Chiar orb de eu m-aș fi născut,
te-aș fi „văzut” cu-al frunții ochi,
și-n brațe, zic, te-aș fi ținut,
să-nlătur oricare deochi.
Te-aș fi „citit”, ca pe de rost
pe tine toată să te știu
-lumină caldă, mir de post-
să îmi șoptești că „e târziu!”
Sau surd de-aș fi n-ar fi păcat,
căci mâna-aveai să mi-o atingi
și aș fi fost mai împăcat,
căci inima tu mi-o încingi…
Mă-ntreb, cumva, în sinea mea
de-i străluci, mereu, așa?