Când frunzele pământ sărută
Desprinse lin din ramul lor
Simțind scurtarea zilelor
E semn că toamna ne salută
De vântul stă cuminte-n dealuri
Pândind momentul să coboare
Suratele aștern covoare
Croind multicolore șaluri
Și – mbratiseaza lemnul tată
Cât roată – i fu coroan-n vară
Când ele îi hrăneau comoară
Cu seva din pământ urcata
Începe marea nebunie
Când vântul frunzele ridică
Și parcă totul se complică
Se strică mica colonie
Și duse sunt în solitar
Ori in vartejurile-nalte
De trunchiul tată mai departe
Sunt strânse parcă – ntr-un sertar
Și sărutând din nou pământul
Foșnesc sub pașii ce le calcă
Până ce totul se încarcă
Când ploile schimbă veșmântul.
Trec anii-n șir, săruturi multe
Primește tina din inalt
Și frunzele-n eternul salt
Pe Sapiens fac să exzulte.