Orice s-ar zice, în urma noastră doar UMBRA ne veghează TRECEREA. În fața neprevăzutului, neputința-și măsoară tarele. Nu ne putem sustrage „măsurătorii” decise – din start.

Un 1 aprilie 2021 rămâne, cu tristețe, încrustat în calendarul inimii.

Clopoțelul ceresc a sunat pentru mulți creștini,  aud o voce înduioșată.

Da, dar în astă clipă, mă gândesc la doi ieșeni cunoscuți, apreciați, prețuiți pentru ce au acumulat într-această viață terestră. Dar, vedeți, despărțirea nu se petrece într-același mod. Mda, veți murmura, dezaprobator… așa cum „răsărim” în grădina înfruntărilor terestre, tot așa fi-va și „desprinderea”. Și nici nu îndrăznesc a contrazice pe cineva. Așa e! Dar… depinde cum fi-va „înveșmântarea”. Aici e problema. Avem modelul ÎPS Pimen, a Preacuviosului Arhimandrit Ghelasie, a sute de suflete de creștini care, sub masca maleficului, avut-au parte, voit, îmbălsămați cosmonautic (Doamne, ce urgie!), spre deosebire de alți semeni care s-au bucurat de înveșmântare și prohodire creștinească. Aici e durerea!

Câtă dreptate are Poetul: „Când ai plecat au suspinat arinii / Și luna tristă a murit în ger; / I-au dat și ei ce este a luminii: / Metafora dintre pământ și cer…” (Plecare). Un adevăr de necontestat. Doar „metafora”, atât rămas-a după noi. În rest, tăcerea îndurerată a despărțirii și lacrima ștergerii din nomenclatorul care ar fi meritat să rămână acolo, întru prețuire, in aeternum. Regret, nu se vrea imortalizare, ci uitare! Păcat. Mare păcat!

Pentru acei care vor să-l păstreze viu în amintire pe omul, profesorul și scriitorul CONSTANTIN MĂNUȚĂ, avem împăcarea sufleteacă. S-a bucurat, pe deplin, de toate ale noastre, creștinești. Și mulțumim Domnului!

Acest om cu suflet cald și generos a lăsat o operă.  Volumele sale de versuri șoptesc la ceas de dor, al său mesaj: „Asemenea frunzei / Doborâtă de vânt / Mă așez la capăt / Despărțit de cuvânt” (Final de toamnă). Da, de cuvântul rostit. Dar inflexiunile vocii sale rămân încrustate în opera sa de-o viață. Și aceasta fi-va mângâiere.

Tocmai în momentul când  natura-și  dezvăluia veșmântul floral, sufletul său fu chemat să „călătorească înspre veșnicie”, lăsând în urmă multe regrete. Abia în clipa despărțirii, înțelegem. O știam, deja, prea bine. Suntem doar  „frunze pe-o cărare / ce le strivește toamna cu piciorul” (Dualitate).

Și din toată această fărâmițare, dorul „se va destrăma-n lumină”. O lumină tandră, în primul rând, pentru soția Magdalena, pentru copiii și nepoții săi, pentru rudele și prietenii de suflet. Aceasta fi-va-le alinare,  „cânt divin,  / parfum de-o clipă” (Țărm de dor), tandră mângâiere!

Ar fi bine să conștientizăm că orice am face, oricum ne-am zbate,  ceea ce numim viață pământeană nu este altăceva decât o „rană” (Viața ca o rană). Vrem sau nu vrem.

Viața este o „rană”, „cum răni sunt toate legile zidirii”. Zilele și-au despletit, cătinel, toate petalele firii, ochiul a îmbrățișat hotarul cunoașterii, versul a tresăltat în inima iubitorilor de poezie, iar când a sunat clopoțelul, cel ce s-a crezut un „rege-al ierbii” (nu se putea altfel!) a conștientizat că „fiecare fir și-așteaptă o coasă” (E Timpul).

Prin această despărțire (ne îmbie versul său) nu se dorește o înnecare în „fântâna de lacrimi” a deznădejdii, ci luciditate: „Mereu e-n toate-un început de eră /  Un început de cântec și cuvânt. / Sunt vântul cosmic, care încă speră / Mângâie pletele acestui vânt!” (Mângâiere).

Din partea tuturor colegilor profesori, scriitori sau publiciști, drum lin către Înalt, Constantin Mănuță!

Livia Ciupercă

by

Referinţă Bibliografică

ODĂ POETULUI CONSTANTIN MĂNUȚĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 5 aprilie 2021