O întâmplare din copilărie, cu sens pentru impactul romanului asupra cititorilor de o singură carte – Biblia

Anul acesta se împlinesc 140 de ani de la nașterea celui ce va fi supranumit „Ceahlăul” literaturii române, scriitorul care încă înainte de a împlini cincizeci de ani era deja considerat un patriarh al scrisului românesc. În context, anul pe care îl parcurgem este și un prilej de a constata că au trecut 90 de ani de la publicarea romanului „Baltagul”, cartea citită de exponenți ai tuturor generațiilor de după apariția volumului. Și intuiesc că volumul acesta a avut cititori din toate categoriile socio-culturale. S-ar putea spune că e cel mai popular roman… românesc. Aflăm (eu, abia zilele acestea) că, într-un fel, „Baltagul” a intrat în folclor. Un țăran talentat de prin părțile în care se desfășoară acțiunea cărții a versificat romanul în buna rânduială a creației populare. Ineditul faptei creatorului de folclor nu putea fi ținut departe de Facebook, postarea devenind „virală”.

Mihail Sadoveanu, clasicul care și-a prelungit epoca sa artistică până în lăuntrul modernismului, transcende – prin opera sa – și în postmodernism. Atât de răsfățatul cărturar al epocii Gutenberg este adoptat acum și de sofisticatele mijloace ale cyberspațiului.

Revenind la impactul romanului „Baltagul” asupra păturilor sociale de cititori, puțin a lipsit să-l citească și tata, om simplu, cu patru clase primare, a cărui existență a fost umplută doar de corvoada muncii. Ziua de duminică o petrecea, după rânduiala Bisericii: în prima parte a zilei paricipa la Sf. Liturghie, iar în a doua, buchisea Biblia.

Într-o zi din mijlocul toamnei lui 1957 (sau poate 1958), când eram copil de clasa a treia sau a patra, mă luase tata cu el la Pipirig, după lemne de foc. Asta, spre a fi pregătiți din timp pentru a înfrunta iarna cea care dă noimă edificiului încropit de sobar în casă. Carul nostru era însoțit de al vecinului, moș Costache, om de aceeași condiție socio-culturală cu a tatei. Îi ziceam „moș”, dintr-un exces impus de „eticheta” satului, dar el era chiar mai tânăr decât tata. Noi, copiii, foloseam apelativul „bădie”, mai ales pentru frații mai mari și tovarășii lor de șotii (și de treburi serioase, când era cazul). Eram atunci cuibărit în căruţa noastră, trasă de iapa Florica şi mânată cu blândeţe de tata. În faţă era moş Costache cu atelajul lui, pereche cu al nostru. Cele două care, pregătite anume pentru crengile uscate din pădurile Pipirigului, erau dezgolite de coşuri, două schelete cu roţi de obezi, având prinse între drugi câte o împletitură din funii şi lanţuri, fiecare îngrăditură fiind umplută cu fân pentru cai. Încropirile acestea pentru drumul la munte erau, la dus, cuiburi călduţe pentru căruțași. Într-a noastră, aproape îngropat în braţul de fân, mă aflam eu, numai ochi şi urechi pentru a observa lumea de dincolo de satul în afara căruia nu mai ieşisem până atunci.

Ajunsi prin preajma M-rii Neamțului, moș Costache mă strigă cu glas precipitat de pe capra carului său: „Mai Gheorghiță, uită-te bine la domnul acela voinic, cu pălărie mare! Îi Mihail Sadoveanu, scriitorul care a scris Baltagul. În carte îi și un băiețandru de ispravă cu numele tău. S-o citești și tu, că de-acum știi să buchisești. Dar mai întâi să-și facă zăbavă pentru asta tată-tău, că Biblia… știu c-a dovedit-o!”.

Si dialogul lui moș Costache continuă, schimbând însă interlocutorul. Îl înștiința pe tata că… „cei din Verșeni”, adică megieșii satului nostru, „pot povesti de la cap la coadă Baltagul, căci scriitorul spune în carte o poveste adevarată cu oameni din satul lor”.

Tata n-a găsit zăbavă la lectură decât pentru Biblie. Dar găsise deja timp pentru „Baltagul” moș Costache, care era cu desăvârșire un suplinitor al tatei în categoria aceasta de cititori dedicați doar „Cărții cărților”.

În ce mă privește, firește, trecând prin școală ceva mai adânc decât tata, am citit romanul de două ori. Mai întâi fiindcă mi s-a cerut imperativ de către profesorul de română, iar a doua oară, mânat de un îndemn ce venea dinspre prima lectură. Cu mintea puțin mai coaptă, trebuia să găsesc făgaș mai bun spre lumea aceea fascinantă din lăuntrul cărții. O lume care, de fapt, era lumea neamului meu, cu bune și rele, întocmai cum curgea firescul vieții pe meleagurile românilor. Căci Mihail Sadoveanu avea asupra sa o oglindă fermecată pe care ne-o punea în față cu fiecare carte a sa, ca să ne privim întru deplină recunoaștere. El știa să ne „citească” ființa, să ne dezlege neînțelesurile firii noastre ca neam, să ne zugrăvească vatra traiului nostru cum n-o mai făcuse nimeni până la el. Cineva, nu mi-l amintesc acum, spunea că doar la o sută de ani apar asemenea scriitori. Da’ de unde?! Că… „ce-i suta azi”? – vorba hâtră a epigramistului Mircea Ionescu Quintus (acesta, comparând suta de ani care i se pognoza ca urare, cu biata sută de lei – ca putere de cumpărare).

Mai târziu m-a interesat și părerea criticilor literari despre acest mare povestitor si neasemuit zugrav al peisajului. Când o personalitate de referință maximă în literatura română, respectiv George Călinescu, a putut să găsească o așa formulă stilistică asupra staturii artistice a prozatorului, precum că Sadoveanu ar fi fost „…un accident măreț al peisajului, cum nu s-a mai întâmplat decât cu celălalt Mihai – Eminescu”, nu mai poți să nu-l accepți pe autorul „Baltagului” altfel decât ca pe purtătorul uneia dintre cele două coroane destinate condeierilor români de către Cel Care gestionează Tezaurul.

Gheorghe Pârlea

Foto: „Baltagul”, Mihail Sadoveanu, 2013, Ed. „Mihail Sadoveanu”

by

Referinţă Bibliografică

Gheorghe PÂRLEA: Romanul „Baltagul”, la 90 de ani de la apariție/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 iunie 2020