În sânul lui Avram

„Unicul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea mea fericită.”

Avram Iancu

Tam-nesam, mi-au căzut sub ochi câteva fotografii din Vidra și a fost de ajuns. Mi s-a făcut dor de un loc în care nu fusesem niciodată. Când omul are o dorință arzătoare, toate ușile tainice se deschid. Mie, de data aceasta, mi s-au deschis porțile luminii și frumuseții.

Am început să caut transport. Știam că sunt Zilele Orașului Câmpeni și mă gândeam că va fi aglomerat, dar n-am ezitat. Și eu am loc sub soare. Mi-a picat fisa să caut pe BlaBlaCar și, culmea, am găsit o cursă dimineața, suficient de devreme cât să am ziua întreagă înaintea mea. Culmea culmilor, aceeași cursă se întorcea seara. Tatonam și ideea de a rămâne peste noapte. Lasă, mi-am zis, mi se arată ce am de făcut.

Înainte de ora nouă eram la Câmpeni. Până spre Vidra mai aveam vreo optsprezece kilometri și am găsit un domn pensionar care făcea, cum i se spune prin partea locului, „rechin”, adică transport de ocazie. M-am bucurat că ne eram de folos unul altuia: eu ajungeam unde voiam, dumnealui își mai făcea un bănuț cinstit. Peste puțin timp mă lăsa lângă podul peste Arieșul Mic.

De acolo, în vreo 250 de metri, te trezești în fața unor versuri ce cad peste stâncă și mușchi: Cascada Pișoaia. Apa cade de la aproximativ optsprezece metri și se despletește peste peretele stâncos. Eu căscam ochii cât cepele, când la munte, când la brazii de sub cupola cerului, când la lira aceea de apă din fața mea. Blajină și diafană, Pișoaia curgea peste piatră de-mi venea să cred că nimerisem într-o grădină din serai.

Nu mă puteam dezlipi. Am luat-o însă prin stânga, pe un versant deloc prietenos. Fără adidași de munte, bineînțeles. Aproape de-a bușilea pe alocuri, cu giumbușlucurile mele, încercam să urc cât mai sus. Nebunia are multe forme, iar eu nu renunț ușor.

La un moment dat am analizat și coborârea. Dacă ajung în vârf, de acolo mă mai strânge cineva numai cu fărașul. Și cum nu era absolut nimeni prin preajmă, mi-am dat seama că nici de atâta n-o să am parte. Pentru câteva clipe de glorie, finalul nu mi s-a părut deloc atrăgător. Să mă împrăștii eu așa pe versant? Am renunțat. Da, am renunțat.

Am rămas lângă cascadă până am simțit că-mi plesnesc băierile inimii. Aș fi stat și aș mai fi stat, dar mi-am spus: hai, femeie, mai ai Dealul cu Melci, casa lui Avram Iancu, biserica… M-am desprins de Pișoaia cu inima pisată ca în mojarul cu pistil și am plecat tot întorcând capul.

Lângă pod era rulota de unde știam că pot să iau o plăcintă moțească. Doamna Iulia lipsea atunci și am intrat în vorbă cu un domn foarte amabil, Józsi. Îl întreb unde trebuie să urc pentru Dealul cu Melci, fiindcă eu credeam că am de urcat și de colindat cine știe cât, iar el îmi arată liniștit în față.

„Păi cum? Asta este chiar aici?”

Era taman în fața mea.

Józsi mi-a povestit despre Marea Tethys, despre vremea când locurile acestea se aflau sub ape și despre melcii și scoicile rămase în piatră. Am verificat apoi ceea ce îmi spusese. Dealul cu Melci păstrează depozite marine din Cretacicul superior, vechi de aproximativ 65–70 de milioane de ani, iar aici au fost identificate 35 de specii de moluște fosile.

M-am apropiat de stâncă și am început să caut cochiliile cu ochii și cu degetele. Eu mă grăbeam să văd tot până seara, iar piatra din fața mea păstra zeci de milioane de ani. Viețuitoare dintr-o mare dispărută, de pe vremea când omul nici nu exista, își lăsaseră urma până la noi. Uneori timpul rămâne într-o piatră ca o scrisoare lăsată tuturor.

De acolo am pornit pe jos spre casa în care s-a născut Avram Iancu, la Incești, în comuna care astăzi îi poartă numele. Casa a fost ridicată în jurul anului 1800 de părinții săi, Alexandru și Maria Iancu.

Am călcat cu mult respect în casa în care s-a născut Crăișorul Munților. M-am uitat la podeaua de scândură, la pereții albi, la lavițe, la masa din odaie, la patul acoperit cu țesături și la ferestrele mici. Priveam casa și mă gândeam ce drum a putut porni de aici. Muzeul păstrează documente, obiecte personale, arme, drapele, certificate școlare, fluierul și testamentul lui Avram Iancu.

M-am gândit la Avram înainte să fie Crăișorul Munților. Un copil în casa aceasta, fiul lui Alexandru și al Mariei. De aici avea să plece la școli, să studieze Dreptul și să ajungă, foarte tânăr, în miezul Revoluției de la 1848–1849 din Transilvania. În 1850 a lăsat acele cuvinte care, peste timp, ne privesc pe toți: „Unicul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea mea fericită.”

M-am uitat iar la odaie, la masă, la pat, la lavițe. M-am gândit cât de mare poate crește un dor într-o casă atât de simplă.

La întoarcerea de la muzeu am trecut din nou pe lângă rulotă și, de data aceasta, am mâncat plăcinta moțească cu brânză pe care o pusesem la socoteală încă de dimineață. După kilometrii făcuți pe jos și după câte îmi trecuseră prin fața ochilor, a prins tare bine. Józsi era din nou acolo, la fel de amabil, iar la plecare mi-a dat și o sticlă de doi litri cu apă de izvor. Am cărat-o cu mine până acasă. Puteam s-o beau pe drum, dar n-am făcut-o. Din Vidra m-am întors cu apă din munte.

Am pornit apoi spre Vidra Medie, spre vechea biserică a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, cunoscută în partea locului drept Biserica din Ciungi, unde a fost botezat Avram Iancu. Pe panoul cu istoricul bisericii am citit că turnul a fost adăugat în 1690, iar cele două clopote poartă anul 1596.

Am găsit biserica în renovare serioasă. Pe pereți se vedeau piatra și cărămida, iar deasupra pictura încă trăia. Maica Domnului cu Pruncul și îngerii rămăseseră sus, peste zidurile în lucru. Am stat și m-am uitat la ele. M-am bucurat enorm și că ușa bisericii era deschisă ziua în amiaza mare și că am putut intra să văd totul așa cum era în acel moment.

Înăuntru era doar un băiat electrician. Mi-a vorbit cu mare mândrie despre lucrare și mi-a spus că, după câte știa el, Gigi Becali o sprijinise cu o sumă foarte generoasă. Mi-a plăcut felul în care vorbea despre biserică și bucuria lui că lucrarea merge înainte.

Bineînțeles că am urcat și la clopote. Cum să ajung eu în turnul bisericii unde a fost botezat Crăișorul Munților și să nu le ating? Le-am dat glas numai puțin, să nu alarmez pe nimeni. Am tras de unul, apoi de celălalt. Fiecare avea sunetul lui.

În 1824, când pruncul Avram a fost adus aici la botez, clopotele acestea erau deja vechi de mai bine de două sute de ani. Eu le atingeam în 2026. Povestea păstrată în partea locului spune că fuseseră cândva trei, iar unul a fost luat în timpul Primului Război Mondial pentru metal. Despre celelalte două, vârstnicii povesteau că au fost ascunse într-un cazan cu lapte, pentru a nu fi luate de dușmani, iar glasul lor nu a mai fost la fel de puternic.

Din turn m-am uitat prin mica deschidere spre sat. Jos se vedeau acoperișurile Vidrei, drumul și casele, iar mai departe munții. Am rămas câteva clipe cu ochii pe priveliștea aceea înainte să cobor.

Am purces iar la drum și priveam fiecare casă, fiecare gospodărie. Pensiuni frumoase, case de odinioară, vile cu multe flori, șuri, grădini, fânețe, stupi colorați. Mai sus se usca fânul, iar peste toate se ridicau crestele munților împăduriți. Mirosea a iarbă și a fân cosit, Arieșul Mic era aproape și eu mergeam fără să-mi mai vină să grăbesc pasul.

Mă uitam la munții aceia și mă gândeam că pe plaiurile acestea se petrecuseră lucruri ajunse astăzi în file de istorie și în filme. Oamenii lui Avram Iancu trecuseră prin anii grei ai Revoluției, iar eu mergeam acum în pace, cu telefonul în mână, oprindu-mă la câte o casă, la flori, la stupi și la munții pe care nu mă mai săturam să-i privesc.

Am pășit ore întregi prin raiul acela de lumină și verdeață. Oamenii își vedeau de gospodării, coseau, îngrijeau grădinile, creșteau albine, reparau case și biserici. Pișoaia curgea peste stâncă, iar cochiliile unei mări dispărute rămâneau în Dealul cu Melci. M-am gândit câtă istorie poate încăpea într-o singură zi de mers pe jos.

Pe drum am întâlnit și un panou pe care scria:

„Vă dorim drum bun.
Dumnezeu să fie cu voi.”

L-am fotografiat. După tot ce văzusem în ziua aceea, am primit cuvintele ca pe o binecuvântare.

Mă uitam la case și nu mai era vorba de o noapte. Mă întrebam cum ar fi să locuiesc aici. Să am o casă între munții aceștia, să deschid dimineața fereastra spre pădure, să simt mirosul fânului, să știu Arieșul aproape și să pot ajunge la Cascada Pișoaia când mi se face dor de niște versuri scrise cu apă.

Am plecat fără să mă mai întreb dacă mă întorc. Știu că mă întorc.

În Evanghelia după Luca apare expresia „în sânul lui Avraam”. Eu îmi îngădui, cu tot respectul pentru cuvântul Scripturii, să schimb pentru ziua aceea o singură literă. Am fost în sânul lui Avram: în pământul care l-a născut, între munții și apele acestor locuri, în casa lui, în biserica în care a fost botezat și lângă clopotele care erau aici cu mult înaintea lui.

Am plecat, dar tare greu mi-a fost să plec.

28 august 2026

Carmen Cristina Oltean

by

Referinţă Bibliografică

În sânul lui Avram/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 septembrie 2026