Nu mă ocup doar de maidanezi literari, nu am vocație de hingher, am (avut) o lume a mea, o lume precum Atlantida, o lume (s)cufundată în memoria mea. O lume pe cale de dus fără întors. Azi, 3 mai muncitoresc, m-am întâlnit cu un prieten pe care-l văd din secol în secol. I-am oferit două exemplare din cartea ”Doctorul Valeriu Bistriceanu sau începutul unei veşnicii”, înfrumusețată tehnic, și nu numai, de Irina Mirică, colega mea de redacție. Două exemplare pentru care mă întorc în timp. Unul pentru ”amecistul” meu coleg, și unul pentru ”fetița de la Personal”, cea care îmi punea ștampile pe cartea mea de muncă la Stat, Safta, pe care, la fel, o văd din secol în secol. Ce am auzit azi. Mi-a murit un prieten, Nicolae Frățilă, născut în Blăjani, un tip de o inteligență comedioasă, ceva precum personajele din ”Poiana lui Iocan”. Era un tip care jubila cu discreție inclusiv când se autoironiza. Am lucrat cu el în imensa industrie ceaușistă, la Intreprinderea de Mase Plastice Buzău (IPMP), o fabrică deosebită, cu condiții de muncă incredibile, învecinată cu un cartier de gitani și cu un cimitir în care se odihnește fostul meu șef, maistrul principal, șeful atelierului central de reparații, Aristide Răileanu, cel care, precum pe noi toți, îl prețuia și pe Nicolae Frățilă, cel pe care, în vremuri de criză, l-a trimis undeva în Valea Jiului, la minerit, vreo șase luni, după care, cu voie de la PCR, i-a tras pe buletin o garsonieră confort I, în centrul târgului, lângă cei cu buric centrat. Îmi pare rău că Nicolae Frățilă nu mai e vizibil. Îl întâlneam ca și cum aș fi văzut vreun OZN. Uneori mă tatona, mă lua ”la mișto”. Avea un fler de a flerisi egal cu al marelui actor Amza Pellea. Nicolae, să te odihnească Cel de Sus. Meriți tot ce nu ai avut și nu ți-ai dorit, o eternitate. Plâng. Te pup pe Rai. După tine, în aceeași zi, a luat calea aerului și Gheorghe Cosma (Gigi ”Chiof”) , fost coleg de bancă la Brăila, la o școală profesională, miștocar înrăit, ceva mai frumos decât Paul Belmondo, repetent la greu, dar tare la glume de atmosferă ”Beverly Hills”. În aceeași bancă, la o teză de fizică, dl. prof. inginer, un anonim acum, chiar nu îi știu numele, a venit lângă banca noastră cu o furie de arbitru de meci trucat. Cosma băga din când în când mâna în sânul băncii. Avea (alt)ceva acolo. Profesorul a crezut că e vorba despre vreo ”copiuță!” și s-a năpustit în buzunarul băncii ca și cum ar fi umblat în chiloții învățământului național. Și-a umplut degetele cu marmeladă. Nu cu rahat, ci cu marmeladă pură, din cea cu care se bea, dimineața, ceaiul lipsit de tot ce nu contează. Acesta era Gigi Cosma, un mic golănaș născut în Cartierul ”Mihai Viteazul”, acolo unde se bat vulturii Ilie în piept cu frâncii. Tatăl lui Gigi a fost un ceferist de top. Gigi Cosma avea o vorbă, când venea duhul despre prieteni: ”Singurul meu prieten este iubita mea, pentru că ea îmi belește…” Eu, cel care am un fel de fobie cimitirită, dar care mă duc la unele înmormântări, nu mai înțeleg nimic. Mi-au murit doi prieteni fără să îmi spună adio. Aș fi vrut să le pup mâinile de frunze galbene. Plâng și le spun în clar dragilor mei absenți, nu veți scăpa de mine, oriunde ați fi, pot ști, și cred că știu, unde e raiul, unde e iadul, unde e lipsa amândurora. Nu-mi rămâne decât să vă pup pe sufletele voastre zburătoare. La bună (re)vedere.
Marin Ifrim, 03.05.2018



![]() |
Referinţă Bibliografică |