Sunt tot mai multe frunze ruginite
pe care vântul nemilos le-adună
poeme înseși toamnei să-i recite,
chiar ele, de ce nu, să le compună.
Un vuiet dă isonul dintr-o dată,
și plâng atâtea crengi ce-s părăsite,
cortina este natural lăsată,
în versuri curg „Cuvinte potrivite”.
Foșnesc, în murmur, altele ce-s prinse
și care intră-n scena următoare,
de dragul lor și Cerul se aprinse
iar îngerii-s veniți la șezătoare…
Nicând n-am mai văzut așa o toamnă;
necontenit, s-admir, ea mă îndeamnă.
P. S.
Imaginea îi aparține prietenei mele dr. Popoviciu Carmen Simona


