ÎN DIALOG CU INIMA… MIHAI BATOG-BUJENIȚĂ

Gheorghe A. STROIA: Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți? 

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Poate că, în general, aşa este. Ne cam obsedează însă nevoia de a fi cunoscuţi. Lucru destul de uşor observabil chiar şi în comportamentele oamenilor culţi şi educaţi. Un fel de egolatrie pare să domine socialul contemporan. Şi dacă acest fenomen nu ar fi învecinat schizoidiilor poate că nu ar avea prea mare importanţă. Aşa însă…

Oricum, voi răspunde la întrebare cu afirmaţia că întreaga mea copilărie a fost una normală, deoarece în acele vremuri, imediat după război, de care puţini îşi mai amintesc, noţiunea de fericire era una strict teoretică şi nu ne preocupa. Era mult mai importantă supravieţuirea! Dar, da, pot spune că am avut norocul unei copilării fără traume, iar pentru asta îi mulţumesc Bunului Dumnezeu, acel care mi-a dat părinţi buni şi m-a ferit de relele lumii. Iar mai apoi când această perioadă s-a încheiat, la treisprezece ani, am îmbrăcat uniforma militară la care am mai renunţat doar atunci când mi-am încheiat serviciul. Retrospectiv privind, cred că a fost greu, dar a meritat! Mai ales că serviciul în Aviaţia Militară unde am fost pilot de vânătoare pe avioane supersonice l-am considerat întotdeauna ca fiind o meserie de seniori.

În rest, viaţa cu bunele şi relele ei! O şcoală prin care treci obligatoriu şi din care ar fi bine să mai şi înveţi cât mai mult. Pot concluziona că sunt un om cât se poate de obişnuit, banal chiar, care îşi urmează calea străduindu-se să calce drept şi să meargă cu capul sus. Însă dacă am reuşit sau nu o voi afla doar la dreapta judecată…

Gheorghe A. STROIA: Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ:  Acum vă pot asigura că am numai amintiri plăcute din perioada şcolarizării. Probabil nimic nu corespunde realităţii, dar cine mai ştie care era realitatea obiectivă în urmă cu mai bine de cincizeci de ani. Aşadar, realitatea subiectivă îmi oferă, spre fericirea mea, numai prilejuri de a-mi aminti cu drag de şcolile excelente prin care am învăţat, dar şi de bunii mei profesori, cei pe care de multe ori i-am necăjit cu prostiile mele. Din nefericire, multora dintre ei nici nu mai pot să le cer iertare, aşa cum s-ar cuveni, dar cine ştie, poate că ne vom mai reîntâlni undeva în cer şi atunci voi putea să-mi mai curăţ din păcate… Sper…

Gheorghe A. STROIA: Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Destul de greu de spus când a apărut „scânteia”. Ce mai probabil odată cu pasiunea de cititor. O pasiune reală care mi-a adus multe satisfacţii, dar şi destule reproşuri din partea unora dintre apropiaţi care considerau că-mi pierd vremea cu fleacuri în loc să… Să ce?

Gheorghe A. STROIA: Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul, ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Motivul pentru care am început să scriu, foarte târziu, la cincizeci şi şapte de ani, a fost observaţia soţiei, una absolut profesională, dar şi foarte reală, precum că decât să mă dedic (eram la pensie de doi ani) feluritelor propuneri care mi se făceau pentru activităţi de tip politic sau economic, mai bine să-mi valorific apetenţele de narator, în exerciţiul scrisului.

Şi, deşi mi se părea greu să scriu, am ascultat înţeleptul ei sfat, iar apariţia noilor mijloace de dactilografiere, respectiv calculatorul, a eliminat şi piedica greutăţilor de redactare. Adevărul este că sunt un leneş!

Gheorghe A. STROIA: Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi? 

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Cred că textele, mai ales cele în proză, pe care le numim scris contemporan au prea multe valenţe în care abundă un eu supradimensionat, iar experienţele vieţii personale exploatate în exces nu sunt, în nici un caz, atât de interesante pe cât ni se par. Să nu uităm că marile scrieri, acelea devenite clasice, indiferent de categorie, au pus în prim plan imaginarul, componenta ficţională a naraţiunii din care desigur nu a lipsit nici evenimentul de tip istoric sau experienţa de viaţă concret umană.

Am un reproş şi pentru mine! Tind a exagera planul imaginativ al acţiunii ceea ce dă probabil o tentă de superficialitate scrierii. Evit însă cu bună ştiinţă componentele excesiv de sentimentale ale intrigilor, acelea voit pline de un tragism artificial confecţionat, de genul experienţelor din război ale unor oameni care nu au cunoscut fenomenul din interior ori ale unor iubiri ce se vor shakespeariene, dar nu sunt decât dâmboviţene..

Gheorghe A. STROIA: Despre scris știm că uneori este perceput ca o nevoie personală, individuală. Dar, scriem… și ca să fim citiți, fiecare carte/autor își are publicul său. Ce credeți că se mai citește astăzi, mai au oamenii nevoie de lectură? Care era/ este lectura dumneavoastră favorită?

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Din păcate, voi afirma foarte tranşant că nevoia de lectură nu este una caracteristică societăţii în ansamblul ei. Sunt, fără îndoială, oameni care nu pot concepe să nu lectureze zilnic, să nu se agite pentru a procura o carte despre care se vorbeşte sau pe care şi-o doresc pur şi simplu, aşa cum sunt oameni pentru care cititul este doar pierdere de vreme, aceia care deseori spun cu o anumită aroganţă că ei sunt prea ocupaţi pentru a se mai ţine şi de citit.

Nu cred că am o anumită preferinţă a lecturii, am citit şi o mulţime de cărţi lipsite de orice valoare, dar consider că au avut şi ele un rol în formarea mea literară. Am ştiut ce să evit a pune în pagină!

În general, pentru cititorul autohton de vârstă medie a devenit interesant genul de lecturi de care nu avut parte în tinereţe. Acel gen care pare a descoperi lucrurile interesante din existenţa noastră, unele despre care nu avem informaţii directe şi nici didactice, gen conspiraţii, societăţi secrete, mistere sau enigme. Au pentru noi farmecul noutăţii şi seduc prin inedit. Să nu uităm uriaşul succes de casă al deja celebrului roman Codul lui Da Vinci, în care ficţiunea se împleteşte fermecător cu informaţia, dar şi cu nevoia de mister atât de dragă unui cititor. Iar fiindcă acest fenomen, succesul, a fost unul planetar putem trage concluzia că, într-un fel sau altul, toţi cititorii sunt tributari aceloraşi cutume. Cu o condiţie! Naraţiunea să decurgă inteligent, cu acea fluenţă şi eleganţă a frazei pe care numai un scriitor talentat o reuşeşte.

Gheorghe A. STROIA: Știm cu toții că pentru a te putea afirma, ai nevoie de promovare, mai ales în mareea de informații care circulă global cu viteza luminii. Unii te susțin, alții dimpotrivă. Ați putea să îmi spuneți cum ați reușit dumneavoastră să vă promovați și unde vă pot găsi cititorii noștri?

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Conceptul de promovare a unui scriitor s-a format de-a lungul timpului în strânsă legătură cu acela de editură. În contemporaneitate, promovarea unei scrieri a devenit o problemă a editurii privită nu doar strict ca o instituţie de cultură ci şi una de tip lucrativ. Prin urmare, acolo se analizează scrierile şi se iau deciziile de editare, evident după prospectarea pieţii. Lucru şi bun şi rău, fiindcă instituţia activa şi activează în continuare întotdeauna un fel de cenzură percepută mult mai acut de exact scriitorii mai puţin talentaţi, dar şi mai bolnavi de orgolii. Depăşirea situaţiei, respectiv ieşirea editurilor de tradiţie din rolul lor de bază şi apariţia altor instituţii de gen considerate liberale, dar de fapt mult mai apropiate de conceputul de tiparniţă, a schimbat complet paradigma. Ţi se editează orice cu o singură condiţie: să plăteşti! Ce faci cu scrierile tale, te priveşte!

Aici poate fi luat în discuţie şi acel fenomen al succesului de casă! O editură care se respectă va promova, folosind mijloace adecvate, o apariţie editorială având şi scopul de a-şi încasa dividendele. Doar că acest lucru nu aduce obligatoriu în faţa cititorului cele mai bune cărţi ci doar pe cele bine promovate. Avem prilejul acum de a constata acest lucru pe propria noastră piele. Multe scrieri lansate cu mare tam-tam se dovedesc a fi, spre marea dezamăgire a cititorului format la şcoala calităţii, doar experienţe menite uitării.

Nici nu mai vorbesc de fenomenul enclavizării apariţiilor editoriale, iar dacă un scriitor nu are prieteni în ţară sau peste hotare va vedea cu o oarecare disperare că volumul său rămâne în cea mai deasă umbră, una din care are mari şanse să nu iasă niciodată. Nu spun că este indiscutabil rău, poate astfel suntem scutiţi de a ne pierde vremea cu tot felul de inepţii, dar nici nu putem şti ce pierdem!

Însă, spre norocul nostru al tuturor, existenţa unor site-uri literare, opera unor oameni generoşi cărora nici nu prea avem cum să le mulţumim, deşi o merită pe deplin, face posibilă o gamă mult mai largă de abordare a cititorilor. Iar aceştia, la rândul lor, dau verdicte relativ corecte pentru ceea ce citesc, nefiind în nici un fel înregimentaţi sau captivi ai unor interese. Este o nouă formă de abordare a unui public relativ instruit şi care a schimbat profund tipul modelului clasicizat de cititor. Ca să nu mai vorbim de faptul că şi fenomenul criticii iese de sub autoritatea „specialiştilor” şi intră, firesc, în drepturile cititorului, devenind astfel mult mai corect, obiectiv şi mai sincer.

Voi răspunde şi la această întrebare fără ocolişuri stilistice! M-am promovat singur, de multe ori chiar împotriva unor valuri de contestări venite din partea unor „tradiţionalişti” indignaţi de faptul că genul abordat sfida unele convenţii precum cel al „sfintei icoane a ţăranului român” a „geniului nostru înnăscut” sau a unor „păcate tradiţionale” pe care le dorim de fapt băgate sub covor. A ironiza tarele sociale prin critica omului este, cred asta cu tărie, cea mai bună dovadă că-ţi iubeşti semenii.

Am avut şi noroc deoarece printre cititorii de limbă română din afara graniţelor, prietenii mei din Israel, oameni de litere, publicişti şi scriitori de renume, au înţeles mesajele şi fiind, aşa cum bine ştim, fini umorişti, au apreciat cum se cuvine scrierile mele. Poate de asta sunt şi mai cunoscut în această ţară decât în oraşul unde locuiesc. Pun însă totul în lumina înţelepciunii Învăţătorului cel care ne-a spus cu milenii în urmă că: Nimeni nu-i prooroc (profet) în ţara lui!

Fac de asemenea şi remarca de bun simţ că nici cele peste treizeci de titluri editate, nici premiile obţinute, inclusiv din partea U.S. şi nici cronicile apărute în diferite publicaţii din ţară sau de peste hotare nu au reuşit să schimbe nimic pe plan local. Dar nu sunt deloc indignat, sunt doar mirat! Am însă şi o explicaţie! Scrierile cu tentă ironică, au fost şi sunt, probat istoric, greu de acceptat. Ele ne cam arată cum suntem de fapt şi asta nu ne prea convine.

Fără să fac vreo comparaţie să ne amintim de marele Caragiale care a sperat toată viaţa că va putea trăi din scris, dar până la urmă a avut noroc cu o moştenire. Abia peste ani şi ani, când personajele sale au fost considerat istorice, marele maestru şi-a căpătat locul cuvenit, iar noi ne-am dat seama că tot ce scrisese el era atemporal dat fiind că oamenii şi caracterele, inclusiv moravurile, nu se schimbă atât de repede cum ne imaginăm sau ne dorim noi.

Gheorghe A. STROIA: Cred că fiecare dintre noi a trăit emoția începutului, atunci când am încercat să ne definim, să ne aflăm calea, sensul și, de ce nu, lumina. Ce sfat i-ați da începătorului, celui care aspiră la un loc în galeria scriitorilor contemporani?

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Să se gândească de două ori înainte de a păşi pe acest drum. De cele mai multe ori plin de capcane şi care rareori duce la glorie, succes sau satisfacţii materiale. Vor fi de înfruntat tot felul de balauri perfizi şi plini de dispreţ pentru noii veniţi, şicanele şi greutăţile vor fi cuvânt de ordine, iar posibilele aprecieri vor veni mai mult în rândul prietenilor sinceri. Totuşi am convingerea că acei care reuşesc, precum iniţiaţii, să treacă de pădurea cu fiare, de pustiul disperării şi mlaştinile îndoielilor vor avea, mai presus de orice, sentimentul, unic în felul său, că s-au eliberat de sclavia tăcerii, că pot spune ceea ce gândesc şi că poate asta va fi de folos altora. Este pe deplin firească iubirea pe care autorul o are pentru creaţia sa. Aici el se dăruieşte cu generozitate şi chiar cu sinceritate cititorilor, deşi de cele mai multe ori îşi păstrează intimitatea folosind metafora sau transferul de identitate, amintindu-ne astfel de gestul frângerii pâinii şi împărţirea ei între confraţi la Cina cea de Taină.

Da! Calea pe care calcă, încă de la început, creatorul de literatură, indiferent de gen, este una aspră şi cu multe capcane. Dar, pentru că harul scrisului este totuşi un dar divin, o misiune a vieţii, merită să călcăm cu fruntea sus pe drumul greu al izbăvirii de obedienţă. Să nu uităm că printre martirii acestei lumi au fost mult mai mulţi literaţi decât eroi războinici, deşi statui au, cu precădere, cei din urmă.

Gheorghe A. STROIA: Vorbind despre inspirație, se spune că unii pot scrie doar în momente de inspirație, alții spun că pot scrie indiferent de moment. Ce înseamnă să ai inspirație și cum se aplică aceasta în cazul dumneavoastră?

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Sincer, nu ştiu cum lucrează confraţii mei. Ştiu însă că odată intrat în acest vârtej al creaţiei literare, scrisul devine un fel de drog care dă dependenţă, iar inspiraţia, atunci când ni se pare nouă că ne cuprinde, este de fapt rezultanta multor nopţi de insomnie, a nenumărate ceasuri de introspecţie şi a multor luni de muncă pentru ca textul gândit să apară şi în forma literară pe care ţi-o doreşti. Desigur, vei avea tot timpul mari probleme cu grupul ţintă căruia vrei să i te adresezi, să nu faci greşeala de a crede că precum Alexandre Dumas te vor citi cu voluptate toţi cei care deschid cartea, ci mult mai bine ar fi să crezi că doar timpul este marele şi adevăratul judecător al rândurilor tale! Timpul, cu capriciile sale, cu neiertătoarea sa judecată, dar şi cu certitudinea confirmării valorii, dacă aceasta există.

Sunt sigur că unii scriitori pot afirma, fără să exagereze, că atunci când se află în faţa ecranului, fosta foaie de hârtie imaculată, au cele mai bune idei şi scrisul curge năvalnic în formă coerentă cu tot ce implică asta. Alţii spun că scrisul este un fel de corvoadă, frazele ies greu din tastatură şi efortul este o constantă a creaţiei. Sau poate mai sunt şi altfel de destăinuiri. Le consider pe toate valabile, iar munca unui scriitor nu este în nici un caz o formă de distracţie. Nici nu mai vorbesc de răspunderea pe care ţi-o asumi faţă de cititorul de astăzi sau faţă de cel de mâine! Copleşitoare!

Gheorghe A. STROIA: Ce gen/specie literar/ă vă este mai apropiat/ă de suflet și de ce? Ați putea să exemplificați cu una dintre cărțile dumneavoastră?

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Ca gen literar mă simt mai apropiat de cel epic şi deşi am scris şi poezie sau dramaturgie am convingerea că acesta este terenul pe care mă pot exprima cel mai bine, acela care îmi oferă posibilitatea de a pune în pagină, folosindu-mă de marile sale disponibilităţi, nu numai acţiune ci şi caractere aflate într-un fel la limita realului cu ficţiunea. Împletirea formelor de exprimare realiste cu unele aparţinând atât de fermecătorului science-fiction îmi oferă posibilitatea de a ironiza cu succes o lume reală trimisă într-un viitor sau într-un trecut imaginar. Nu spun că ar fi vreo formulă de succes, ci doar că acesta este felul meu de a mă exprima în scris.

Gheorghe A. STROIA: Scrisul nu este un sinonim al bunăstării materiale pentru scriitor. Se mai câștigă astăzi din scris, este scrisul o componentă a prosperității celui care scrie?

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Oricât ar părea de curios, au fost şi sunt oameni care şi-au făurit o viaţă prosperă din scris. Au aparţinut, în general vorbind, unor organizaţii, unor sisteme care i-au promovat şi le-au asigurat vânzarea operelor. Însă faptul că majoritatea scriitorilor nu au realizat venituri consistente sau măcar atât cât să le permită o viaţă decentă din scris, pledează pentru această situaţie ca fiind una de excepţie.     Privind însă prin perspectiva timpului constatăm că nu toţi cei cu succes de casă într-o anumită vreme au devenit celebri după dispariţia lor fizică, dar există multe nume care deşi nu s-au bucurat de prosperitate pe timpul vieţii, posteritatea i-a plasat, pe bună dreptate, în rândul clasicilor. Şi, pentru exemplificare, este de ajuns că ne amintim, în cazul scriitorilor români, de Eminescu sau Caragiale, dar şi, de partea cealaltă, despre unii care deşi favorizaţi de conjuncturi complexe pe timpul vieţii precum A. Toma sau chiar Ion Agârbiceanu, în prezent puţini sunt cei care mai ştiu de ei. Iar cei care îi mai ştiu sunt istorici ai literaturii ori, cine ştie, unii dintre contemporanii lor.

Referindu-ne la prezent putem afirma că şi acum funcţionează cam aceleaşi criterii. Din motive pe care eu unul nu le cunosc, vedem modul ostentativ în care sunt promovaţi unii autori şi ne întrebăm, pe bună dreptate, după ce-i citim, de ce? Şi ne punem această întrebare în contextul în care marea majoritate a creaţiilor sunt ignorate, în bună parte pentru că sunt mult prea multe, iar numărul criticilor destul de mic, dar şi pentru că ştim despre formarea unor mogulate mai ales la nivel central care funcţionează ca un alt fel de cenzură. Una a bunului plac, a favoritismelor, a intereselor personale, dar  şi a cumetriilor literare. Aş spune deci, nimic nou sub soare!

Gheorghe A. STROIA: Despre uniunile de creație literară ce părere aveți, sunt sau nu oportune, au un rol clar definit în propășirea literaturii române? V-a ajutat în demersurile literare proprii apartenența dumneavoastră la o astfel de uniune?

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: În ţara noastră tradiţia uniunilor de creaţie nu are un trecut prea îndepărtat. Ca o scurtă istorie care merită totuşi amintită, dat fiind faptul că ele au o mare importanţă în dezvoltarea şi promovarea literaturii naţionale, putem pune începuturile unei asemenea instituţii prin anii 1821, 1827 sau 1831 (funcţie de documentele abordate) când se poate vorbi de  primele încercări de a se crea organizaţii de scriitori în România. Dar despre de un început, în adevăratul sens al cuvântului, putem vorbi doar atunci când se înfiinţează Asociaţia Literară Română în anul 1848. Din nefericire însă rămâne doar un început teoretic deoarece aceasta nu funcţionează.

Apoi este fondată, în 1866, Societatea Literară Română, inaugurată în 1867 şi transformată ulterior în Societatea Academică Română, apoi, din 1879, în Academia Română. Preocupările de început ale Academiei au fost filologice, dar ulterior, din motive cât se poate de întemeiate având inspiraţie în modelul francez, extinse în varii domenii ale ştiinţei, culturii şi artei.

În fine, succesoarea acestei Societăţi Literare devine Societatea Scriitorilor Români (S.S.R.) care a funcţionat până în anul 1949 (ultimul preşedinte fiind Victor Eftimiu). Ulterior, prin fuziunea S.S.R. cu Societatea Autorilor Dramatici, ia naştere, în 1949, actuala Uniune a Scriitorilor din România, instituţie de mare interes naţional cu multe realizări în varii planuri, un adevărat focar de cultură şi de sprijin pentru toate categoriile de scriitori. Şi chiar dacă, în prezent, sunt tot felul de tensiuni interne, personal consider că rolul acestei instituţii rămâne ca model pentru activităţile creative naţionale. Ar fi de depăşit doar crizele de orgoliu exacerbat, tendinţele autocratice sau interesele financiare. Iar pentru asta mi se pare de bun simţ să luăm exemplul înaintaşilor noştri. Nu pot spune că apartenenţa la Uniune mi-a adus avantaje. Poate doar unele de legitimare, uşor trufaşe.

Mde, sunt totuşi un biet om!

De câteva decenii însă putem constata, cu mare satisfacţie, apariţia multor forme de organizare de tip particular precum site-urile culturale, cenaclurile, asociaţiile literare sau uniuni tematice care cred că reuşesc să depăşească orgoliile, iar lipsa mijloacelor financiare şi pe cele de iluzorie putere. Astfel membrii acestor forme de organizare literară se pot afirma într-un mediu propice inclusiv cu aportul criticii din interior şi nu de puţine ori vom constata că unele dintre acestea au reuşit să promoveze talente autentice. Oricum, totul depinde de acei care-şi asumă conducerea, fiindcă aşa cum spunea anticul Protagoras: omul este măsura tuturor lucrurilor.

Gheorghe A. STROIA: Există în fiecare dintre noi mulțumiri și nemulțumiri. Există oameni, cărora, deși nu recunoaștem întotdeauna, le suntem datori cu secvențe din ascensiunea noastră, de ce nu, fie ea și literară. Din contră, există oameni care au încercat să ne demoralizeze, unii dintre ei poate nu neapărat cu intenții negative. Pentru tot ceea ce sunteți în acest moment, vă încearcă o nemulțumire față de ceva/cineva? În antiteză, există e persoană în spectrul literar contemporan față de care nutriți sentimente de admirație și care ar fi motivele pentru care o faceți?

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Nu cred că un autor poate să evolueze de unul singur. Paradigma înaintaşului nu trebuie minimalizată şi nici ignorată. Toţi debutăm având un model. Iar dacă în timp ne formăm un stil propriu asta se datorează şi celor din jurul nostru, mai ales a cititorilor cu experienţă de scriitori. Am avut norocul să am buni prieteni care mi-au citit cărţile înainte de a le da la editură, ei mi-au făcut prefeţe sau cronici, anterior am discutat sincer textul şi sfaturile lor sunt cele care au dat, sunt sigur de asta, o altă valoare literară scrierilor. Le sunt dator şi observaţiile lor îmi însoţesc, în semn de omagiu, CV-ul literar.

Gheorghe A. STROIA: Activitatea dumneavoastră literară este una prolifică. Ce proiecte de viitor aveți? Îmi puteți dezvălui câte ceva, în premieră?

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Spre norocul meu, proiectele de viitor nu mi-au lipsit niciodată. Am reuşit chiar, în cei şaisprezece ani de când am debutat, să editez treizeci şi unu de titluri, iar deocamdată am în pregătire încă un volum de proză scurtă cam optzeci la sută scris şi un volum de critică literară aflat şi acesta cam la jumătate. Aşa cum am spus dulcea dependenţă a scrisului mă face să am un fel de febrilitate. Sper să fie ceva bun!

Gheorghe A. STROIA: Există o întrebare pe care nu ați primit-o, dar la care ați dori să-mi răspundeți? Vă rog…

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Apreciez sincer efortul dumneavoastră de a formula un interviu care conţine un set de întrebări lămuritor nu doar pentru respondent ci şi pentru cititor!

Gheorghe A. STROIA: În încheiere, mulțumindu-vă pentru amabilitatea cu care ați răspuns provocării mele, credeți în utilitatea  și succesul acestei cărți cu interviuri? Ce sugestie îmi puteți da? 

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Da! Pe când o urmare?

NR*: Am citit cu mare interes răspunsurile și sunt încântat să aflu lucruri noi despre omul și scriitorul Mihai Batog Bujeniță. Sunteți un exemplu de tenacitate și versatilitate literară, un erudit de la care avem foarte multe de învățat, un om cu sufletul mare și, mai presus de toate, îmi mângâie sufletul modestia dvs, cuceritoare de-a dreptul. Deși informațiile sunt vaste și vă profilează foarte bine, nu am avut nicio secundă sentimentul că mă aflu în fața unui om mândru, ci doar în vecinătatea unui suflet nobil. Vă mulțumesc!

 *Nota reporterului;

Din volumul ÎN DIALOG CU INIMA (interviuri cu scriitori români contemporani) – Vol. 1, Armonii Culturale, 2018

by

Referinţă Bibliografică

ÎN DIALOG CU INIMA… MIHAI BATOG-BUJENIȚĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 mai 2018