GETA LIPOVANCIUC – OMUL: ÎNTRE ALB ȘI NEGRU
Ce-i oare omul? Jalnică-ntrebare.
Fiind împreunați cu-același vânt
Și împărțind același trist veșmânt,
Dar stinși mereu de-aceeași separare.
Toți noi – secunde din aceeași oră,
Dar pentru fiecare parcă-i alt:
Și soare, dar și humă, și înalt,
De parcă n-am conduce-aceeași proră.
Pe-al timpului rug arde orișicine,
Iar când se stinge, -l frige-același chin,
Că-i mic sau mare, trece prin suspin,
Tot sânge roșu curge-alene-n vine.
Și nalți, și scunzi cunosc ce-i prigonirea:
Prin fapte monstruoase sau prin gând,
Asasinând cu slova, distrugând,
Dar cine-și știe astăzi stăpânirea?
Cârmuitor e cel ales de boltă,
Iubind pe fiecare: -urât, frumos,
Că-i gol sau plin la minte, că-i ciumos,
El ură nu va ști și nici revoltă.
De-ar fi, venind aici, în libertate,
Să nu ne-ncingem lanțuri de sclavii,
Săpându-ne mormintele de vii,
Am viețui un veac cu demnitate.
Căci crudă-i soarta, ca și gerul gheții:
Cel alb e înghițit de negrul lut,
Cel negru-mbătrânește-n alb cernut,
Doar să fii OM e mare taină-a vieții!
Autor: Geta Lipovanciuc
by