Tatălui meu, Andrei

a mai trecut un an
din veșnicia fără timp,
s-au perindat noi zei
prin raiul din olimp,
iar marea de talazuri
a plâns și s-a temut,
peste întinse ape
zboară un ornic mut…

eu, tot îngenunchiat
lângă a ta icoană,
cu sufletul plecat
pe-a timpului tău rană,
cu gândul dus aiurea,
în vremuri dispărute,
mi-e teamă să respir
în orele trecute.

eu, tot îndurerat,
în mâini cu poza ta,
picuri de rouă plâng
tăcuți în palma mea,
mă mușcă cu dinți aspri
a iarnă și a ger,
și nu știu ce să spun,
Cerului… ce să-i cer?

să-i cer ca dintre multele
minuni înfăptuite
s-aleagă el doar una
care să ia aminte,
să mi te-aduc-aproape
în timpul de acum,
să ne-ntâlnim pe stradă,
doi călători pe drum…

și să te strâng în brațe,
căci dorul mă omoară,
tu, tatăl meu plecat,
ascunsa mea comoară,
să nu stai în priviri
și gânduri înrăite,
tu, verdele covor
de mușchi și albăstrițe,

să te mai văd o dată,
cum erai tu, demult,
să-ți mai ascult și glasul
și inima s-ascult,
să trag în piept durerea,
s-o trec prin ghilotină,
să nu mai simt tăcerea,
să nu mai fie vină.

e-așa de mult de când
plecat-ai către cer,
e-o veșnicie albă,
al timpului mister,
trecut-au ani și clipe,
înalte cât un munte,
rămas-a doar povestea,
lumina e-un grăunte,

rămas-a amintirea
ce sufletul o cheamă,
durerea nemiloasă
care îi este mamă,
rămas-a amintirea
turnată în potir,
din care iese-aprins
parfum ales de mir.

tu, tată, ești aici,
tu n-ai plecat departe,
un zid, un prag, un cer,
doar asta ne desparte,
când clipele vor trece
și ne vom întâlni,
atunci durerea rece
nu ne va mai răni,

vom fi doar împreună,
cum stele pe cer,
ce-n albul lor mister
spre dimineață pier
și se transformă-n liniști,
pe-o pajiște de fum,
peste o zi de ieri,
ce-a fost și nu-i acum.

Gheorghe A. Stroia

✠ Înălțarea Sfintei Cruci,
Tatălui meu, Andrei, la 23 de ani
de la plecarea sa, spre veșnicie…

by

Referinţă Bibliografică

GHEORGHE A. STROIA: VERDELE COVOR…/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 septembrie 2019