GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: VIȚA de VIE și Filoxera – entitate și simbolism în tradiția geto-daco-română (partea a II-a)

„Eu sunt VIȚA cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul!”

(IISUS HRISTOS – Mântuitorul omenirii)

Vița de vie în arealul nostru străbun carpato-danubiano-pontic transcende vocației sacerdotale de profeție românească, de misticism isihasto-carpatin, ca ideal de misiune, de pură abstracție, de densă ardere și dinamică aderare, astfel că în acest ev apocaliptic când s-a răsfrânt vremea în această răscruce a timpului, noi românii care mai suntem ACASĂ, trebuie să ne îmbrăcăm cu haina hristică a acestui ideal și să ardem Rug aprins împreună cu menirea ultimei noastre misiuni – realizarea deplină a sufletului nostru religios!

Realizarea sufletului întru matca lui religioasă este marea poruncă și marea iubire divină, fiindcă „sufletul, mărturisea marele prinț de sânge, de spiritualitate și de cultură universală Rabindranath Tagore, e mai mare decât toate comorile, pe care omul le adună, decât toate faptele pe care le îndeplinește, decât toate teoriile pe care le clădește – sufletul a cărui suire n-o împiedică nici moartea, nici putrezirea.” (Rabindranath Tagore, Sadhana – Calea Desăvârșirii, în românește de Nichifor Crainic, Ed. Stress, București-1990, p. 33)

Desprinderea de firesc, de celest, de tiparul divin al Viței de vie e mucegaiul autonom al filoxerei atee care răspândește marea sa prigoană anticreștină și antiromânească. Prigoana se declanșează, se amplifică întotdeauna printr-o colaborare tacită între ierarhii politici ai Bisericii ortodoxe și liderii doctrinelor vechi și neoprogresiste ale puterii lumești, amplificând acea neostoită ură, răutate fariseică adunată cu migală în sufletele lor sterpe, schimonosite și rele.

„Când pomenim despre oamenii răi, subliniază cu acuratețe marele cărturar și prolific scriitor Arhiepiscopul Calinic de Argeș, deși n-ar trebui, nu poate să nu-ți vină în minte că răutatea face casă comună cu prostia. Sofocle spunea: „Prostia este sora cea mai apropiată a răutății” și: „Nimic mai temerar decât prostia”, cum ar zice Menander. Citim din înțelepciunea indiană: „O, nerodule, bucură-te de prostia cea ușor de dobândit. Prostul are opt avantaje mari: n-are griji, mănâncă și vorbește mult, doarme zi și noapte, nu meditează asupra dreptății și nedreptății sau vreunei alte chestiuni, este indiferent la cinste și la ocară, pune picioarele sale pe capul tuturor, rămâne prost… și trăiește mult.”

   Să medităm cu Goethe: „Este îngrozitor când proștii își bat joc de un om superior!”                    Doar așa se încearcă răbdarea!” (Calinic Episcopul, Mersul printre stele, Ed. Episcopiei Argeșului și Muscelului, Curtea de Argeș, 2007, p. 31)

Înflorirea ca mireasmă celestă și ca rod divin de viață a Viței de vie e această misiune care trebuie să fie aparte și să aibă calități specifice, singurele ce pot da o creație originală nu privind cunoașterea pur istorică ori filosofică a neamului nostru, ci cunoașterea filosofică a esențelor spirituale, a felului cum etnicitatea dacoromână experimentează existența și coexistența sacră, care trebuie să-i redea personalitatea, identitatea, catehismul misiuni dacoromânului!

O Patrie liberă, o Nație aleasă trebuie să trăiască permanent și total sub rodirea Viei Crucii! „Logosul se concretizează în Crucea creștină!”, mărturisea un apostol și un martir al Crucii, Ieroschimonahul Daniil Tudor. Crucea trebuie socotită și ca un centru de forță spirituală, locul prin care Duhul izbucnește în noi. Asta înseamnă că fiecare trebuie să realizăm Crucea în noi. Crucea e de fapt locul mântuirii Omului și a lumii.” (Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Taina Sfintei Cruci, Ed. Christiana, București-2001)

 Altfel spus Elita spirituală a Neamului trebuie să-și facă destinul un primat politic de stat, ca istorie și filosofie prin valori supra-istorice și supra-filosofice – o sete de eternitate a României!

Vița de vie – Patria – Națiunea ortodoxă dă sensul existenței, misiunea și datoria fiecărui creștin de a se asuma creației de orice formă și sens: familie religioasă mărturisitoare, armonie interioară, idee arzătoare, gând înaripat, operă călăuzitoare, așa încât toți creatorii de artă trebuie să cucerească de-a dreptul eternitatea, fiindcă astfel ea însetează etern în cetatea sufletului pentru fiecare om teofor, pentru Neamul lui hristofor, ori pentru Patria lui marioforă!

„În măsura în care știm ce suntem, cum suntem și ce putem, ne îngăduim să credem într-o misiune românească, în sensul viziunii marelui filosof Constantin Rădulescu-Motru: „Românismul, catehismul unei noi spiritualități… Spiritualitatea, prin urmare, nu se poate despărți de ideea morală fiindcă ea e însuși binele divin exprimat prin om.” (Nichifor Crainic, Ortodoxie și Etnocrație, Ed. Albatros București-1997)

Aspirația omului moral e să se găsească ori să se regăsească pe sine, descoperind permanent Atotcreatorul. Cât de înțelept și de ortodox gândea marele Poet al lumii Rabindranath Tagore:  „Pentru om, descoperirea lui Dumnezeu într-însul este propria lui descoperire. Și într-acolo se îndreaptă aspirația lui: spre descoperirea sufletului său, adică descoperirea lui Dumnezeu în sufletul lui.” (Rabindranath Tagore, Sadhana – Calea Desăvârșirii, op. cit., p. 37)

Vița de vie – Patria – Națiunea ortodoxă întrupează mesianismul național a cărui rațiune de a fi este afirmarea în istorie și filosofie a propriei identități – valorificare sacră cu care Atotcreatorul a înzestrat fiecare națiune spre a trăi și a rămâne în comuniune cu EL, înomenindu-se astfel întru întruparea redevenirii ca ființă și persoană!

   A-ți împlini misiunea, a-ți îndeplini vocația, a-ți asuma crezul, a-ți însuma viața înseamnă a-ți atinge destinul, soarta, adică a deveni ceea ce ești potrivit soartei ori destinului sacru!

Filoxera – ateismul creștinismului – o febrilă epidemie spirituală este cumplită și preacumplită în viața credinciosului fiindcă maladia ei provoacă în mic sau în mare apostazia omului religios care nu are rădăcinile destul de viguroase și de adânc înfipte în jertfă, în har, în dor, în iubire.

Filoxera – ateismul creștinismului ortodox este asemuită de Marele Avva – Sfântul Arsenie Boca, cu trei furtuni furioase de maniera unui cutremurător uragan, care a tulburat omul și a zgâlțâit Biserica lui Hristos: necredința, curiozitatea, prosperitatea. „De îndată ce Biserica a apărut pe pământ s-a ridicat necredința și a lățit persecuțiile; în sfârșit corupția moravurilor s-a ivit… Curiozitatea e pacostea minților, ruina evlaviei și mama ereziilor… Prosperitatea a atras pierzarea. Grandoarea a venit, disciplina a slăbit. În vreme ce numărul credincioșilor creștea, ardoarea credinței scădea…” (Părintele Arsenia Boca, Se umplu măsurile și se plinesc vremile, Ed. „Credința strămoșească”, 2013)

Să ne reamintim expresia de maximă dăinuire zugrăvită de George Orwell, în celebra sa utopie politică negativă, 1984: „Un popor care votează corupți, impostori, hoți și trădători, nu este victimă! Este complice” , pentru că ne avertiza filosoful Constantin Rădulescu-Motru în „Psihologia poporului român” – „la noi este un fapt recunoscut că legile nu se respectă”, „nu se respectă nici de aceia care le fac, nici de aceia pentru care se fac”, fiind clar că „românul consideră nerespectarea legilor ca un titlu de mărire și putere.” (C.f. Nicolae Grosu, Blestemele Nației Române, Ed. Ecou Transilvan, 2017, p. 76)

Așadar, în turma poporului pașnic nu mai rămân oițe cu miei, fiindcă apar conducătorii-lupi! Societatea românească a devenit eminamente o societate a PRĂDUIRII a cărei esență e MITA, instituționalizându-se astfel NERUȘINAREA, chiar de forul suprem al statului-colonie, care supune alterării întreaga societate la necredință, libertate, sărăcie și prostie, împlinind astfel profețiile ilustrului sculptor Brâncuși, a omului de știință, economist și politic Benjamin Franklin și a istoricului Florin Constantiniu:  „v-am lăsat săraci și proști și v-am găsit și mai săraci și mai proști!” și,  „cine renunță la libertate pentru siguranță, nu merită să aibă nici libertate și nici siguranță, și nici nu va avea”, căci „clasa politică din perioada post decembristă este cea mai incompetentă, cea mai lacomă și cea mai arogantă din întreaga istorie a poporului român, deoarece politicienii postdecembriști au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii, nemții și rușii dintotdeauna la un loc.” (ibid., 158, 187, 194)

Prezența de spirit a filoxerei atee perpetuează prin „libera cugetare” care a pricinuit tot răul: anarhie, nihilism, imoralitate, violență, minciună, instigare din senin la revoltă, manipulare continuă, ateism persecutor, proletcultismul, persecutarea eroismului, profanarea martiriului, a familiei, a fecioarei-femei-mamă, nesupunerea copiilor față de părinți, a elevilor și studenților față de mai-marii lor, a politicienilor obedienți de Ocultă față de poporul care i-a ales ș.m.a.

Vița de Vie dă mireasmă și mult rod Mlădiței care rămâne întru ea, transformând-o într-un Rug aprins al iubirii divine și naționale, iar cea stearpă, cea uscată devine un strat de cenușă, condamnând Patria noastră, ca în alt plan pe cea pravoslavnic-rusă,  la: „necredință, la hulirea lui Dumnezeu, la anarhie, la stricarea tuturor stâlpilor vieții creștinești și statale, la nesupunerea de obște față de stăpâniri, la samavolnicie, la războiul civil, la ucideri fără număr, la incendierea caselor, la prădarea bunurilor adunate cu osteneală, la imoralitatea generală.” (Sfântul Ioan de Kronstadt, Despre tulburările lumii de astăzi, trad. lb. rusă Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, București-2011, p. 132)

Legatarii testamentari ai filoxerei atee, superprogreșiștii, organele-mașini au uitat, uită că: „Suntem un popor străvechi, însfințit aici, în huma începutului de lume, unde ne-am împuit mereu în scurgerea timpului… Poporul acesta, mărturisește cu drag de neam și țară, poetul Mircea Dorin Istrate, a fost mereu mult prea blând, încrezător în cuvântul dat, în învățăturile și pildele Iertătorului nostru Iisus, în jertfelnicia Lui pentru ștergerea păcatelor lumii, prea sfielnic, prea îngăduitor și iertător cu alții, prea bun la suflet, pricini din care a suferit atâtea în mersul veacurilor.” (C.f. Constantin Moșincat, – Limba noastră cea străbună, în „EMINESCU File rupte din Revista Cetatea Cavalerilor-2024)

Este foarte adevărat că românul, dacul, tracul, getul ori cum s-a numit el de când este pe acest pământ s-a înnobilat prin suferință urcând până în sfera celestă a teoforului. „Omul religios a luat și ia asupră-și tot felul de mucenicii… și ar fi fără nici un sens și de neîndurat dacă el n-ar simți într-însul acea adâncă bucurie sufletească ce-i dovedește puterea divină în suferință, descoperind nesecate bogății în renunțare.” (Rabindranath Tagore, op. cit., p. 33-34)

Suferință! Suferință! Suferință! Dar până când? Până la Viața de Apoi?

HRISTOS – VIȚA de Vie divină –  învie viața oamenilor hristofori, mariofori, teofori, duhofori!

   Viața e har, e trăire, e menire, un extaz,  o contemplare, o dăruire, o răpire!

   Mlădițele Viței de vie dau posibilități ale depășirii de sine, de înălțare serafică, de adâncime spirituală, stăruința de a trăi și de a înțelege armonia a ceea ce are viața ca sens antinomic: Vița Vieții întru Crucea Învierii. 

   Vița de Vie e toată un văzduh viu de lumini și mireasmă serafică ale căror raze-mlădițe, aer strâns la un loc în cămări de sclipiri boreale ce dau formă, culoare și contur înmiresmat unui văzduh însuflețit, unde slăvirea omului teofor trebuie să fie numai „În Duh și adevăr!”

   Faptul că sunt Mlădiță chemată la viață mă face să am nevoia ca pururea să rămân în Viță. Atârn ca un fir tainic de Viața Vieții, de Dumnezeu, prin gând, cuvânt și faptă, prin credință, nădejde și iubire, prin jertfă, libertate și cruce. De aici trebuința ca Mântuitorul omenirii – Pâinea și Vinul Vieții să-mi fie mie pâine și apă, cuvânt și har, menire, cruce și cuminecare!

   „De aci nevoia ca Dumnezeu să fie dragoste, să Se dea pre Sine, să Se smerească și să-mi fie mie obiect pe care să-L stăpânesc, să-L am la îndemână, să-L mănânc, să mă cuminec, descoperindu-mi valoarea obiectivă și euharistică a vieții.” (Ieroschimonah Daniil Tudor, Scrieri I, Ed. Christiana, București-1999)

Vița de Vie și Mlădița ating continuu sensul coexistenței infinitului și finitului, Ființa absolută – Dumnezeu și sufletul nostru întru care trebuie să purceadă permanent IUBIREA celestă!

„Eul nostru trebuie să ajungă la armonia sufletului prin independența individualității lui. Dumnezeu și-a mărginit de bună voie voința, dându-ne stăpânire asupra micii noastre lumi proprii. Cel ce iubește are nevoie de o altă voință pentru realizarea iubirii lui, fiindcă iubirea se desăvârșește numai în armonia dintre libertate și libertate. De aceea iubirea lui Dumnezeu, din care și eul nostru s-a zămislit, l-a despărțit pe acesta de Dumnezeu și, iarăși, iubirea lui Dumnezeu aduce împăcarea și aduce din nou pe Dumnezeu cu eul nostru.” (Rabindranath Tagore, Sadhana, op. cit., p. 60, 62)

Vița de vie – Viață! Vin-Pâine-Potir-Cuminecare! Iubire! Creațiune! Dor! Dorință! Dăinuire!

   Fiecare grăire a omului trăiește în libertatea, adevărul, dreptatea, vocația, jertfa, misiunea sa.

Vița de vie. Ah! Solemn!

 Vrednic început și veșnic nesfârșit! De o solemnitate divină!

 Ah! Ah! Te apropii agățându-te de sânul acestei vieți.

 Ce vrei tu? Vorbește! Ce vrei tu? Grăiește! Ce vrei tu? Iubește!

Tu-mi auzi răsuflarea. Tu-mi spionezi inima. Tu-mi înveșmântezi dorul!

Tu-mi ești primăvara mea dulce în care rămâne frumusețea Viei Sublime –  Iisus.

           CRISTOS BĂTUT ÎN CUIE     (partea a II-a)

„Și ori de câte ori destinul/ Ne toarnă în pahar otravă,/ Tu, doină, îndulcind veninul,/ Ne vindeci inima bolnavă.// Iar când, în jale și-n durere,/ De soartă sufletul ni-i frânt,/ El ție alinare-ți cere,/ Din leagăn până la mormânt.// Ascult în orele vegherii/ Cum picură balsam ceresc,/ Și ca în filtrele durerii,/ Necazurile se topesc.// Și înțeleg, smerită Doină,/ Cum ajutat-ai pe părinți/ Să-nmoaie viforul în moină/ În iadul lor de suferinți.// Noi azi privim aceleași stele/ Și ascultăm același glas;/ Prinși la răscruci de vremuri grele,/ Nouă doar Tu ne-ai mai rămas.”  Craiova, August 1950 Aurelian Bentoiu, Zări și Zodii – Poezii din Închisoare, Fundația Academia Civică, București-2001)

30 Iunie 2025, + Sf.Ap. Pavel și Petru

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

by

Referinţă Bibliografică

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: VIȚA de VIE și Filoxera – entitate și simbolism în tradiția geto-daco-română (partea a II-a)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 iulie 2025