Pe fragmentul de drum european (E 85) care leagă municipiile Român și Fălticeni, la circa 10 km (nord) de Hanul Ancuței (celebrul loc de popas atestat documentar cu 300 de ani în urmă și înveșnicit literar de Mihail Sadoveanu), se află un cimitir al ostașilor români căzuți în primăvara și vara anului 1944. Cimitirul a fost reamenajat recent și înzestrat cu o Bisericuță nouă, de stil maramureșean, ofrandă demnă de respect a obștii creștin-ortodoxe păstorită de părintele Romică Siminciuc, parohul Bisericii “Sf. Mihail și Gavriil” din satul Soci, comuna Miroslovești.

Ca monografist al locului, mă simt dator să fac cunoscut, relativ sumar, atât cât mi-au permis disponibilitățile de informare, contextul istoric care a dat naștere acestui altar de cinstire a ostașilor-eroi de la jertfirea cărora se împlinesc 75 de ani. Demersul meu va fi contând și ca un îndemn pentru un popas intermediar drumeților de vacanță care au ca țintă de interes turistic monumentalele Mănăstiri din nordul Moldovei.

***

Informaţiile pentru evenimentele din primavara-vara anul 1944 preluate din documentele păstrate în arhiva Primăriei comunei Miroslovești [1] dau impresia că se referă la un război petrecut departe de segmentul de front din preajma satului Soci, undeva unde nu ajunge nici măcar ecoul exploziilor aducătoare de moarte şi ruine. De aceea, mărturiile care urmează sunt absolut necesare pentru a le crea celor ce s-au născut după acest conflict militar reprezentări reale asupra a ceea ce a însemnat războiul pe meleagurile satului Soci.

Cele de mai jos sunt, în parte, rezumări ale mărturiilor unor vârstnici prinşi în viaţă, care în timpul acestui război nu aveau încă vârsta contingentelor mobilizate. Sursele noastre, copii şi adolescenţi pe atunci, ar fi trebuit să se afle „în refugiu” în acea perioadă, dar părinții lor nici măcar sub ameninţarea morţii nu s-au putut desprinde de meleagurile strămoşeşti, de gospodariile născute din truda lor. Aşa că mulţi dintre localnici nu au executat ordinul de evacuare sau, fiind evacuaţi în sate învecinate (Verşeni, Bârgăoani, Războieni), reveneau acasă temporar ca să se îngrijească de gospodării şi de ogoarele însămânţate. Precizăm că sătenii care ne-au ajutat să reconstituim, pentru vara anului 1944, scena teatrului de război din spaţiul satelor Soci și Miroslovești şi-au corectat, în decursul timpului, percepţia lor de copilandri asupra evenimentelor pe care le-au trăit. Au facut-o cu ajutorul bătrânilor satului, martori lucizi ai războiului, locuitori pe care noi nu i-am mai prins în viaţă, în timpul documentării.

Iată însă mai întâi ce aflăm din surse bibliografice despre desfășurarea razboiului pe un fragment de front mai larg ce includea și satul Soci. În primăvara și vara anului 1944, satele Miroslăveşti şi Soci se aflau pe linia segmentului de front Târgu Neamț – Timişeşti – Paşcani – Băile Strunga, la sud de aceste localităţi, în zona apărată de armata română şi cea germană. În spațiul satelor Soci și Miroslovesti, operaţiunile militare ale românilor erau „asistate” sumar de nemţi, aceştia fiind concentraţi în zona Târgu Neamț [2].

În aprilie-iunie au avut loc lupte cu caracter local pe Frontul Moldovei, în punctele considerate vulnerabile de către combatanți și în scopul consolidării pozițiilor de luptă. Armata a 4-a română împreună cu Armata a 8-a germană (aparținătoare Grupului de armate „Ucraina de Sud”) formau subgrupa Wöhler a Grupului de armate „Ucraina de Sud” care apăra jumătatea de nord a Frontului Moldovei, inclusiv segmentul din zona satului Soci [3].

Între Prut și Ozana (Târgu Neamț) se consolidaseră două poziții de apărare („Dacia” și „Traian”), ambele poziții fiind finalizate cu aliniamentul fortificat Băile Strunga – Miroslovești – Păstrăveni – Oglinzi, la realizarea căruia s-a lucrat doi ani, în perioada 1939-1941 [4].

În această desfășurare a frontului, Armata a 4-a i-a avut comandanți pe generalul Mihail Racoviță (până la 30 iulie), apoi pe generalul Gheorghe Avramescu (ambii martiri sau eroi ai neamului; primul a murit în închisorile comuniste, iar al doilea, dispărut pe Frontul de Vest, foarte probabil ucis de generalii ruși, pentru a-și însuși ei victoriile răsunătoare ale bravului general român). Armata a 8-a germană îl avea comandant pe generalul Otto Wöhler [5].

Din cartea de memorii a colonelului şi profesorului Grigore Dominte [6], aflăm că pe la începutul lui martie 1944, satul Soci era deja înţesat cu trupe româneşti, amplasate în sudul liniei de cazemate din pădurea care desparte satele Soci şi Boureni. Autorul, copil fiind, a văzut atunci, contrariat de ceea ce se întâmpla, motorizate care trăgeau după ele tunuri antitanc şi antiaeriene, “munţi” de lăzi cu bombe şi cartuşe, unităţi de cruce roşie cu etuve pe două roţi pentru deparazitare, echipamente militare, bucătării de campanie etc. Una dintre aceste bucătării ambulante a fost instalată în livada gospodăriei tatălui său, Dumitru Dominte, de unde copiii acestuia, rămaşi singuri în gospodărie, după moartea prematură a mamei şi mobilizarea tatălui pe front, primeau zilnic câte o gamelă de mâncare. Soldaţii care veneau la masă direct din focul luptei, ne spune martorul, erau livizi şi speriaţi. La întoarcerea pe linia frontului, combatanţii se îmbrăţişau cu cei aflaţi în repaus, cu presentimentul că se despart pentru totdeauna . Luau cu ei o raniţă în care aveau muniţii şi două bidoane, unul cu zahăr cubic şi altul cu apă, şi plecau să înfrunte moartea.

Despre prezenţa artileriştilor pe frontul din zona Soci-Mirosloveşti avem informaţii mai consistente de la Anica I. Toma, în casa căreia se afla găzduit chiar comandantul regimentului de artilerie de aici, colonelul Lissievici, comandantul Regimentului 14 artilerie, conform surselor bibliografice [7]. Acesta avea comandamentul la Nisiporeşti, dar la Mirosloveşti regimentul avea un avanpost, cu un observator pe dealul Colham, zona din care se putea vizualiza pădurea din Soci. Colonelul Lissievici era mereu văzut aplecat asupra hărţilor, uneori în compania bizară a unei femei tinere, cu alură de intelectual (purta ochelari, motivează sursa noastră). Gazda colonelului crede că prezenţa acestei femei nu avea nimic comun cu vreo aventură romanţioasă ci, probabil, femeia venea aici în misiune militară secretă. Iată ce putere de intuiție a avut tânăra săteancă de atunci, căci numitul colonel era întradevăr implicat în misiuni ale Serviciului Secret de Informații. Acest ofițer, am aflat ulterior, a îndeplinit funcțiile de șef al Secției de informații externe, șef al Eșalonului mobil detașat pe lângă Marele Cartier General pe timpul operațiunilor din Est [8]. Anica Toma ne-a mai povestit de drama a doi soldaţi, arestaţi pentru acuzaţia de părăsire a postului din pădurea satului Soci şi „întemniţaţi” (ca dezertori) în zămnicul ei. Unul dintre aceştia era foarte abătut şi refuza să mai primească mâncarea, invocând că nu-i mai trebuie, de vreme ce îl așteaptă execuţia.

Sub comanda Maiorului Pietraru, își amintesc sătenii, tunurile amplasate în Mirosloveşti făceau ravagii în liniile inamicului, dincolo de pădurea Soci-Boureni. De la Vasile Pârlea am aflat că maiorul-comandant conducea focul tunurilor sale dintr-un observator aflat lângă pădurea din Soci, în locul numit „La boier”. De acolo a dirijat tirul asupra unui convoi de care blindate ruseşti, camuflat în pădure. Infanteriştii au descoperit tancurile, iar artileria noastră „le-a făcut scrum”. Aşa a luat naştere toponimul local „La carele arse” (în zona de pădure Soci-Sodomeni). O altă ispravă a comandantului artileriştilor aflaţi pe teritoriul comunei a fost spulberarea unei coloane de ruşi care înainta înspre Sodomeni, dinspre Paşcani. În legătură cu acest dezastru suportat de inamic, Vasile Chiriac ne-a povestit că trupurile soldaţilor şi ale cailor care le trăgeau rușilor proviziile şi muniţiile „s-au topit” la soare pe şesul Paşcaniului pe toată durata verii lui 1944.

În jurul comandantului român de artilerie, populaţia civilă a construit un adevărat folclor. Gheorghe Măricuţa ne-a spus că ruşii îi trimiteau răvaşe scrise în româneşte cu ajutorul unor ucraineni sau basarabeni de naţionalitate română, în care îl ameninţau pe maior că îl vor prinde şi îi vor „umple pielea cu paie”. Vasile Plai ne-a povestit că ar fi auzit, în legătură cu maiorul român, că, după întoarcerea armelor împotriva nemţilor, Pietraru ar fi fost căutat de comandanţii ruşi şi felicitat pentru calităţile sale de comandant de artilerie. Aceştia i-ar fi propus avansarea şi trecerea într-un post de comandă subordonat armatei sovietice, evident, pentru campania din vest.

Oamenii aceștia care înfruntau moartea de-o parte și de alta a liniei frontului aveau uneori și umor. Gheorghe Maricuța din Miroslovești (confirmat de Manole Gospodaru) ne-a povestit că în zona artileriei române, avioane rusești dibuiau uneori bateriile camuflate și le bombardau. Ca să-i deruteze, artileriștii români încropeau camuflaje superficiale în care ascundeau tunuri false, făcându-i pe ruși să risipească muniția în zadar. Dibuind o asemenea capcană, un avion rusesc, care apăru peste pădurea din Soci, răsturnă deasupra unui asemenea camuflaj ceva greu de identificat de la distanță. La fața locului tunarii noștri aflară că în loc de proiectil, rușii aruncaseră din avion un hardău ce avea conținutul unei latrine. Au lăsat acolo și un răvaș, care, tradus, avea următoarea formulare: „La un așa tun, o așa muniție!”. Asta cică i-a întărâtat rău pe ostașii noștri, plătindu-le jicnirea scump, cu foc continuu, rușilor aflați dincolo de pădure.

Despre infernul provocat de tirurile artileriei, Manole Gospodaru ne-a povestit că după stagiul de premilitar, făcut undeva în afara comunei, s-a întors acasă cu bucuria celui eliberat de o corvoadă. Vacarmul pe care l-a găsit însă aici i-a indus atâta groază, încât a preferat să se întoarcă la cazna săpării tranşeelor. Avea şi acum în memorie imaginea câinilor înspăimântaţi care, „când trăgeau tunurile din vale, scurmau pământul alergănd în deal, iar când trăgeau cele din deal, goneau înapoi în vale”. Vasile Ştefan (ne-a povestit fiul său, învăţătorul Ioan Ştefan), la întoarcerea din refugiu n-a mai găsit nici un geam întreg la casă din pricina „cutremurului” declanşat de artileria noastră. Locuitorii satului care au rămas în localitate şi-au construit bordeie în câmp, ca să scape „cât de cât” de vacarmul tunurilor conduse de maiorul Pietraru.

Cu privire la trupele de infanterie care luptau pe frontul din preajma satelor noastre, Gh. P. V. Hogaş, care atunci avea vreo 18 ani, îşi aduce aminte şi el că era dislocat în zona satului Mirosloveşti un regiment de infanterie menţionat adesea cu numele Regimentul „10 Dorobanţi”, despre care se ştie că a aparţinut Diviziei 6 infanterie, parte a Corpului 11 german, marea unitate care a eliberat Basarabia (rev. Historia, Ion Cristoiu) [9].

Despre prezenţa nemţilor pe meleagurile noastre, ca aliaţi ai armatei române, aflăm că aceştia executau misiuni de observare „a mersului frontului” din zonă şi comunicau cu unităţile lor prin intermediul aşa-ziselor „gheuri”, în limbajul surselor noastre orale. Vasile Pârlea îşi aminteşte că trei asemene posturi germane de observaţii şi comunicaţii erau amplasate chiar pe unde hoinărea el, copil fiind: două in „muchia” Holmului (unul, în spațiul gospodăriei lui Vasile Ţinei, loc cu vizibilitate largă şi asupra pădurii de la Soci, respectiv linia întâi a frontului). Aceste amplasamente de comunicație nemțești erau pe teritoriul satului Miroslovești, la o anume distanţă de zona de luptă.

În legătură cu prezenţa nemţilor pe segmentul de front din preajma satelor comunei noastre, Vasile Chiriac ne-a povestit că o întâmplare, care a avut la origine neastâmpărul copilului curios ce era, l-a dus chiar în tranşeele infanteriştilor poziţionaţi pentru luptă în pădurea de la Soci-Sodomeni. Acolo, sub tirul infernal al armelor, a văzut mulţi nemţi, cu uniformele lor inconfundabile, ceea ce ne face să credem că „gheurile” nemţilor din Miroslovești chiar cu aceştia comunicau. Handra Jănică din Soci susţine că nemţii aveau amplasate mitraliere în pădurea de lângă sat. Acesta auzise că trupele nemţeşti de aici aveau comandamentul în satul Tupilaţi. Baterii mobile germane de tunuri uşoare, tractate de mijloace mecanizate, soseau adesea în zona satului Soci şi trăgeau asupra liniilor ruseşti în reprize scurte, după care se-ntorceau la „bază”. Acelaşi martor susţine, dacă nu cumva e vorba de vreo reprezentare infantilă, rămasă necorectată ulterior de adult, că a vazut cum un neamţ căra provizii cu o… cămilă (sic!), neamţul însuşi aflându-se între cocoaşele acesteia.

Despre pagubele de război suferite de sătenii din Soci – cel mai apropiat sat al comunei de linia întâi a frontului, din care aproape toţi locuitorii erau evacuaţi – ştim ceva din relatarea ce ne-a fost făcută de distinsul profesor universitar dr. docent Petre Gâştescu. Casa familiei lui Vasile Gâştescu (tatăl universitarului, fost ajutor de primar în perioada interbelică) şi gospodăriile vecine ale lui Ştefan Moisii şi Grigore Zabulică (e vorba de partea de nord-est a satului) au fost bombardate şi incendiate de artileria sovietică amplasată în Boureni (locatarii celor trei gospodării erau evacuaţi). Obuzele inamice căutau tunul de mare calibru instalat în grădina lui Vasile Gâştescu, aflată peste drum de casă.

O crudă întrebare care ar trebui să ne urmărească,în contextul războiului pe meleagurile socene, ar fi aceasta: câtor tineri soldaţi români le-a rămas imprimat pe retină, în agonia morţii, chipul ţării comprimat în crâmpeiul de glie românească oferit drept mângâiere de plaiurile noastre natale?

Anica I. Toma îşi aminteşte, vizibil marcată, de o căruţă aflată în trecere prin preajma casei sale plină cu trupurile soldaţilor infanterişti, stivuite ca nişte saci, după ce au fost golite de viaţă pe frontul din pădurea satului Soci. Jănică Handra, pe atunci un copil de vreo 12 ani, aflat cu oile prin preajma pădurii, a fost de faţă când un pluton de soldați români, reperat de artileriştii ruşi, ” a fost făcut una cu pământul.” Tărgile cu câte două platforme suprapuse, trase de cai, nu dovedeau transportarea celor aflaţi în agonie. Unul dintre ostaşi se îneca cu propriul sânge, îşi aminteşte, încă marcat, Jănică Handra

În registrul Parohiei Mirosloveşti, cel cu evidenţa morţilor prohodiţi de părintele Neculai Sfrijan (singurul preot din comună care nu s-a evacuat), există un proces-verbal de încheiere a anului bisericesc 1944, în care parohul consemnează că, pe lângă cei 52 de morţi civili înregistraţi în Registrul Parohiei Miroslăveşti, a mai prohodit ” de zece ori pe atât” [10]. Bazându-ne pe mărturia dascălului bisericesc Vasile Ştefan (prin acelaşi înv. Ioan Ştefan), că preotul Sfrijan a prohodit în cimitirul din Soci militari ucişi pe front, şi pe un calcul aritmetic simplu, dedus din procesul-verbal menţionat, credem că pe meleagurile comunei noastre au căzut peste 500 de ostaşi (din Registrul amintit, rezultă că civilii înmormântaţi de preotul Sfrijan în 1944 erau numai din Miroslăveşti şi Soci, ceea ce înseamnă că acest gen de serviciu religios nu a fost efectuat de preotul Sfrijan în celelalte sate ale comunei).

Cât priveşte o parte concretă a numărului ostaşilor români căzuţi pe meleagurile noastre, părintele Romică Siminciuc are în biblioteca Bisericii o carte bisericească veche ce conţine, printre paginile sale scrise în chirilică, nişte însemnări cu valoare de document (scrise cu creion „chimic”), în sprijinul celor de mai sus [11].

Documentul la care facem referire constă în opt file adăugate, care cuprind numele a 117 ostaşi căzuţi la datorie până la ruperea frontului şi prohodiţi la cimitirul din Soci. În dreptul acestora sunt consemnate companiile cărora le aparţineau (sunt menţionate 12 companii şi un batalion cu indicativul A.C.G., probabil, specializat în apărarea contra armelor cu gaze). Între aceştia se află şi doi nemţi care, presupunem, sunt soldaţi români de naţionalitate germană. Respectivele nume ar fi fost scrise, după părerea celor care au în custodie documentul, de către dascălul de atunci al bisericii. Comparând însă caracterele literelor din foile ce conţin numele soldaţilor amintiţi, cu cele din procesul-verbal din registrul la care am făcut, de asemenea, referire, e foarte sigur că preotul Nicolae Sfrijan este autorul listelor anexate cărţii de prohodire de la Biserica din Soci. Un text olograf al dascălului de la Soci, de atunci, anexat aceleiaşi cărti religioase, confirmă că a fost refugiat şi el; totodată, ne furnizează şi proba olograf ă că scrisul din liste nu este al său. Revenind la listele ostaşilor-eroi înmormântaţi la cimitirul din Soci, pe pagina în care sunt menţionaţi ostaşii înmormântaţi la 11 mai, autorul însemnărilor adaugă: „Şi veneau femeile din Soci şi-i boceau, în amintirea jalnică a celor iubiţi ai lor. Iar proiectilele vrăjmaşe explodau în jurul bisericii”. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că numele acestor eroi sunt înscrise, spre ulterioară mărturie, chiar în cartea din care li s-a citit creştineasca rânduială a înmormântării.

Celor 117 ostaşi români (osemintele a doi dintre ei au fost preluate de familiile lor pe parcurs) a căror înhumare în cimitirul din Soci este confirmată de documentul amintit mai sus, li se adaugă, în număr greu de precizat, cei înhumaţi după ruperea frontului. Jănică Handra ne-a relatat despre cei îngropaţi după 23 august (în cimitirul satului) în gropi comune de 4/4m. Sursa noastră a fost martor la acţiunea sătenilor săi, întorşi din evacuare, prin care au fost recuperate trupurile ostaşilor-eroi. Acestea erau „…sleite de căldura verii şi sfâşiate de cânii şi pisicile satului”. Se întâmpla aceasta la 1-2 săptămâni după ruperea frontului. În zona „Pădurii albe” („albă”, după culoarea pâlcului de mesteceni), unde ostaşii români au suportat un adevărat măcel, trupurile celor căzuţi puteau fi evitate, de cei aflaţi aici cu treabă sau mânaţi de curiozitate, doar prin păşire atentă peste ele, în spațiile abia identificabile care separau cadavrele. În urma ridicării corpurilor neînsufleţite, rămâneau „peceţile” de grăsime umană, care au hrănit în toamna lui 1944 hribii pădurii (sătenii nu-i culegeau, cunoscând preţul acestei producţii nefiresc de bogate). „Ai fi putut afla numărul acestor morţi, numărându-le amprentele corporale rămase în urma trupurilor ridicate și îngropate sumar”, ne-a spus J. Handra, estimând numărul acestora la „vreo sută”. Ar trebui așadar să luăm în calcul şi militarii înmormântaţi direct pe linia frontului, de către camarazii lor de arme, fără ritualul prohodului.

Despre faptul că mulţi dintre militarii căzuți la Soci nu au avut parte de creştineasca prohodire săvârşită de părintele N. Sfrijan, avem ştiinţă şi de la Aioanei Săndulache şi Filote Mihai. De asemeni, despre cei rămaşi neîngropaţi, căzuți în tranşeele româneşti din pădurea Soci-Boureni, avem informaţii de la Gh. P. Hogaş şi Manole C. Gospodaru. Aceştia, imediat după ruperea frontului au fost luaţi de către ruşi, în mod silnic, în zona frontului, ca să adune materialul de război de la ai noştri. Unii erau săteni voluntari și îngropau morţii chiar în tranşeele săpate de cei căzuţi. Din cartea amintită a profesorului colonel G. Dominte aflăm că, mânaţi de sărăcie, destui dintre aceşti voluntari dezbrăcau cadavrele pentru a-şi însuşi hainele. Unul, poreclit Duză, le scotea morţilor ruşi cizmele, le scutura de pumnul de viermi şi-apoi punea descălţatului întrebarea retorică: “Ce mă-ta-n c… ai căutat pe ogorul meu?!…” Manole Gospodaru ne-a povestit despre emoţiile trăite când trebuia să rostogolească cadavrele ostaşilor ca să poată scoate de sub ele armele, peste care soldaţii căzuseră, iar Gh. P. V. Hogaş, cu un nod în gât, ne-a descris cum un rus a împuşcat în cap un soldat muribund (de-al nostru), care îngâna, în agonia morţii, cuvântul „apă”.

Aşadar, numărul ostaşilor căzuţi pe meleagurile noastre, probabil, depăşeşte cifra estimată la vreo 500, în baza amintitului proces-verbal al preotului N. Sfrijan. Oricâți însă vor fi fost, Bisericuța maramureșeană “Sfinții Constantin și Elena” ridicată recent în memoria și spre veșnica pomenire a ostașilor înhumați în gropile individuale și comune ale cimitirului, îi cinstește în egală măsură, prin închinătorii ei, și pe cei care, în dezordinea provocată de ruperea Frontului la 23 august 1944, nu au avut parte de înhumare creștinească în spațiul special destinat odihnei veșnice .

Gheorghe Pârlea

_________________________
[1] Arhiva Primăriei Comunei Miroslăveşti. Registrul cu procese-verbale din perioada 1942-1947
[2] Sergiu Balanovici, „Generalul Gheorghe Avramescu”, Ed. Quadrat, Botoșani, 2017
[3] Idem
[4] Idem
[5] Idem
[6] Grigore Dominte, „De la Dachau şi Erfurt, director la corecţie şi ofiţer de miliţie”, Bucureşti: Ed. Irecson, 2006
[7] Ziua Veche.ro, (2011, 04.11), Dr. Tiberiu Tănase http://www.ziuaveche.ro/exclusiv-zv/dosare-ultrasecrete-exclusiv-zv/personalitati-ale-frontului-secret-ion-lissievici-29199.html/
[8] Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Lissievici
[9] Ion Cristoiu, Revista Historia: „Cum a ajuns tatăl meu la Cotul Donului” https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/video-ion-cristoiu-cum-a-ajuns-taica-meu-la-cotul-donului
[10] Arhiva Parohiei Bisericii „Sf. Treime” Miroslovesti. Registru cu evidența deceselor
[11] Carte bisericească, cu litere chirilice, Biblioteca Bisericii „Sfinții Mihail și Gavriil” din Soci

by

Referinţă Bibliografică

Gheorghe PÂRLEA: Satul Soci din județul Iași, un segment al Frontului Moldovei în al Doilea Război Mondial/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 august 2019