Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ROMAN » GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON – CAPITOLUL IX

GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON – CAPITOLUL IX

Odată trezit, nu s-a mai lipit somnul de el. Şi-a amintit de ultimele trei luni de viaţă a tatălui, clucerul Iani. Când doar la şaizeci şi ceva de ani damblagise şi a stat ţintuit în pat până la moarte. Dacă nu se întâmpla acel necaz, nu ar fi ştiut din ce neam se trage şi credea că este neam de prinţ, aşa cum auzise în casă şi cum scria firmanul din camera de primire a casei vechi.  Până atunci, fiecare era cu alergăturile şi datoriile  lui,  dar în zilele şi nopţile de veghe s-a cunoscut ca oamenii.. A avut timp să audă totul din gura omului care muncise o viaţă şi avusese norocul să ajungă din copil sărac, până la treptele Divanului moldovean şi apoi, în cel muntean.

Îi povestise cum fusese copil sărac, dintr-o familie unită de un grec şi o aromâncă de sub munţii Rodopi. Se cunoscuseră ca tineri la Salonic şi nu aveau nici un rost . De nevoie şi cu speranţă de mai bine, au luat calea mării spre insula Padmos, de unde se trăgea neamul lui. Era o insulă  stearpă, numai nisip, piatră şi stânci, că nu avea mai mult de câteva sute de pomi aplecaţi în direcţia vânturilor, iar prin nisipul adus de mare şi vânturile din acel colţ de lume nu creştea o legumă, nici iarbă sau mărăcini pentru o capră. Era locul unde se întâmplau două naufragii pe săptămână, pe furtună sau timp frumos. Bunică-su fusese pescar cu o copaie de barcă, nişte scule vechi şi cârpite şi, cândva pescuia sub apă, caracatiţe, bureţi şi alte fructe de mare, pe care îi vindeau la negustorii din târguri mari. Dar de la un timp, negustorii dispăruseră şi, cum toate satele în insulă erau pe mal şi toţi pescuiau, dacă nu aveau cui  vinde nici un chitic, doar putea să-l folosească  pentru casă sau îl dădea de pomană la călugării lavrei Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, cel care i-a lăsat Mântuitorul când era pe cruce, grija Prea Sfintei Fecioare.

Se spunea că tot acolo, Sfântul Apostol Ioan fusese surghiunit de romani şi după ce propovăduise, creştinase oamenii de pe acele insule din largul mării şi alte limanuri uitate de Dumnezeu. Tot aici, scrisese Apocalipsa, ultima parte a Evangheliei lui, unde menţiona clar că acolo a scris-o.

  Dacă încă nu se ştia că a murit pe continent, după sute de ani, episcopii şi împăraţii creştini de la Constantinopol au venit şi i-au căutat oasele prin peşterile unde propovăduise şi să le ia ca sfinte moaşte. Oamenii împărăţiei căutau acul în carul cu fân şi, dacă nu găsiseră acele moaşte, au clădit o mănăstire cu hramul Sfântului Apostol deasupra unei peşteri cu tavanul crăpat în trei. Vezi, când slobozise cuvintele scripturii, cuvântul Domnului cu greutatea Lui crăpase tavanul. Mânăstirea a fost  miluită de mulţi domni şi împăraţi, să fie bogată şi cucernicii călugări să se roage în canoanele lor la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. După ocuparea împărăţiei de către turci, podoabele şi giuvaerurile mânăstirii fuseseră prădate de cuceritori, moşiile şi vadurile pierdute şi din sutele de călugări care erau în vechime, nu mai rămăseseră decât câteva zeci de vieţuitorii săraci, care trăiau din mila altora..

Crescuse mărişor Iani, fiul pescarului din Padmos, care mai avea o soră cu trei ani mai mare. Dar, într-o zi, tatăl a plecat în larg la pescuit şi după o furtună, cum erau mereu în acel colţ de mare, l-au găsit pescarii dintr-un sat vecin, aruncat la mal de valuri, umflat ca o bute şi l-au îngropat în cimitirul lavrei Sfântului Apostol. Iani, copilul nimănui în întinderea împărăţiei, cu o soră şi o mamă care nu aveau nici peştele de care le era scârbă până atunci, s-au văzut muritori de foame, trăind din mila altor pescari care mai pescuiau ceva, să dea şi la cei nevoiaşi şi fără ajutor. După ce a mai crescut, când se juca pe malul mării cu copiii din satul lui, un băiat mai mare ca el l-a pus să păzească din vârful unui copac şi să-i anunţe când se apropia vreo barcă de ţărm. Atunci, se înfăţişau la intrarea lavrei şi cerşeau din pomenirile aduse de călugări. Dar cucernicii erau destul de zgârciţi şi, de cele mai multe ori îi alungau.

Într-o seară târzie, au apărut cucernicii părinţi, au legat barca şi au început să care din milostenii către mânăstire. Vreo şapte copii, printre care cei mai mici era Iani şi încă unul, au luat barca cu tot avutul, cu gândul să o ducă într-un golfuleţ, să fure tot ce avea în ea, să ducă pricopseala acasă, iar barca să o lase nelegată, în voia valurilor.

Fiind seară, cu toate încercările lor de a ajunge la mal, i-a furat curentul în larg. Cei mai mari şi cu experienţă s-au lăsat în voia curentului şi nu au mai încercat să vâslească spre mal, dar s-a pornit o furtună, cum se întâmpla mereu prin acele meleaguri. După ce s-au săturat de plâns, l-i s-a făcut foame, au mâncat din milosteniile părinţilor şi au adormit, somn dacă îl putem numi, cu furtuna, întunericul şi valurile ce stăteau să-i răstoarne. Disperaţi, au plutit trei zile, cât a ţinut năpasta,  lăsându-se în voia lui Dumnezeu, care le ştie şi face pe toate.

Abia a patra zi, au zărit limanul la o insulă întinsă, unde au tras barca pe uscat şi în zare se vedea un târg mai mare, cu multe case mari şi mici. Dacă în barcă nu rămăseseră decât un năvod mărişor şi doi saci de mei cu coaja tare şi sticloasă, a doua zi, au plecat toţi la cerşit. Nici din cerşit nu s-au căpătat să se sature, doar au furat nişte sare şi un amnar de la un turc bătrân şi, când s-au întors,  au năvodit cum au putut şi au mâncat numai peşte fript pe bolovani.

S-ar fi întors ei acasă, dar le era frică de călugări, iar cei mari credeau că prilej ca acesta nu vor mai găsi să plece în lume. Timp de o săptămână,  au început să dispară câte unul din cei şapte copii, până  au rămas numai el şi Gheorghios, vecin cu el, de aceiaşi vârstă. A doua zi, au plecat amândoi către târg, să fure sau să cerşească ceva.

În această insulă, pământul nu era sărac ca la ei acasă şi mai creştea iarbă şi mărăcini pentru animale, iar la marginea târgului au găsit stâna unui cioban cu vreo treizeci de capre, păzită de doi câini. L-a găsit pe cioban tocmai la ceasul mulsului, iar ei au început să plângă, să le dea ceva de mâncare, că le este foame. Creştinului i-a fost milă de ei şi, cât au mâncat, i-a ispitit despre soarta lor. Iar ei au povestit cum au fost şapte copii plecaţi la pescuit din insula Padmos, aduşi de furtună până aici, iar cei mari au pleca la cerşit, nu s-au mai întors şi au rămas numai ei doi.

 Spre seară, ciobanul i-a luat iar la descusut, că povestea lor avea prea multă aţă albă. Ei au repetat tot povestea ştiută, fără a spune că barca este a mânăstirii. Ba, l-au dus pe mal să o vadă şi după ce au împins barca mai pe uscat, la întoarcere, ciobanul a luat vâslele, sacii de mei şi năvodul..

Până seara, ciobanul a încercat să-i împrietenească cu câinii de pază şi să mâne caprele la strungă şi i-a culcat sub acoperişul târlei. Dimineaţa, iar au dat la strungă şi, după ce a văzut că s-au împrietenit cu câinii, i-a lăsat să pască dobitoacele, iar el a plecat  la casa lui în târg. După câteva zile,  gospodarul i-a întrebat dacă, până vor mai creşte, vor să rămână şi să pască caprele pe mâncare şi îmbrăcăminte. Iar dacă nu aveau încotro, au rămas.

Omul a bănuit că o barcă aşa bună  nu poate fi decât a mânăstirii. Şi, să nu o  cunoască călugării, a călăfătuit-o, i-a pus un catarg nou şi i-a făcut unele cotruţe. Dacă peştele mai avea căutare aici, ciobanul a înnădit năvodul cu un vecin pescar de meserie şi au plecat tovarăşi la pescuit, iar ei au rămas să pască caprele.

 Copii făceau cu schimbul la păzitul dobitoacelor şi mai fugeau în târg la cerşit sau căscau gura, jinduind la bunătăţile văzute. Totodată, încercau să se obişnuiască şi cu altă lume care era altfel decât în satul lor, dar câteodată, îi cuprindea dorul  de ai lor şi aşteptau să mai crească, să plece la cei pe care nu-i mai văzuseră de ani. Dar, bine îngrijiţi şi sătui ca aici nu se văzuseră niciodată şi iar uitau de plecare.

Păşteau dobitoacele de mai bine de doi ani, dormind la stână şi hoinărind prin târg cu rândul, până când necazul s-a abătut pe casa stăpânului. Într-o seară, i-a luat gospodina la bătaie, că aduseseră nenorocirea în casa ei. După o furtună de două zile, omul ei a fost găsit înecat la mal şi umflat, ca şi tatăl lui, iar ei de frică au plecat în târg, în voia lui Dumnezeu.

A hoinărit  prin târg, împreună cu Ghiorghos, până către prânz şi, dacă era ziua Sfântului Prooroc Ilie şi de foame, s-au adunat în faţa catedralei creştine, împreună cu  alţi cerşetori amărâţi, de-ţi era milă să te uiţi la ei. În timp ce asculta corul îngeresc, cântat de bătrâni şi copii ca el, Iani a îndrăznit, s-a apropiat de dirijor şi a cântat in toţi rărunchii, cerând îndurare şi milă Domnului, după cum cereau rânduielile. La sfârşitul slujbei, părintele dirijor l-a luat deoparte şi i-a  spus că avea glas frumos, cu ureche muzicală şi l-a întrebat dacă mai vine la cor, să înveţe cântările Domnului. El ar fi venit, dar când s-a uitat la treanţele lui, s-a fâstâcit de tot, i-a fost frică să spună adevărul, iar omul nu a înţeles nimic. A fost miluit ca alţi copii şi de acum sătui, au căutat la marginea târgului un loc unde să doarmă. S-au adăpostit între nişte ruine cu coloane şi capiteluri sfărâmate şi s-au culcat într-o groapă, deasupra căreia trona o placă de marmură groasă.

A doua zi, iar au bătut târgul fără rost de căpătuială şi iar au venit la milostenie în faţa mânăstirii. Din întâmplare, a trecut călugărul dirijor, i-a luat pe amândoi şi după ce le-a dat de mâncare, a insistat mai mult despre viaţa lor. Acum, erau cu mai mult curaj, dar tot nu au spus adevărul, de şi părintele îi vedea copii de pripas.

După masă, lui Ghiorghios i-au fugit ochii după nişte slujitori bine hrăniţi şi înfiretaţi, care plimbau o lectică cu o cadână. Îi mărturisi lui Iani că ar vrea să fie şi el ca acei slujitori şi s-a luat după ei. Când s-a întors, Ghiorghios i-a spus că erau slujitorii beyului din Samos şi el are să se mai ducă pe acolo, poate îl opreşte la Curte şi după câteva seri, nu a mai venit la culcuşul lor.

 Iani s-a dus mai des la mănăstire, rugându-se de călugări să-l lase, să-i ajute la treburile la care au ei nevoie, că nu are ce mânca. Atunci, l-a luat părintele dirijor pe lângă el ca un copil bun la toate,  dar mai presus pentru vocea lui de copil, care ieşea deasupra celorlalţi. I s-au dat straie mai curăţele şi a trecut ca un fel de frate în chilia părintelui, unde şi dormea. Fiind micuţ, nu era sculat la slujbele de noapte, dar avea unde pune capul şi ce mânca. Îl cunoştea şi arhimandritul Kir Ilarie şi-i vedea strădania să înveţe cântările şi psalmii de răspuns ale corului.

Văzându-l isteţ şi cu râvnă de cântăreţ, Kir Ilarie socoti cu părintele Rafail, dirijorul corului, să-l înveţe şi oleacă de citire şi scriere şi cu asemenea voce să devină un frate învăţat. La început, când erau zile frumoase şi nisipul era bun de scris, făcea lecţii cu părintele Rafail. Apoi, i s-a adus şi placă cerată şi condei şi gândea prea cucernicul Rafail, că ar avea mână sigură, poate de grămătic. Dar cu aceste ocupaţii, mai să-l apuce anul şi pe Gheorghios nu l-a mai văzut.

A fost îmbrăcat mai bine, i s-a dat hârtie şi călimară de aramă şi dus în chilia grămăticilor, să înveţe a face şi litere cu dichis, cum vedea şi citea el prin ceasloave. De acum, lua masa în trapeză odată cu toată obştea şi, după obişnuinţă, cu mintea lui ageră era pus să citească din cele sfinte, în timp ce ceilalţi călugări mâncau. Era isteţ, ascultător şi toţi îl iubeau ca fratele cel mic al obştii. După un an şi ceva, când  călugării trebuiau să plece spre lavra din Padmos, s-a rugat să-l ia şi pe el, că trecuseră peste patru ani de când nu-i văzuse pe ai lui şi-i era dor.

Şi revăzu insula pustie şi mai săracă decât o lăsase. De ruşinea şi frica de pedeapsă pentru pierderea bărcii, de ochii preacuvioşilor nu s-a apropiat. Dar vecinii i-au spus că , ai lui erau plecaţi cu o corabie a călugărilor de la lavra Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan spre satul din munţi al bunicilor după mamă. Nu spera să-i mai vadă vreodată, dar se interesă de adresă şi în cele trei zile cât au stat cuvioşii din Samos la mănăstire, el a locuit la casa tatălui lui Ghiorghios, povestindu-i curat tot ce au gândit să facă ei cu mintea de copii şi cum s-au împrăştiat în lume.

Mânăstirea avea un bătrân clarvăzător şi orb, care la dispariţia copiilor îi vedea pe un ţărm de mare, cu barca răsturnată şi toţi sănătoşi, iar călugării nu-i lăsaseră pe părinţi să le facă cele creştineşti de înmormântare. Iar după ce oamenii au aflat adevărul despre copiii fugiţi, a crescut şi mai  mult faima de clarvăzător al acelui călugăr orb.

În atâţia ani de învăţătură, Iani avea atâta precizie în scris şi citit, că îl trecură şi la socoteli, insistând să-şi dea interesul mai mult la scrisul cu înflorituri de cancelarie. Au mai trecut încă vreo trei ani şi ceva,  până când călugării trebuiau să plece cu o corabie a mânăstirii la nişte metocuri călugăreşti la Thesalonic. Iani se rugă să-l ia şi pe el, care ni-i văzuse pe ai lui de atâta vreme şi îi era dor. La atâtea rugăminţi, obştea nu prea a fost de acord, iar arhimandritul Kir Ilarie a zis că băiatul a crescut de acum, s-ar putea să nu se mai întoarcă şi păcat să  piardă mânăstirea aşa voce şi mână. Dar dacă aşa vrea Domnul, aşa să fie.

După drum lung şi periculos, cu vânturi bune şi furtuni, că trebuia să treacă Egeea în curmeziş, au ajuns, după vreo două săptămâni au ajuns la Thesalomic, unde călugării şi-au văzut de treburile lor. El s-a interesat unde era satul mamei şi a fost primit şi tratat de bunici şi neamuri, ciobani din tată în fiu. Şi, cât s-a odihnit de oboseala drumului, a aflat de la bunici şi fraţii mamei că, au pus mână de la mână şi cu toţii îi încropiseră o zestre soră-si, pe care o luase de nevastă un grec tânăr, care-i îi căzuse cu drag şi nu mai scăpau de el. După nuntă, tinerii, împreună cu mamă-sa, plecaseră la Istambul,  acolo unde grecul umbla cu tablaua cu plăcinte, la plăcintăria lui Isac Paşa, din mahalaua Perei,  .

Cu o traistă cu puţine merinde şi rasa lui de călugăraş, Iani a luat poalele munţilor şi, din chinovie în alta, cu ajutorul lui Dumnezeu, în vreo două săptămâni, a ajuns la Istambul,. După zile de căutări  l-a găsit pe cumnatul care vedea în el o gură în plus şi nici nu vrea să-l cunoască. Seara, după ce cumnatul a lăsat banii şi tablaua, băiatul s-a luat tiptil după el şi l-a văzut unde intră. I-a găsit pe ai lui locuind în două cămăruţe şi sănătoşi. Cumnatului hapsân îi stătea în gât un copil de pripas ca oaspete, l-a dus la plăcintărie şi l-a rugat pe patron să-i dea şi lui o tabla să vândă plăcinte. Dar, în sinea lui, bănuindu-l că umblase vagabond,  îi era frică să nu fugă cu banii. Patronul, un grec turcit,  i-a pus întrebări şi-l verifică dacă ştie să dea restul la clienţi, lucru care îl uimiră pe turc şi îl lăudă în faţa cumnatului..

Iani, bun de gură şi cu sprinteneala de copil vindea plăcinte calde şi alte dulciuri mai multe decât cumnatul, până  i-a astupat gura, că de mutălău ce era,  nu ştia să-şi vândă marfa. Dintr-o gură în plus, a devenit o sursă de bani, iar cumnatul cu gând de căpătuială păstra banii în chimir şi nu dorea să vândă plăcintele turcului toată viaţa. Scandal a fost când Iani s-a mutat cu mamă-sa în casa lor Dar, uite că s-a luminat demult, argaţii au pus caii la droşcă şi el abia s-a sculat.

Facebooktwitterby feather