Plutea pe ceață-o turlă ascuțită,
precum pe mare un înalt catarg,
deasupra crucea care e sfințită,
ce ancorată-i, Doamne, în prelarg.
Pe mal, doar lampadarele imită
întrucâtva a sale înălțimi,
lumina, într-acolo, s-o trimită,
spre cer, știu rugile de preoțimi.
Și-mi pare că aud, acum, un cântec,
un cor de maici pe două voci de vis
sau, poate,-i plâns din cer, din pântec,
ori glasul Evei, sus, în Paradis.
Un Univers ‘nauntru ei se-ascunde –
piatra care naște, pururi, unde.