ÎN DIALOG CU INIMA… MIHAELA AIONESEI

Gheorghe A. Stroia: Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți? 

Mihaela Aionesei: Mulțumesc pentru onoranta invitație de a participa la acest proiect de anvergură, domnule, Gheorghe Stroia. Frumos titlul ați dat interviului. „În dialog cu…inima”… Dacă nu inima, atunci cine poate ști mai bine frământările, tăcerile, frustrările, bucuriile, lacrimile, nostalgiile și melancoliile, durerile facerii și ale lumii. Toate cuprinse într-un fel sau altul în „jocul” cu țintele – cerul cu căderile și zborurile, cu munții mutați de pe o parte a inimii pe alta, cu planetele învârtite pe degete în momentele bune, – stări  de nestare, cuprinse atât de profund de poeți, prin poezie?! Rătăcitori ai acestei lumi în căutarea unui ideal care poate nici nu există… Dar ce binecuvântare drumul, frământarea, arderea fără de care spiritul nu se poate înălța spre sfere. Ați atins vreodată, scriind, vreuna? Este o senzație stranie… E ca și cum te-ai dezintegra și reconstrui într-o secundă retrăind momentul nașterii la intensitate. Asta este inima – o flacără care arde apoi renaște din cenușă și tot așa. –  Numai ea știe cel mai bine cine suntem. O las să vorbească…

Sunt o bucată de lut plămădit pe meleaguri moldave în căutarea luminii, a unui loc căruia să-i aparțin,  fără echivoc și definitiv. M-am născut în Pașcanii Iașiului – un oraș cu castani, flori și scări multe – de care, cu regret spun, mă leagă doar clădirea maternității și câteva vizite scurte din vacanțele copilăriei. N-am apucat sentimental să mă leg pentru că imediat după naștere, am locuit cu mama la bunici, într-un sat din comuna Lespezi. La scurt timp, destinul mi-a purtat pașii în frumosul oraș Piatra Neamț. Amintirile mele sunt vagi pentru că eram prea mică, dar din poveștile alor mei, știu că există un drum de copii, cum îl numeam la vârsta aceea, (doi, trei ani) care ducea la creșa săptămânală, un loc care nu-mi era deloc pe plac pentru că trebuia să stau departe de mama.

Mai târziu, prin recăsătoria mamei, am ajuns la Potoceni, un sat din județul Buzău, unde am stat până am terminat clasele I-IV, după care ne-am mutat în orașul Târgu Secuiesc, unde locuiesc de peste 35 de ani. Nu simt însă că aparțin niciunui loc. E ca și cum aș fi fost dezrădăcinată. Poate de aceea singurul loc după care încă tânjesc, e călduțul  în care am crescut de la o simplă celulă, până la pruncul căruia i-au crescut brațe, nu suficient de mari pentru a îmbrățișa și lumea, dar destul de vânjoase pentru a o înfrunta. Locul sfințit de suflarea Lui Dumnezeu – Mama –. Un loc care din 2002 nu mai e…

Dar râsul copilăriei se mai aude uneori  rostogolindu-se pe dealurile satului unde am copilărit și care mi-au oferit libertatea de a fi ceea ce nu am putut fi mai târziu. Destinul meu a fost strict legat de frământările din viața mamei, despre care niciodată nu mi-a vorbit, dar le-am simțit și m-au urmărit…Cu toate astea n-aș schimba nimic. Toate la un loc au format omul care sunt:  „Zâmbet și lacrimi pe-același obraz/ Sunt râs și durere și vise/ Sunt pusă pe șotii și plină de haz/ Și-s tristă de genele închise.”( George Șovu.)

Gheorghe A. Stroia: Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

Mihaela Aionesei: De-a lungul vieții adunăm multe amintiri remarcabile. Unele zidesc, altele dărâmă, altele te fac să zâmbești, să te rușinezi, ori să realizezi cât ai greșit. Toate sunt cioburi  de viață  în care ne oglindim atunci când ne este dor. Și cât de norocoși suntem că ne-au fost lăsate în dar amintirile. Fără ele am fi un mare pustiu, n-am avea ce povești, ce scrie… Trebuie neapărat să redau cea mai hazlie întâmplare din copilăria mea, dar care m-a și marcat pe viață.

Se întâmpla în satul Potoceni din Buzău. N-aș putea spune în ce clasă eram. Pusă pe șotii am fost mereu. Peste drum de casa în care locuiam, era grădina de zarzavaturi a unui săteam care locuia în altă parte a satului. Grădina era raiul lui. Mereu venea, uda, plivea, săpa. Se îngrijea de recoltă ca de copiii lui. În mijlocul grădinii avea o mândrețe de cireșe. În luna mai făcea niște cireșe oacheșe care îndemnau la păcat. Grădina era înconjurată de case prin care locuiau și alți copii care tânjeau încă de când fructele erau pârguite. Pentru că proprietarul era foarte zgârcit, într-un an,  împreună cu gașca de copii, ne-am făcut un plan. Am urmărit programul bătrânului, și într-o zi, la puțin după ce și-a vizitat grădina, hop și noi. Am sărit gardul de sârmă ghimpată și fuga fuga în cireș. Ce desfătare! Ce parfum! Ce savoare! Parcă eram în rai. Întotdeauna fructele furate parcă au un gust mai bun. Era amețitor să vezi atâtea cireșe, una mai coaptă și mai strălucitoare decât alta. Și noi, doi băieți și o fată, eram prea fascinați să mai auzim strigătele prietenei mele care rămăsese de pază să ne anunțe dacă vine cineva. În iureșul care ne-a cuprins și graba de a îndesa cireșe în gură și în sân, n-am văzut și n-am auzit când proprietarul a sosit. Am înlemnit toți. Nu aveam curajul să ne mai dăm jos și el se tot ruga. „ Haideți, mă că nu vă fac nimic! ” Dar noi știindu-l cum blestema de câte ori i se părea că cineva intrase în grădina lui, ne făcuserăm mici mici.

Eu m-am dat ultima jos din pom. Și tot eu, fiindcă eram cea mai mare dintre toți, am fost cea mai aspru pedepsită. Pe motiv că nu avea în ce să cântărească cireșele pe care le adunasem în sân, m-a convins să-mi dau rochița jos. Era una roz făcută de mama dintr-un rest de material, și tare mă mândream cu ea… Zis și făcut! A pus cireșele în rochiță, a apreciat el că ar fi un kilogram și mi-a spus că dacă vreau rochița înapoi să-i duc banii pentru cireșe.

Ce umilință am îndurat! Cât am plâns! Cât l-am rugat să mă ierte, să nu afle ai mei… Să-mi dea rochița înapoi. Nu s-a lăsat înduplecat. Deși rămăsesem în chiloței și maieu, mă mânca rușinea. Mă gândeam cum naiba o să merg pe uliță aproape dezbrăcată, chiar dacă aveam aproximativ 200 de metri. M-am strecurat cumva prin gardul din spatele casei să nu mă vadă cineva. Mama n-a fost deloc îngăduitoare nici ea. Ca să primesc o lecție și să nu mai fur niciodată, mi-a dat banii să-i duc omului, dar m-a trimis așa în chiloței și maieu prin tot satul să-mi fie învățătură de minte. Și mi-a fost! Pentru că pățania asta m-a lăsat și fără cireșe, și fără rochie și cu banii luați.

De câte ori îmi amintesc mă încearcă râsul, dar și un sentiment de jenă. Parcă tot a fost mai bine decât să umblu ca Nică a lui Creangă prin tot satul cu cucul gol. Am imortalizat momentul într-un poem care este inclus în volumul Surâsul dintr-o lacrimă, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2015. Pentru că așa-s mai toate amintirile mele – surâs în lacrimă:

vara cu suflet cireșiu

O, Doamne, cum îmi amintesc vara aceea în rochiță rozalie

cu o copilă cocoțată într-un mândru cireșel

vânat încă din rodire

de un cârd de ciori și de copiii puși pe șotii

spre disperarea moșului

moș gheorghe mare la stat

încăpea într-o furnică

fiindcă așa-l croise Dumnezeu

fără milă

fără zâmbet

dintr-un rest de mătrăgună

amară-i era vorba și bâta sărmana se îndoia

sub ocara ce ades spre noi se îndrepta

– crucile mamii voastre de bandiți

vă rup picioarele dacă vă mai prind pe aici

fugăriți ne ascundeam cu pofta în sân

privind hrăpărețele ciocuri

care se opreau din când în când să mai țipe un blestem

cum să reziști ispitelor cireșii

ce îmbinau să le miroși să le alinți

ca pe niște sâni lăptoși

și-apoi flămând să le înfrunți

până uiți de moș gheorghe și ale lui cruci

O, Doamne ce dor îmi este de vara

cu palmele transpirate de teamă

și sufletul cireșiu

în grădina de peste drum

vis a vis cu ulița unde fructele

erau interzise mai ceva ca-n rai

dar bune

bune de pus pe rănile toamnei

care-mi dau târcoale acum

la patruzeci și ceva de ierni neîmblânzite

care nu mi-au rupt picioarele de atâtea cruci

nici sufletul de atâta ceară

doar fiecare zi e o nouă răscruce

și nu știu ce drum să apuc

să nu ajung din urmă copila blestemată

să rămână cocoțată în cireș

pentru un pumn de cenușă

Gheorghe A. Stroia: Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

Mihaela Aionesei: Cred că de mâzgălit gânduri m-am ocupat mereu: în praf, în ciorne, în tăceri, dar nu am conștientizat decât când am ajuns să activez în cenaclul literar de la „Casa Pionierului” din Târgu Secuiesc. Loc unde printre alte activități: recitări din autori consacrați, scenete de teatru, jocuri educative, era și creația proprie cu sau fără temă dată. Activitate care m-a evidențiat pentru că eram singura înzestrată cu acest talent de care n-am avut habar până atunci. Talent recunoscut mai târziu prin câștigarea unor concursuri de creație și publicat la rubrica „Tinere talente” prin anii ’80  într-un ziar din orașul Sfântu Gheorghe, „Cuvântul nou”, după vizita unor jurnaliști de la București. Din păcate nu-mi amintesc numele profesoarei. Știu doar că era de etnie maghiară, ceea ce pentru mine are o însemnătate aparte, căci e prima persoană care mi-a descoperit  vocația poetică.

Prin clasa a VIII-a, mama mi-a sugerat să mă gândesc la un volum de poeme pe care să-l public, dar nu am luat-o niciodată în serios. Mi se părea ceva irealizabil la vârsta aceea. Cuvintele ei m-au urmărit însă mulți ani mai târziu și au început să prindă aripi prin 2007, când datorită internetului, am avut acces pe site-uri de socializare cu profil literar-cultural. Învârtindu-mă în aceste cercuri, am putut gusta din satisfacția publicării mai întâi online, unde poemele apăreau cu aprobare de administratori, apoi coautor în antologii paper. Patru ani mai târziu mi-am văzut și visul de a publica un volum de autor, Cerșetori de stele, Ed ArtBook, Bacău, 2011, împlinind astfel un vis comun: al ei și al meu. Apoi totul a decurs firesc, ca și cum m-aș fi așezat într-o barcă obligată să vâslesc pentru a urma cursul râului.

Gheorghe A. Stroia: Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

Mihaela Aionesei: O parte din mine a tăcut mereu. Pentru că așa era societatea în care trăiam în orașul Târgu Secuiesc, unde românii au fost minoritari numeric dintotdeauna. Auzeam vorbindu-se șoptit de una de alta și înțelegeam că nu prea e bine să spui ce gândești.  Nici acasă nu-mi permiteam libertatea asta. Exista respect și mult bun simț față de părinți, pe atunci. Așa a fost crescută generația noastră în comparație cu cea de acum care odată cu democrația își permite toate libertățile.

Din aceste tăceri impuse și puse una peste alta, s-au înălțat ca niște strigăte la cer, poemele. Starea de eliberare pe care mi-o lăsa scrisul, și mai târziu încrederea și stima de sine, m-au făcut să înțeleg că acesta e drumul pe care-l căutam în rătăcirile mele pe colile albe.  Am sute de poeme rămase nepublicate prin caiete, pe care le consider doar exerciții de tril, cu valoare mai mult sentimentală decât literară. Dar ele m-au adus la acest nivel: șapte volume de autor publicate, peste douăzeci de antologii în țară și străinătate, apariții cu grupaje de poeme și cronici favorabile în reviste literare.

Cumva scrisul a venit și ca o nevoie aprigă de a vorbi românește, dar la alt nivel, nu doar de cel purtat la o conversație banală, o simplă bârfă la cafea… Trebuia să exprim în felul meu acel ceva care mocnea de atâția ani în mine și să eliberez starea de melancolie care deseori mă inunda.  Și-apoi, cred că scrisul este un dat pe care-l duci cu sau voia ta, conștient sau nu… Apoi, oamenii sensibili sunt considerați slabi și nu mi-a plăcut niciodată acest verdict. M-am străduit să-mi formez un caracter de om puternic, ținându-mi sensibilitatea departe de ochii lumii,  iar ea a luat de cele mai multe ori forma poemelor. Mi-e bine ascunsă în metafora lor.

Nu știu dacă  scrisul meu aduce neapărat noutate, dar am încercat să rămân fidelă emoției și s-o redau în felul meu, fără a ține cont de trenduri. Să ating suflete, și de cele mai multe ori am reușit. La prima lansare avută în stațiunea Covasna, după recitalul susținut de o actriță, o mare parte dintre cei prezenți plângeau, și eu laolaltă cu ei, ceea ce înseamnă că poemele au atins acea coardă sensibilă pe care fiecare o are, dar o țină ascunsă. Au îndemnat sufletele să iasă din cuști, așa cum consider eu plânsul. Poemele mele au avut deseori impact și asta contează pentru mine cel mai mult.

Consider plânsul o binecuvântare. Te eliberezi, te purifici, renaști, și este de preferat decât să te zbați ca o pasăre închisă între ziduri. Vreau să văd oamenii în toată splendoarea lor, așa cum au fost lăsați de Dumnezeu. Problemele globale ne-au transformat aproape pe toți în oameni-ziduri, oameni-munți, stânci la care  nu mai poți ajunge. Oameni-hiene, oameni-bolnavi, otrăviți de propria existență pe care nu mai ai cum să-i atingi. Mici cutremure sufletești au menirea de a-l scoate pe om din om. Ăsta cred eu că este rolul poeziei.

Gheorghe A. Stroia: Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi? 

Mihaela Aionesei: Mie îmi reproșez că nu am citit suficient de mult, în special în tinerețe, când mă mulțumeam doar cu lecturile obligatorii de la școală, cu „poveștile nemuritoare” de care am fost fascinată mereu și cărțile pe care rar le găseam prin librărie. O lectură mai aprofundată m-ar fi ajutat să-mi îmbogățesc vocabularul, imaginația, cultura literară. Pentru că nu ajunge doar talentul. El trebuie cultivat, disciplinat prin multe lecturi. Încerc să recuperez citind autorii care-i găsesc pe site-urile literare și care mie îmi transmit ceva. Nu caut modele. Nici modele nu-s mereu pe culmi. Încercat să fiu eu, chiar dacă mi s-a reproșat deseori că sufoc textele cu metafora, că răzbate prea multă tristețe, durere. Nu e ceva ce mi-am propus. E o slăbiciune ascunsă. Sensibilitatea excesivă de care am suferit de când mă știu am încercat s-o strecor în metafore. Mi-am îngrămădit lacrimile în cuvinte și le-am dat formă de poeme după chipul și asemănarea întâmplărilor din viața mea.

Celorlalți nu am a le reproșa nimic. Fiecare scrie și se exprimă așa cum simte. Prin scris fiecare se descrie într-un fel sau altul pe sine. Și nu-mi asum rolul de a spune cuiva când și cum să o facă.

Pentru ceea ce suntem vinovați cu toții, este felul în care lăsăm literatura să alunece, agățându-ne de sintagma că „timpul va alege bobul de neghină”. Până atunci însă, s-ar putea ca neghina să ia locul bobului. Nu cred că sunt sigură care citește așa zise poeme pline de vulgarități, prezentate drept capodopere, premiate și culmea, date ca exemplu pe prima pagină a unor reviste de prestigiu. E o încălcare a normalității. Tânăra generație care nu reușește în această lume haotică să mai aibă repere, va crede că ceea ce se promovează reprezintă adevărata valoare, uitându-se marii poeți ori considerându-i demodați pentru că o altă formă de exprimare a luat locul emoției de altădată. S-a pierdut emoția, frumosul, lirismul…Totul e prezentat robotic, haotic. Poezia a ajuns să nu mai fie o stare de suflet, ci o stare de fapt, o dare de seamă, o inducere în eroare care abate sufletele de la calea frumosului, blândeții, luminii.

Cred că ar trebui să se insiste mai mult pe critica de întâmpinare și ea să fie făcută fără discriminare, fără interese. Să se acorde șanse egale și celui din „buricul târgului” și celui din nu știu ce văgăună a satului. Sunt prea multe uși închise. Prea multe cercuri în care nu poți pătrunde fără recomandări ori fără alte servicii mai mult sau mai puțin ortodoxe. Îndrăznesc chiar să spun că a publica a devenit o industrie a afacerii fără alt criteriu decât banul, și e păcat pentru literatură și pentru atâția copaci tăiați fără vină.

Gheorghe A. Stroia: Despre scris știm că uneori e perceput ca o nevoie personală, individuală. Dar, scriem… și ca să fim citiți, fiecare carte/autor își are publicul său. Ce credeți că se mai citește astăzi, mai au oamenii nevoie de lectură? Care era/ este lectura dumneavoastră favorită?

Mihaela Aionesei:  Scrisul este ca o alunecare pe ape, când tulburi, când line în care căutăm un liman de liniște pentru a contempla frumusețea vieții, lăsând în urmă zbaterile nopților încărcate de frământări. O înălțare din cenușiul zilelor când stai în tine ca un copil care încă nu a primit acadeaua dorită și faci ce îți stă în putință pentru a fi recompensat într-o zi. Pentru că da, scrisul este o nevoie personală de a ieși din tine, dar fără o recunoaștere literară, e ca și cum ai merge însetat într-un deșert, fără a avea speranța că vei găsi un ulcior de apă. Te bucură puterea de a-l străbate, dar nu-ți potolește setea. Iar setea de recunoaștere este mare, chiar dacă nu mulți recunosc. Fiecare autor are cititorii săi, avizați sau nu. O carte atrage și prin felul cum este prezentată, cum este promovată, recenzată, nu întotdeauna prin conținutul pe care dacă nu ai ocazia să-l răsfoiești într-o librărie și cumperi de pe site-urile online, riști să te alegi cu o carte care nu te îmbogățește spiritual cu nimic sau să nu se ridice la extravaganța promovării, de cele mai multe ori plătită.

Despre lecturi, ele devin favorite în momentul în care conținutul lor mă prinde în așa măsură încât revin mereu asupra lor. Sunt foarte rare cărțile pe care să le țin lângă măsuța de lângă pat. Una dintre cele pe care le-am citit constant o vreme, a fost „Citadela” lui Antoine de Saint-Exupery. O  carte colosală care mi-a lăsat impresia că a fost scrisă pentru mine, atât de multe răspunsuri am găsit în ea, într-o vreme când aveam nevoie de repere. De la el am învățat că „a crea înseamnă a greși,” dar și că „mișcarea ratată slujește mișcării ce reușește”.  În toate este nevoie de perseverență.

O carte pe are o citesc constant de vreo doi ani, pe lângă alte lecturi de poezie în special, este un volum vechi, editat în 1985 la Ed. Cartea Românească, al poetului Nichita Stănescu. Un fenomen al literaturii române pe care mulți ani l-am ocolit pentru că nu l-am înțeles. Am făcut o pasiune pentru volumul „Ordinea cuvintelor” pe care-l citesc și recitesc, cu încăpățânarea celui care vrea să descopere misterul ordinii din mintea și sufletul acestui poet colosal. N-am reușit s-o înțeleg, dar universul lui este fascinant. Mereu descopăr un alt sens celui anterior. Mereu rămâne o întâmplare nedeslușită între „hergheliile de cai verzi”,  „fulgi negri,” „stele scrâșnind”, „pietre zburătoare” etc. Mereu, mereu rămân cu aceeași „foame de cuvinte”…

De citit cu siguranță se citește și se cumpără cărți, altfel nu ar fi apărut atâtea edituri. Ce anume, depinde de necesitățile și structura sufletească a fiecăruia.

Afirm asta din prisma părintelui care are o fată în clasa a XII a care și-a adus acasă cam toate noutățile primite la biblioteca liceului ori și-a comandat cărți de pe librăriile online, așa cum au procedat și colegii ei.

Și pentru că am fost prezentă la o lansare unde directorul Libris Editorial din Brașov, editura prin care mi-am publicat cel de-al șaptelea volum, Zodia palmelor tale, a ținut să precizeze acest aspect, anunțând cu mândrie că atât vânzarea de cărți cât și tipărirea lor i-au adus venituri care-i permiteau să-și extindă afacerea.

Atâta timp cât nu auzim că editurile și librăriile sunt falimentare în masă, înseamnă că se publică și se cumpără cărți, implicit se citește.

Gheorghe A. Stroia: Știm cu toții că pentru a te putea afirma, ai nevoie de promovare, mai ales în mareea de informații care circulă global cu viteza luminii. Unii te susțin, alții dimpotrivă. Ați putea să ne spuneți cum ați reușit dumneavoastră să vă promovați și unde vă pot găsi cititorii noștri?

Mihaela Aionesei: Trebuie să recunoaștem că trăim în era internetului și că cea mai mare promovare prin el se face. Fără internet nu am avea acces la atâtea informații. Facebook-ul pare să fie rampa de promovare a multora în zilele noastre și locul unde și oamenii de cultură s-au mutat. Fiecare după ce a fost la un eveniment cultural, și-a tipărit o carte, a avut o lansare, postează pe pagina sa de socializare și astel are posibilitatea să fie văzut de toți prietenii indiferent pe ce continent locuiește. O mare importanță o au revistele. Mai ales cele care te publică. Astfel există o mică șansă să fii citit de cei interesați sau cel puțin de cei publicați în acele reviste indiferent în ce zonă a țării se află.

Sunt reviste care m-au susținut și continuă să o facă prin publicarea periodică. Sunt reviste care nici măcar nu răspund la un bună ziua. M-am obișnuit să bat la uși închise, unde au acces doar cei care fac parte dintr-un cerc de x-ulești și nu mă mai supăr. E dreptul fiecăruia de a alege cum și cu cine vrea să promoveze literatura. De aceea spun cu toată convingerea că e foarte greu să te afirmi dacă nu vii dintr-un oraș cu tradiții, dintr-un cenaclu, dacă nu frecventezi un cerc de poeți cunoscuți, ori dacă nu ai pe cineva dintre greii literaturii care să te recomande.

Pentru mine orice apariție  este o reușită pentru că foarte rar am întâlnit redactori care să-mi spună; „trimite un grupaj de poeme că vreau să te promovez”. Acelora care au acest obicei nobil le mulțumesc și le rămân recunoscătoare. Primele mele apariții în reviste au fost pentru că am îndrăznit să bat la ușa unor reviste, iar pentru un autor dintr-un orășel aproape necunoscut ca cel în care locuiesc, este o mare șansă de promovare. Pentru că ceea ce rămâne după noi, cei care urmăm calea scrisului, nu sunt like-urile, ci ceea ce se publică paper!

Cu toate acestea cea mai rapidă formă de promovare, singura și cea mai la îndemână, rămâne tot facebook-ul. Acolo pe pagina personală postez și eu unele apariții în reviste literare, evenimentele culturale la care particip, volumele publicate, poeme. Așa avem șansa de a ne cunoaște, de a socializa, de a schimba păreri. Mai avem noi acest dialog dacă d-voastră nu m-ați fi cunoscut pe facebook? Aș mai fi fost  promovată în revista „Armonii literare” pe care o conduceți cu atâta dăruire?! Poate nu aveam niciodată această șansă, așa că mulțumesc cerului că ne-am întâlnit virtual și d-voastră că m-ați sprijinit, publicându-mă.

O promovare importantă mi-a fost făcută de către cotidianul „Mesagerul de Covasna” din orașul Sfântu Gheorghe, care de când m-a descoperit, mi-a publicat aproape toate participările la evenimente, apariții editoriale, interviuri, recenzii, premii, astfel am devenit cunoscută în județul Covasna. O publicație cu care am o frumoasă colaborare, fiind una dintre cele care niciodată nu mi-a refuzat vreun articol în ultimii ani, obișnuiesc să scriu din când în când cronici despre evenimentele la care particip.

Cărțile editate au fost promovate și prin premiile câștigate, ori recenziile apărute prin reviste. Ultimul volum publicat, Zodia palmelor tale, Libris Editorial, Brașov, 2017, beneficiază de cea mai bună promovare online. Cartea se găsește la librăria Șt. O. Iosif și pe alte site-uri care se ocupă de vânzarea cărților. Celelalte volume nu au avut această șansă, dar în schimb m-au pus față în față cu cititorul prin lansările de care au beneficiat, ceea ce este copleșitor. O parte dintre ele încă își așteaptă cititorii, și de ce nu și cumpărătorii. Pentru că nicio carte nu se editează gratis. Totul costă, iar pentru o promovare bună se plătesc bani grei. Uneori doar acest criteriu face diferența dintre un autor cunoscut pe plan național, și unul rămas în umbra provinciei care nu-și permite costurile fără o sponsorizare.

Gheorghe A. Stroia:  Cred că fiecare dintre noi a trăit emoția începutului, atunci când am încercat să ne definim, să ne aflăm calea, sensul și, de ce nu, lumina. Ce sfat i-ați da începătorului, celui care aspiră la un loc în galeria scriitorilor contemporani? 

Mihaela Aionesei: Noi suntem lumina!…dar o căutăm toată viața fără să știm. Doar șlefuim drumuri, oameni, până  înțelegem că cel pe care trebuie să-l cioplim este interiorul nostru. Abia când ai curajul să pui mâna pe ciocan și nicovală, să suporți primele lovituri în eu-l bolovănos și să vezi printre crăpături licuricii de lumină, abia atunci înțelegi că nimic din ceea ce cauți nu este în afara ta. Nici iubirea, nici lumina, nici liniștea. Că întotdeauna căutam de fapt  în afară, o variantă mai bună a noastră. Abia atunci începe olăritul, modelarea…

Orice scriitor trece printr-o metamorfoză completă. Este mai întâi ou, larvă, crisalidă și abia după ce pereții acesteia crapă, apare în toată splendoarea fluturele. Nu toți au șansa să fie văzuți fluturi de la început, chiar dacă au parcurs toate etapele. Trebuie răbdare, perseverență, încredere și multă muncă, chiar și după ce ajungi să te minunezi de aripile conturate, pentru că totul este sortit efemerului. Iar dacă nu ești dispus să treci cu îndârjire prin toate stadiile  și cu aceeași îndârjire să te sacrifici acestui deziderat fără să aștepți prea multe în schimb, mai bine nu pornești pe acest drum care e un urcuș cu multe coborâșuri.

Un fel de sisifiadă la capătul căreia s-ar putea să nu te alegi cu nimic, dar trebuie, așa cum de multe ori s-a spus, să te bucuri de drumul parcurs, să ai satisfacția personală că ai mai doborât un obstacol, ai mai urcat o colină, un deal. Să-ți stabilești ca țintă urcarea pe munte, metaforic vorbind.

Eu sunt într-o astfel de stare. A fost foarte greu până aici, dar am ajuns pe niște culmi ale mele, depășindu-mi limite care mă blocau. E Soare și cald și mi-e tare bine pentru să știu că nu am trăit degeaba.  Rămâne în urma mea ceva: un om, un pom, un rod bogat – volumele mele – de care cel puțin ai mei  se vor bucura și vor fi mândri. De restul se ocupă timpul.

Ar fi interesant de știut totuși pe ce criterii se stabilește intrarea în „galeria scriitorilor contemporani”…

Gheorghe A. Stroia: Vorbind despre inspirație, se spune că unii pot scrie doar în momente de inspirație, alții spun că pot scrie indiferent de moment. Ce înseamnă să ai inspirație și cum se aplică aceasta în cazul dumneavoastră?

Mihaela Aionesei: Cred că inspirația este și har, dar și acumulare de cunoștințe, exercițiu ,  îndemânarea de a reda într-un stil propriu o stare, o întâmplare, o explozie de  sentimente, asta ca o definiție generală.

În ceea ce mă privește pot spune că am avut momente de inspirație divină, când poemele curgeau pur și simplu, ca și cum cineva mi le-ar fi dictat. Așa a fost scris aproape tot volumul Surâsul dintr-o lacrimă, dedicat mamei pentru că am simțit o comuniune cu ea, oricât de absurd ar părea ce spun.

Momente când un vers nu-mi dădea pace și-l dezvoltam până simțeam că am epuizat ce aveam de spus. La capătul opus sunt așa zisele poeme „lucrate” realizate dintr-o idee pe care o notezi, o lași la dospit și o dezvolți până rămâi și tu surprins de rezultatul care iese contrar așteptărilor de cele mai multe ori.

Sunt și momente când oricât te-ai strădui, nimic din toate acestea nu te ajută să scrii măcar un rând și atunci cel mai bine ar fi să citești, să citești și iar să citești. Uneori ajută!

Ador însă zvâcurile care vin, lovesc și pleacă. Și după ce citești te întrebi ce a fost asta?! Cred că ele vin din subconștient. Le consider cele mai originale. Cel mai pur moment de inspirație. Nu cred nicidecum că inspirația este acel moment când „scrii ce-ți trece prin cap”, așa cum am citit de curând într-o revistă. Cred mai curând că e o stare de neliniște care caută un liman de liniște. Ori întunericul din om care vânează lumină  din care sar poeme, așa cum răsar florile din pământ.

Gheorghe A. Stroia: Ce gen/specie literar/ă vă este mai apropiat/ă de suflet și de ce? Ați putea să exemplificați cu una dintre cărțile dumneavoastră?

Mihaela Aionesei: Rămân fidelă genului liric cu tot ce cuprinde, pentru că în el se esențializează de cele mai multe ori un univers de trăiri și  te apropie mai mult de emoția celui care a scris. E ca și cum ți-ai lipi urechea de pieptul celui/ celei care a scris și auzi acordurile lirei. Îți oferă un sentiment de liniște și deconectare de zgomotul lumii înconjurătoare. Te contopești cu bocetul, cu doina, cu strigătul sufletului care tace ascuns în găoace. Nu acesta este criteriul după care citesc, însă.

Mă aplec asupra oricărei cărți care prin conținutul său reușește să-mi creeze acel univers din afara mea în care mă regăsesc. Mă ajută să evoluez pe scara spirituală, îmi dezvoltă inteligența emoțională. Este ceea ce mă interesează acum. Prin inteligență, informație poți întreține o conversație la orice nivel, dar nu întotdeauna poți întinde o mână celui căzut, pentru că de la înălțimi unii greu mai privesc în jos. Iar în vremurile pe care le trăim, e nevoie să știm că deasupra a tot ce se scufundă avem și de ce ne agăța. Trebuie să scoatem licuricii din noi și să-i redăm luminii universale, numai așa binele poate înfrunta răul care ne pândește la fiecare pas.

Când mă pierd în hățișul lumii, întotdeauna calea spre mine o regăsesc în volumele scrise, fiecare reprezentând o variantă îmbunătățită a mea. Căci prin scris devenim mai buni, iubitori, iertători, darnici. Dincolo de toate definițiile date poetului, aș îndrăzni să pun semnul egal între el și a dărui. Prin fiecare gând, poetul se dăruie pe sine fără să încheie cu cineva vreun legământ. E ca și cum ai înălța rugăciuni fără să ai certitudinea că cineva ți le ascultă, dar care-ți dau puterea de a continua.

Gheorghe A. Stroia: Scrisul nu este un sinonim al bunăstării materiale pentru scriitor. Se mai câștigă astăzi din scris, este scrisul o componentă a prosperității celui care scrie?

Mihaela Aionesei: „Nu știu alții cum sunt”…vorba lui Creangă, dar eu voi fi mereu bogată spiritual prin poezie, nicidecum în conturi. Sumele câștigate pe cărți sunt de-a dreptul jenante, dar nu ăsta e scopul meu. Am „câștigat” prietenia unor oameni deosebiți de a căror susținere mă bucur. Am avut ocazia să mă învârt în cercuri la care alții nici nu visează, și cel mai important, activitatea mea a făcut să se știe că în orașul Târgu Secuiesc este o „româncuță” care scrie, cum frumos m-au numit unii, și ăsta e marele meu „câștig.”

Nu e ușor cum se crede. E o cruce care ți se dă s-o duci fără să crâcnești.  Mereu se vor găsi curioși să vadă dacă nu cumva te înclini sub greutatea ei, dacă nu cumva lași vreun semn de slăbiciune de care s-ar putea lega pentru a te face să renunți. Dar în același timp sunt și oameni dispuși să ajute pentru ca trecerea prin lume a poetului să  fie mai ușoară.

Indiferent de vremuri de vreme, trebuie să mergi senin înainte!

Gheorghe A. Stroia: Despre uniunile de creație literară ce părere aveți, sunt sau nu oportune, au un rol clar definit în propășirea literaturii române? V-a ajutat în demersurile literare proprii apartenența dumneavoastră la o astfel de uniune?

Mihaela Aionesei: Cu siguranță odată intrat într-o astfel de uniune, sau măcar „simpatizat”, ți se oferă o rampă de promovare, un credit indiscutabil, o susținere necondiționată. Dar până acolo drumul e lung și anevoios, iar dacă nu reușești să captezi atenția, nu ai nicio șansă.

Am avut colaborări frumoase prin participarea la activități culturale inițiate de filialele USR din Bacău și Brașov. E un sentiment plăcut de apartenență  la un grup literar care-ți oferă o oarecare siguranță în plan literar. Nu fac parte din nicio uniune și având în vedere condițiile impuse de intrare, cred că mai curând ajung la Dumnezeu, dar cred în necesitatea lor. Sunt singurele instituții care au frâiele literaturii în mână, deci și responsabile pentru direcția în care ne îndreptăm, și sunt sigură că o fac cu discernământ.

Gheorghe A. Stroia: Există în fiecare dintre noi mulțumiri și nemulțumiri. Există oameni, cărora, deși nu recunoaștem întotdeauna, le suntem datori cu secvențe din ascensiunea noastră, de ce nu, fie ea și literară. Din contră, există oameni care au încercat să ne demoralizeze, unii dintre ei poate nu neapărat cu intenții negative. Pentru tot ceea ce sunteți în acest moment, vă încearcă o nemulțumire față de ceva/cineva? În antiteză, există e persoană în spectrul literar contemporan față de care nutriți sentimente de admirație și care ar fi motivele pentru care o faceți?

Mihaela Aionesei: Experiența ultimilor zece ani petrecuți în mediile literare online și nu numai, m-au ajutat să evoluez din punct de vedere literar. Asta este o certitudine, nu o constatare. Fiecare persoană sau grup cu care am interacționat, mi-au oferit experințe noi și au avut o contribuție însemnată din acest punct de vedere. Au fost oameni care m-au încurajat dar și demoralizat în același timp și continuă să o facă din motive necunoscute mie. Nu-mi mai bat capul să pricep. Am înțeles că pe acest drum fiecare are un rol. Unul te ridică de la pământ, altul oferă încurajare, al treilea se oferă să te publice, te ajută să faci pasul de pe deal pe munte și tot așa.

Nu pot minimaliza importanța nimănui. Nici măcar pe a celor care ar fi putut să mă susțină,  dar nu au făcut-o, pentru că asta m-a ambiționat să arăt că pot mai mult, deși niciodată nu am fost în competiție decât cu mine. De aceea, cu tot respectul, nu voi da niciun nume. Ar fi nedrept în primul rând față de cei care au stat mereu în umbră și mi-au oferit suportul lor moral și sufletesc fără de care nu aș fi avut puterea să rezist.

Nu pot spune că nutresc sentimente de admirație față de unul mai mult decât de altul, dar întotdeauna voi avea respect și considerație față de toți oamenii de cultură dispuși să sprijine și să promoveze autorii, fără discriminare. Și sunt mulți cei care își apleacă privirea și asupra unor autori mai puțini cunoscuți, ca mine, oferindu-le șansa de a fi promovați în revistele lor literare. Pentru această categorie prețuirea mea este fără margini. Ei oferă șansa pe care alții nu o dau. A fi sau a nu fi în literatură este și o șansă pe care o ai sau nu, ți să dă sau nu. Am citit în mediul online autori de poezie extraordinari care nu se regăsesc în paginile revistelor de elită și mă întreb oare de ce?!

Gheorghe A. Stroia: Activitatea dumneavoastră literară este una prolifică. Ce proiecte de viitor aveți? Îmi puteți dezvălui câte ceva, în premieră?

Mihaela Aionesei: Nu am de ce să mă plâng. Mi s-a dat mai mult decât am visat și am făcut mai mult decât am crezut că sunt capabilă. Așa am învățat că limitele se depășesc doar încercând.

Despre proiecte, în premieră vă spun că este în curs de tipărire o antologie de autor care va apărea la Ed. TipoMoldova, cu o selecție realizată din cele șapte volume. O carte care mă mulțumește și care închide frumos un ciclu de viață printre poeți. O perioadă de aproape zece ani de când am pășit pe acest tărâm care mi-a adus și bucurii, dar și dezamăgiri.

Ce urmează după această antologie, nu știu. Mă încearcă o astenie de tot și de toate. Nu e lumea luminoasă pe care am visat-o. Prea multe lupte, patimi, orgolii și nonsensuri. Poate detașată de tumult voi reuși să-mi continui proiectele începute cu ani în urmă: un volum de acrostihuri, un volum de mignone (poeme foarte scurte), un volum cu poemele scrise între 2016 – 2018, perioadă în care nu am publicat decât în reviste. Am vâslit prea mult în ape repezi, vreau puțină odihnă.

Gheorghe A. Stroia: Există o întrebare pe care nu ați primit-o, dar la care ați dori să-mi răspundeți? Vă rog…

Mihaela Aionesei: Da, există. Pentru că tot mai des am ajuns să ne întrebăm în zilele noastre, ce este poezia mi-aș fi dorit o astfel de întrebare. Și cum nu o văd altfel, întreb: Este poezia o forma de iubire? Și răspund tot eu. Da! Este cea mai frumoasă formă de iubire, altfel de unde atâta dăruire?! V-ați întrebat vreodată cât timp se alocă pentru arta scrisului? Dacă încercați un răspuns, o să vedeți aproape o contopire  între viață și artă. Ca și cum ar fi  o viață în altă viață… Nu-i dat oricui să trăiască așa ceva.

Gheorghe A. Stroia:  Vă mulțumim încă o dată pentru faptul că v-ați răpit din timpul dumneavoastră pentru a răspunde întrebărilor noastre. Vă felicităm sincer pentru tot ceea ce faceți în numele literaturii și, de ce nu, culturii române de calitate! În încheiere, mulțumindu-vă pentru amabilitatea cu care ați răspuns provocării mele, credeți în utilitatea  și succesul acestei cărți cu interviuri? Ce sugestie ne puteți da? 

Mihaela Aionesei: Cu siguranță! Am observat  în ultimii ani că unii cititori sunt mai dornici să cunoască omul dincolo de poezie, cu toate tăcerile, frustrările, durerile lui. Ca și cum ar avea nevoie de o confirmare că și ei sunt oameni și trag la același jug, viața. Că și ei plătesc taxe, ori că sunt taxați de viață. Că nu sunt doar visători care se hrănesc cu aer și călăresc cai verzi pe pereți. Este mare nevoie de astfel de cărți pentru că ele, citite, evidențiază personalități, stări, nivelul la care se află cultura zilelor noastre, problemele cu care se confruntă. Se pot extrage soluții, determina atitudini.

Admir și prețuiesc oamenii care inițiază astfel de proiecte. Mai ales pe cei care au loc pentru toți, fără să țină seamă de apartenență. Este o dovadă grăitoare a îngăduinței și disponibilității de a trata de la egal la egal pe oricine  vrea să intre „În dialog cu…inima”.

Toată stima, domnule Gheorghe Stroia, Onoarea a fost de partea mea. Nu consider niciodată o pierdere de timp un dialog cultural menit să îmbunătățească relațiile între păturile culturale, să promoveze creația și pe autorul său. Felicitări pentru acest proiect memorabil. Vă doresc să aveți satisfacțiile și mulțumirile sufletești scontate în urma acestui demers. Succes!

NR: Am citit cu nesaț și încântare fiecare cuvânt. Am regăsit-o pe MIHAELA AIONESEI – un om indubitabil valoros, un poet de forță, un posesor al unei lumini spirituale speciale. Am regăsit frânturi dintr-un univers al copilăriei universale, cu frumusețea sa nepieritoare, ca într-una dintre nepieritoarele scrierile ale lui Creangă. Am regăsit-o, dincolo de cuvinte, pe Mihaela, un om care, în pofida multor motive de laudă, își păstrează intacte modestia și noblețea gândurilor, un om nepărtinitor, un scriitor generos, care își găsește timp să aprecieze lucrurile cu adevărat importante ale vieții. Mai mult, mi-a plăcut pozitivismul trăirilor în ansamblu, un model și, de ce nu, o lecție de viață pentru noi toți. Deși se recunoaște pe sine ca „dezrădăcinat”, se poate spune că Mihaela Aionesei are rădăcini adânci în substanța arhetipului „român” și, evident, în pământul unic și sacru al poeziei. O bucurie de om, o minune de scriitor! Îți mulțumesc, Mihaela, că ne-ai oferit gândurile tale frumoase și că ai acceptat să pășești într-o nouă carte, ce se dorește o radiografie a umanului din literatura română a prezentului! MULȚUMESC!

Din volumul ÎN DIALOG CU… INIMA (interviuri cu scriitori români contemporani) – Vol. 1, Armonii Culturale, 2018

by

Referinţă Bibliografică

ÎN DIALOG CU INIMA… MIHAELA AIONESEI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 mai 2018