Dragilor!

Vin să împart iarăși cu voi imensa-mi bucurie: locul I la Concursul „Toamna îmbrățișărilor fugare”, unde a participat un poem cu același nume!

L-am simțit și azi pe bunul Dumnezeu alături, bucurându-se împreună cu mine. Slavă, Ție, Doamne!

Toamna-mbrățișărilor fugare

Dintre toate ce-s în lume, zăvorâte-n anotimpuri,

Mai profund și decât luna e al ei mister;

Ar putea să dea pe față, oare, mirul ăstor timpuri

Taina clipelor fugare, cu miros de cer?

S-ar încumeta să spună vreun regret smerită gură,

Când doar tămâierea toamnei ne sfințește iar?

Bruma fin ne-mbrățișează, ca și slova din Scriptură,

Și, izbită, -nsămânțează-n noi al vieții har.

Gânduri coapte se înfruptă din sclipiri de piruete,

Scrumul despărțirii crunte de cocori plecați

Îți sugrumă așteptarea, pironită-n siluete

Ale pomilor făr-haină și de vânt secați.

Cui i-e pasă, că morminte s-au înghesuit în mreaja

Căutării de verdeață și de albe flori,

Când și ciorile-nghețate s-au sleit, lăsat-au straja

Și-au fugit? În miezul toamnei, nu vrei nici să mori!

Anateme asumate își iau frunzele virgine,

Curcubeie-și cântă valsul strângerii de mâini

Cu potop de ploi cernute, ce-și doresc a fi regine

Pe ogoarele ascunse-n miezuri dulci de pâini.

În zadar vin cârduri triste de-orătănii, toate ude:

Nu le-ascultă nimeni păsul, toate-ncet se trec;

Printre zidurile bolții, nici tăcerea nu le-aude,

Disperat cerșesc scăpare, ca dintr-un înec.

Mai ieri, parcă, fost-au multe elixirul blând al vieții,

Azi se bat cu ciob de soare toate, într-un glas,

N-a rămas nici în biet suflet, decât spinii și scaieții,

Doar un pic de duioșie încă-a mai rămas.

Și iubirea între oameni a-nceput, domol, să scadă;

Tălpile rămase goale, fără de nisip,

Îl aduc la porți de-apusuri: muritor rămas doar pradă

A mâhnirilor încinse-n lava-i de pe chip.

Neputința îl subjugă și-l aruncă-n dans, ce-i curmă

Scâncetul, târându-i pașii în târziu amurg.

Doar bătăile bolnave ale pulsului sunt urmă

Pe răzorul unde anii în neștire curg.

Fiecare-ar vrea să plece, dar nu știe unde-anume,

Doar să simtă iar elanul din îmbrățișări

Cu inși doldora de suflet sau, poate, cu-ntreaga lume,

Doar să poată-urca cu bine ale toamnei scări.

Nu-i de-ajuns să-ți plângi păcatul și timid să-alegi să sângeri

Pe aleile mănoase, ci e mai presus

Să așterni strânsoarea mâinii și peste aripi de îngeri,

Să fii rege-n seara vieții, nu un biet supus.

Și să lași durerea-ți oarbă-n lanțul vremii să se-ngroape,

Ca-n baladele iertării, scrise-n dezrobiri;

Să iei tremurânde brațe și să le aduci aproape,

Dintr-o nebunie-a toamnei, să naști mari iubiri!

Autor: Geta Lipovanciuc

by

Referinţă Bibliografică

GETA LIPOVANCIUC: Toamna-mbrățișărilor fugare/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 septembrie 2022