Geta Lipovanciuc este un poet de o efervescență creatoare aparte, un fin observator a toate câte i se întâmplă în jur, iar dacă sufletului tău i se prescrie din pana ascuțită a poetei un leac, atunci cu siguranță vindecarea îți este aproape. Poeta nu știe și nu poate să fie falsă, ea face doar ceea ce simte, scrie doar ceea ce îi place și doar pentru cine îi place să scrie. În poezie, pe cât de realistă, pe atât de romantică este, prin efuziunea de teme, motive, dar și prin alcătuirea prozodiei sale, dovedindu-se a fi un rafinat mânuitor de condei în găsirea rimelor, care au o curgere demnă de menționat. (Gheorghe A. Stroia)

Aici  rămân! Sunt veșnic!

(in memoriam Grigore Vieru)

E liniște. Doar ceață. Sfârșitu-s-a potop.

Pe strada-nzăpezită ea, luna, se-ntrevede.

Iar stelele tăcerii făcutu-s-au iar snop:

Doar astrul stând de veghe, târându-se purcede

A vizita cămara ce-adună-uscați și vechi,

Cu mari grămezi, pe buze, de slove scurse-n cripte.

Același cer, odată, luatu-i-a, -n perechi,

Pe cei plecați de-aice, cu inimile fripte.

Prea răzmuiat de gheața pasivului gerar,

Un suflet ca o pâine, luptându-se cu viața,

Presimte greu mirosul din straiul funerar,

Zbătându-se pe puntea subțire ca și ața.

Din milă pentru mame și tați, și pruncii lor,

Și pentru rătăciții în șanțuri din războaie,

Nu vrea de-aici să plece, la fel cum ei nu vor,

Se zbate ca o venă, dar rănile-l îndoaie.

Prin triste mădulare trec valuri de fiori

Și-n ochiu-i vulnerabil se-mprăștie privirea:

„Cum, Doamne, -o fi și asta: să nu dorești să mori

Și tocmai-n aste clipe să-ți scarmeni dur strivirea?

Nici măcar nu mă doare: primitu-mi-am în dar

Un lan de căruntețe și sfânt botez din ceruri…

Dar ce va fi cu neamul rămas acum fugar?

Găsi-va maica-i vlagă, să-i toarcă adevăruri?

Ori, ști-va cum să-nalțe, să-agonisească ani,

Spre-a slobozi pe umeri, de mamă și de fiu-i,

Voalul împletirii, în semn că nu-s orfani?

Aici rămân! Sunt veșnic! În luturi doar sicriu-i!”

Auroră

(dedicată Părintelui Viorel Cojocaru)

Când Universu-ntreg  îți curge-n vine,

Iar inima-mbrâncește mări de sânge,

Și-n piept se zbat doi pumni de reci destine,

N-ai cum să fii altoiul ce se frânge.

Și, dacă hărăzit îți e să bântui

Printre luceferi izbăviți de frică,

Iar farma de retină cât pământu-i,

Apusu-ți nu te-apleacă, te ridică.

Pe drumul deslușit  ce-n nori se pierde,

Tu, poticnindu-ți freamătul în lacăt

Din poarta ruginită, și-încă verde,

Renaști, spre-a fi ecoul smuls în treacăt.

Rupând din tine munți, vărsați în stâncă,

Și-ngăduind iubirii să te-nșface,

Când brațele-ți sunt stele-n boltă-adâncă,

Altar devii planetelor opace.

Iar, dacă, păstorindu-ți porumbeii

Ce îngeri devenit-au pentru gloată,

N-o fi să afle lampa-ți  osul cheii,

Credința ta din bezne-o să ne scoată.

Când, răspicat, alesu-ți-ai, cu trudă,

Urcușul pe o rază spre-nălțimea

Ce n-am știut-o mulți, cu fruntea udă

Vei înfrupta din tâmpla ta mulțimea.

Când, între har și lege, din tăciune,

Clădești, ca Noe, vas distins și proră,

Păzind iertări spinoase, fulgi să-adune,

N-ai cum să fii altfel: ești auroră.

Bol cu gânduri

(dedicată poetului Ionel Arădoaie)

Un bol umplut cu gânduri noi

Și trei pereți, bătuți de soartă,

O pernă grea, din pene moi,

Și ușa-nchisă, ca o poartă.

Un mielușel sacrificat

Pe alb lințoliul ce străpunge

Și lupte-n șanț fortificat,

Unde nici soare nu ajunge.

Un mesager cu noi iubiri

Și-un rug aprins adânc în rană,

Cu sânge scurs în răzvrătiri

Și vers ce-i apă, dar și hrană.

O tihnă smulsă din cununi

De reci torturi ale-ncercării

Și raza săvârșind minuni

Ca valul plâns de apa mării.

Umilă pasăre, jurând

Că n-ar lăsa aici vreodată

Nescris vreun rând, atunce când

Și ea, lăuta, -i acordată.

Un strop de miere-n cupe vechi,

Cu iz fecund de răstignire

Și lacrimi scurse în perechi

Spre-o altă, castă răbufnire.

Un bol umplut cu gânduri noi

Și smoc de raze-n  bucurie,

Destin pripit în teanc de foi

Și-un car de ani ce-or să mai fie.

Când  ești  om…

(dedicată poetei Lidia Gonța-Grosu)

Când plouă mocnind peste crengile grele

Din pomul destinului, stors de furtuni,

Doar sacra iubire de semeni și stele

Îți pune pe creștet mărețe cununi.

Și nu-i mai aleasă aici misiune

Decât dăruirea cu râvnă, făr-cost,

Și, -n orice pornire, -așternând rugăciune,

Să semeni iertare, dând vieții un rost.

Ferice de suflet simțind nepăsarea,

Dar vrând să-și consacre, din scurtu-i popas,

Văpăi de lumină, zidind lumânarea

Potecii din insul în beznă retras.

Când zilnic clădești peste veac cărămidă,

Speranțele oarbe umplând colivii,

Ești tu cel ales, porți a bolții hlamidă:

Distins felinar scânteind celor vii.

Cum fapta-ți n-așteaptă nici plată, nici slavă,

Drept zestre fiindu-ți doar jertfa din sân,

E mult mai înalt să fii dragostei sclavă

Decât să ai ura spre toate stăpân.

Și-atât cât înduri, făr-să murmuri, plângându-l

Pe ceasul ispitei, în vene răcnind,

Ți-e alb porumbel și fărâma din gândul

De-a naște-mplinire-adâncimii din jind.

Când viscol ți-îneacă cărări cu de toate,

Iar tu, fericit, de averi te lipsești,

Când strigăt străin din găoace te scoate,

E semn că ai Har, că ești Om, că trăiești.

Colivia  neantului

(dedicată poetului George Bacovia)

Un biet Orfeu ce zace în agonia morții,

Răpus de trăsnet cinic căzut de pe-un Olimp,

Mă zbat ca o himeră în colivia sorții,

Sperând să-mi duc povara, cât încă mai e timp.

Sunt umbră solitară, gladiator în gându-mi,

Actor ce-și joacă drama pe scena de ghețar,

Cu propria-mi zăpadă, sfârșind pe mine însumi,

Îmi primenesc cavoul, cu-al hăului mortar.

Zac! Seva-mi, prea bolnavă, se zbate-n disperare,

Când el – lucidul cuget, se curmă-n închisori,

Sunt cioară albă-n beznă și cer eliberare,

Dar greu absurd mă cerne, -mbulzindu-mă-n tumori.

E grav sfârșit de lume, când grindine mă-neacă,

Declinul îmi răcnește să-alunec în neant,

Simt racla mea de sticlă cum spatele-mi apleacă,

Doar plumbul mă mai ține pe muchii de versant.

Iubirea mea pribeagă și-a risipit menirea!

Când mirul ne-mpliniri îmi scaldă corpul frânt,

Doar sceptrul  mă mai poartă, trasându-mi stăpânirea.

Mă  ia trofeu în brațe, cerându-mi  jurământ.

Delirul mă îmbată, în toate-i anemie,

Văd bibeloul sorții  în cețuri cenușii.

A dragostei nevroză, în prag d-epidemie,

Mi-a năucit chemarea, când zilnic mă sfârșii.

Rabd neagră osândire și teascul condamnării,

Zadarnic nu mă-adoarme eteru-n zbor spre-adânc.

La ce bun e-nălțarea, când ceara lumânării

Mi-e nesfârșită hrană, din ea doar eu mănânc?

În colivia-mi sumbră, cu-a morții abureală,

Simt ploi cu stropii putrezi pe patul lui Procust.

Salvare mi-e doar gheața, el – valul de răceală

Izbindu-mă de murii sicriului îngust.

Văd licărul în beznă: e steaua căzătoare.

Agonizând, dispare și ea, ca gândul meu.

Doar muzica se-aude din ceru-n sărbătoare,

Când doliul amintește c-am fost pe-aici și eu.

Geta Lipovanciuc, din volumul de versuri în curs de apariție PECETE PE DESTIN, 2022

by

Referinţă Bibliografică

GETA LIPOVANCIUC: PECETE PE DESTIN (Moment liric)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 28 iulie 2022