Incestul “tabú” și drama prințesei Tamar

După “La chioma di Berenice/ Berenikini žametni lasjè”, ediție italiano-slovenă publicată în 2017, în traducerea poetului Giovanni (Ivan) Tavčar, urmată de ediția italiano-română “Berenice e la sua chioma di stelle/ Berenice și cosița ei de stele”, apărută în 2021, cu traducerea în română realizată de Iulia Zenovia Rolle – o insolită întreprindere poetică ce se constituie într-o incursiune filosofică inițiatică în spațiu și timp asupra lumii, prin valorizarea esențelor spirituale perene ale umanității, începând cu sursele furnizate de mitologie, de istoriografie și astronomie, sub imperiul luminii atotveghetoare ajungând la izvoarele Creației însăși a Ființei –, un mic volum care premerge operei cosmice fundamentale a profesorului Angelo Manitta, fondator și președinte al Academiei Internaționale “Il Convivio”, și anume: “Big Bang. Canto del villaggio globale”, publicată în 2018 de Il Convivio Editore, iată că a venit și rândul cărții “Tamar” a fi editată în limba lui Mihai Eminescu, în traducerea prof. Otilia Doroteea Borcia, italienist de marcă și autoare a lucrării “La Vita e la Passione di Cristo nella pittura italiana dal Trecento al Seicento”, publicată la Editura Eikon, Bucureşti, 2021.

Numele Tamar (תמר), ce conferă și titlul acestui admirabil p o e m, este de origine ebraică și înseamnă “palmier”. Inocenta și frumoasa prințesă Tamar, menționată în Vechiul Testament ca fiică-fecioară a regelui David și înfățișată cu lux de amănunte în “Cărțile lui Samuel” (2 Samuel 13:1-34), este personajul principal în jurul căruia gravitează întreaga construcție lirică, plăsmuită de poetul italian Angelo Manitta, prin prisma pornirilor nefirești de dragoste din partea fratelui său vitreg, Amnon (cel dintâi fiu între numeroasele odrasle regale) și a dramei rezultate din legătura lor incestuoasă.

Arborele genealogic al aceleiași familii indică faptul că Absalom, al treilea fiu al lui David, conceput cu soția sa Maacah, era frate bun al lui Tamar, la care aceasta locuia.

“Un munte de lumină se revarsă/ pe umbrele trecătoare ale zilei,/ pași repezi alunecă/ pe profiluri gingașe de stele.// Nopțile palide ale cântecelor/ aruncate din cer trezesc/ pasiuni ale vechilor secerătoare./ Tăceri zgomotoase se alternează// cu haosul tăcut al tinerilor/ care aleargă veseli prin curți/ la umbra unor măști întunecate.” În această atmosferă patriarhală de la curtea lui David își trăia fragezii ani, “…cu chipul de lună/ și cu ochii de stele: senzuala Tamar.” Este chiar vremea pe când, ne pune în temă poetul: “Amnon, fratele respins și îndepărtat,// într-o zi se îndrăgostește nebunește de ea, (….)- tânjind la Tamar, sora strălucitoare a zorilor,/ fecioară, cu un dor incestuos.”

Tema aleasă de autor se desfășoară pe întinderea a nu mai puțin de 136 de strofe, fiecare a câte 4 versuri albe și, în funcție de lirism, cu trei sau patru accente de bază pe vers (numite arsis), libere de rimă, dar nu și de rigoare metrică, și ea corespunde celei din versetele biblice, de unde și deznodământul final va putea fi ușor intuit de către cititor.

Însă, efuziunea poetului nostru se impune a fi întru totul savurată de lector, deoarece la tot pasul abundă în imagini și metafore ce sunt atent cultivate – de un farmec celest.

«Cum poate rămâne neatinsă/ o fecioară cu ochi de zeiță?/ Chipul ei chinuie și schimbă sensul/ nopților mele încălzite de dragoste.// Porniri desfrânate îmi tulbură/

gândurile. De o mie de ori/ mi-am spus că o iubesc,/ dar de o mie de ori fața sa// a dispărut în ceața de miere…» Abia suportând chinurile ce îl macină, “… Așa delirează Amnon, legând/ cuvinte de viață cu cuvinte de moarte,/ scăzând percepții minuscule ale durerii/ din suspinele care smălțuiesc aerul”. De aceea, se destăinuie lui Ionadab, “prieten de suflet și de evadări nocturne”: «Sunt îndrăgostit de Tamar,/ sora fratelui meu Absalom./ Corpul ei trezește instinctele/ de dorințe primare pentru a o avea.(…)»

Intrând în capcana sugerată de Ionadab, prin aceea că, inducându-l în eroare și pe regele David, prefăcându-se bolnav, după ce a fost trimisă în camerele lui pentru a-l îngriji și a-i prepara mâncare, Tamar, cu toată opoziția, a fost violată în chip brutal de către Amnon. Strigătele de jale îi sunt de-a dreptul sfâșietoare: «Frate, de ce? Frate,/ de ce mi-ai violat corpul/ și de ce ai aruncat sufletul meu în noroi?/ Ce am făcut pentru a merita moartea?… Tot ce mi-a fost cel mai drag/ am pierdut datorită puterii tale animalice./ Nu ți-e frică de tine însuți?/ Nu-ți este frică de necuprinsul absolut?»

Totuși, pe cât de arzătoare pe-atât de efemeră se vădește a fi pasiunea lui Amnon. Se stinge instant după consumarea plăcerii și se transformă într-o ură dezlănțuită față de Tamar. Apoi, o alungă, adresându-i cuvinte greu de reprodus, ceea ce o îndurerează și mai mult. Singurul reazem de aici înainte îi va rămâne doar fratele Absalom, cel care, văzând că deși “Mânia regelui nu s-a stins,/ nu a dus la nicio pedepsire” – știind deja că “Primul-născut nu se pedepsește”, începe să îl urască “în inima lui pe Amnon”; iar astfel, la o petrecere, cum se poate deduce din versurile de final, îi va pregăti uciderea.

În contextul dramei suferite de Tamar, șocat de întâmplări similare care se petrec și în zilele noastre, poetul uzează și de noțiunea juridică de femicid. Iată: “…Ochii ei, pe drum, citesc// victime în colțurile întunecate;/ fete violate și ucise,/ ca ea, în tăcere; mirese/ maltratate, scuipate în față;// fete sfârtecate și îngropate/ pentru o scurtă plăcere de iubire,/ pentru o poftă senzuală care a degenerat/ în femicid, într-o plăcere a cărnii// terminată cu moartea trupului,/ o nebunie obscenă care anihilează./ Și Tamar vede trupurile goale/ pe străzile lumii;// Tamar vede trupurile goale/ în iatacurile nopții;/ Tamar vede trupurile goale/ în îmbrățișări forțate.// Străzile lumii revarsă/ viața de zi cu zi în corpul/ gol al femeii violate,/ care nu mai este femeie înăuntrul ei.”

Istoria literară îl prezintă oarecum discret pe englezul John Corry în ipostaza primului scriitor care folosește termenul de femicid, însă nu pentru a descrie o crimă de drept comun, ci, aidoma poetului nostru (și păstrând proporțiile), tocmai pentru a pune în evidență gravitatea faptei de seducție asupra unei tinere virgine de un bărbat căsătorit, Lord G., binecunoscut pentru “iubirile” sale, tânără cu care va întreține relații sexuale.

Accentua J. Corry, în 1801: «Această specie de delicvență poate fi denumită femicid; căci monstrul care trădează o fecioară credulă și o condamnă la infamie, este în realitate un criminal necruțător!*» Concluzia?! Pentru un asemenea om nu există milă.

Acum, în evoluția umanității, este de notorietate că violul asupra femeilor lipsite de apărare și problematica incestului practicat între frați sau alți membri ai familiei nu au fost dintotdeauna considerate ca fiind abateri sociale grave, pentru a fi incriminate “obligatoriu” pe cale de lege, iar nefericitele întâmplări trăite de victime au persistat în timp, ele fiind reliefate prin cultura spirituală a popoarelor lumii, în mod tradițional începând cu scripturile biblice** și etalate apoi într-un spațiu mai vast literar și juridic.

O foarte scurtă incursiune în trecutul îndepărtat ne dezvăluie cu prisosință adevărul că relațiile sexuale incestuoase nu erau percepute nicidecum ca niște fapte condamnabile, unele popoare asumându-și-le pe cale cutumiară ca pe un obicei divin, ca pe un lucru normal din viața de fiecare zi : realitate care s-a și reflectat în anumite mitologii, fiind suficient a reține în acest sens perechile divine, precum Hera și Zeus sau Isis și Osiris. Nu în ultimul rând, același obicei a fost îndelung practicat în tradițiile străvechi de faraonii Egiptului, continuând apoi cu familiile regale și clasele nobiliare ale multor popoare, până în epoca modernă, în scopul de a conserva ranguri și privilegii de castă.

Pe cale de consecință, relațiile sexuale obținute prin forța brută și neconsimțite de către o femeie, precum și incestul “tabú”, practicat din varii motive, au continuat să șocheze, să tulbure pe mai departe în sens negativ, atât viața intim-privată a victimelor cât și a persoanelor apropiate.

Persistența regresivă în civilizația contemporană a unui atare gen de abateri, de multe ori ele prefigurând o serie întreagă de acte comise prin abuz psihologic și emoțional, insulte, hărțuire sexuală, tortură, loviri și alte violențe – până la… femicid, a culminat în cele din urmă cu incriminarea acestora la nivel statal și sancționarea ca fiind de natură penală, întrucât pun în pericol integritatea fizică și morală, viața și demnitatea victimelor : incapabile de-a impune respingerea sau un răspuns negativ către făptuitor.

Revenind la p o e m, fiind limpede că Amnon nu a făcut decât să-și dea frâu liber pasiunii oarbe față de frumoasa lui soră, în circumstanțele momentului folosindu-se de trupul său ca de un obiect necesar satisfacerii plăcerilor personale, ar fi un nonsens a reține că el chiar o iubise pe Tamar. Incestul şi violul nu au nimic de-a face cu iubirea.

În final, iată alte câteva versuri de referință oferite de autor: “Câte Tamar sunt în lume!/ Nimeni nu le cunoaște. Și totuși/ revistele ilustrate în fiecare zi/ înregistrează asemenea evenimente.// Indiferența este totală. Plăcerea/ este să știi că există o violență,/ este suficient să amintești o condamnare/ din când în când. Tocul a obosit.”

În prelungirea acestor îngrijorări născute în adâncul inimii poetului –, vădit exasperat de realitatea crudă ce încă domnește și în zilele noastre (și care nu pare să aibă sorți de izbândă într-o schimbare profundă și radicală, cu toate mijloacele și instrumentele pe care societatea în prezent le deține pentru a face să dispară definitiv asemenea fapte și rele dreprinderi), ne-am putea întreba, în același mod, la rându-ne: Oare, câți odioși de Amnon sunt în lume,/ nepedepsiți încă, pentru crimele lor/ rămași neștiuți, fără nume?

Morala pe care noi toți o putem desprinde în urma lecturii acestui cântec-poem de mare forță literară și artistică este, la unison, pe măsura îndemnului rostit de filosoful și matematicianul grec Pitagora: “Educați copiii și nu va trebui să pedepsiți bărbații!”

Dumitru Găleșanu

*****

Il “tabù” dell’incesto e il dramma della principessa Tamar

Dopo “La chioma di Berenice/ Berenikini žametni lasjè”, edizione italo-sloveno pubblicato nel 2017, tradotto dal poeta Giovanni (Ivan) Tavčar, seguito dall’edizione italo-rumena “Berenice e la sua chioma di stelle/ Berenice și cosița ei de stele”, pubblicata nel 2021, tradotta in rumeno da Iulia Zenovia Rolle – un’insolita impresa poetica che è un’iniziatica incursione filosofica nello spazio e nel tempo sul mondo, valorizzando le perenni essenze spirituali dell’umanità, partendo dalle fonti fornite dalla mitologia, dalla storiografia e dall’astronomia, sotto l’impero della luce onnipervadente, giungendo alle fonti della stessa Creazione dell’Essere –, un volumetto che prefigura la fondamentale opera cosmica del professor Angelo Manitta, fondatore e presidente dell’Accademia Internazionale “Il Convivio”, ovvero: “Big Bang. Canto del villaggio globale”, pubblicato nel 2018 da Il Convivio Editore, ecco, è giunta l’ora del libro “Tamar” per essere pubblicato nella lingua di Mihai Eminescu, tradotto dalla Prof.ssa Otilia Doroteea Borcia, una rinomata italianista e autrice dell’opera “La Vita e la Passione di Cristo nella pittura italiana dal Trecento al Seicento”, edita dalla Casa Editrice Eikon, Bucarest, 2021.

Il nome Tamar (תמר), che dà anche il titolo a questo mirabile poema, è di origine ebraica e significa “palma”. La bella e l’innocente principessa Tamar, menzionata nell’Antico Testamento come figlia del re Davide e raffigurata in dettaglio nei “Libri di Samuele” (2 Samuel 13:1-34), è il personaggio principale attorno al quale gravita l’intera costruzione lirica, plasmata dal poeta italiano Angelo Manitta, attraverso gli innaturali impulsi d’amore da parte del fratellastro Amnon (il primogenito tra i numerosi figliastri del re) e il dramma derivante dalla loro relazione incestuosa.

L’albero genealogico della stessa famiglia indica che Absalom, il terzo figlio di Davide, concepito con sua moglie Maaca, era il fratello di Tamar, con cui viveva.

“Una montagna di luce si riversa/ sulle ombre fugaci del giorno, / i passi veloci slittano/ su vaghi profili di astri.// Le livide notti dei canti/ lanciati nel cielo risvegliano/ passioni di antiche mietitrici./ Roboanti silenzi si alternano// a mute baraonde di giovani/ che corrono allegri in corti/ adombrate di maschere buie.” In questa atmosfera patriarcale della corte di Davide visse i suoi teneri anni, “…dal volto di luna/ e dagli occhi di stella: la sensuale Tamar.” È proprio il momento in cui, il poeta ci fa sapere che: “Amnon, il fratello reietto e alienato, // un giorno si innamora follemente di lei, (….)- per Tamar, la sorella luminosa d’aurora,/ vergine d’incestuoso possesso di sensi.”

Il tema scelto dall’autore si snoda su non meno di 136 strofe, ciascuna di quattro versi e, a seconda la liricità, con tre o quattro accenti base per verso (detti arsi), svincolate dalla rima, ma non dal rigore metrico, che corrisponde a quello dei versi biblici, dai quali l’epilogo finale può essere facilmente intuito dal lettore. Però, l’effusione del nostro poeta deve essere assolutamente assaporata dal lettore, perché ogni passo abbonda di immagini e metafore accuratamente coltivate – di un fascino celeste. «Come può restare intoccata/ una vergine dagli occhi di dea?/ Il suo viso strazia e transuma/ le mie notti accaldate d’amore.// Lubrici sensi travolgono/ i miei pensieri. Mille volte/ mi sono detto di amarla,/ ma mille volte il suo viso// è sparito nella nebbia di miele.» Sopportando a stento i tormenti che lo assillava “…Così vaneggia Amnon, sommando/ parole di vita a parole di morte,/ sottraendo minuscole percezioni di pena/ a sospiri che riempiono l’aria di smalto.” Ecco perchè ha confidato a Ionadàb, “amico del cuore e delle scappatoie notturne”: «Sono innamorato di Tamar,/ sorella di mio fratello Assalonne./ Il suo corpo risveglia istinti/ di primigeni desideri di possesso.(…)»

Cadendo nella trappola suggerita da Ionadàb, in quanto, ingannando anche il re Davide, fingendo una malattia, dopo essere stata mandata nelle sue stanze per curarlo e preparargli da mangiare, Tamar, con tutta l’opposizione, fu brutalmente violentata da Amnon. Le sue grida di lamento sono assolutamente strazianti: «Fratello, perché? Fratello,/ perché hai violato il mio corpo/ e gettato nel fango la mia anima?/ Cos’ho fatto per meritare la morte?… Tutto ciò che mi era più caro/ ho perduto per la tua forza bruta./ Non hai paura di te stesso?/ Non hai paura del vuoto assoluto?»

Eppure la passione di Amnon è tanto ardente quanto fugace. Si spegne immediatamente dopo la consumazione del piacere e si trasforma in un odio sfrenato verso Tamar. Poi lui la cacciò via, pronunciando parole difficili da riportare, il che la addolora ancora di più. Il suo unico rifugio da qui in poi sarà suo fratello Absalom, il quale, vedendo che anche „La rabbia del re non s’è spenta,/ non s’è risolta in rarefatta punizione”– sapendo già che “Il primogenito non è punibile”, comincia a odiare “Amnon nel suo cuore”; e così, a una festa, come si deduce dai versi finali, prepara il suo assassinio.

Nel contesto della tragedia di Tamar, sconvolto da eventi simili che accadono ancora oggi, il poeta usa anche la nozione giuridica di femminicidio. Ecco: “…I suoi occhi, per strada, leggono// vittime negli angoli tetri;/ ragazze violentate ed uccise,/ come lei, nel silenzio; spose/ maltrattate con sputi sul viso;// fanciulle squartate e sepolte/ per un breve senso d’amore,/ per un raptus di passione sfociato/ in femminicidio, un piacere di carne// finito nella morte del corpo,/ una follia oscena che annulla./ E vuoti corpi vede/ Tamar per le strade del mondo;// vuoti corpi vede/ Tamar nelle alcove notturne;/ vuoti corpi vede/ Tamar negli amplessi forzati.// Le strade del mondo riversano/ la vita d’ogni giorno nel corpo/ vuoto della donna violata,/ che non è più donna nell’intimo.”

La storia letteraria presenta con discrezione l’inglese John Corry, nelle vesti del primo scrittore ad usare il termine femminicidio, non per descrivere un crimine di diritto comune, bensì come il nostro poeta (e mantenendo le proporzioni), ma per sottolineare la gravità dell’atto di seduzione da parte di un uomo sposato, Lord G., ben noto per i suoi “amori” , su una giovane vergine con cui avrà rapporti sessuali.

J. Corry sottolineò nel 1801: «Questo tipo di crimine può essere chiamato femminicidio; perché il mostro che tradisce una fanciulla credulona e la condanna all’infamia, è in realtà uno spietato assassino!*» La conclusione?! Per un tale uomo non c’è pietà.

Ora, nell’evoluzione dell’umanità, è noto che lo stupro di donne indifese e la questione dell’incesto tra fratelli o altri membri della famiglia non sono sempre stati considerati come devianze sociali da essere “necessariamente” incriminati dalla legge, e gli orrendi fatti vissuti dalle vittime sono persistiti nel tempo, sono stati evidenziati dalla cultura spirituale dei popoli del mondo, tradizionalmente a partire dalle scritture bibliche** e poi estesi in uno spazio letterario e giuridico più ampio.

Una brevissima incursione nel lontano passato rivela la verità che i rapporti sessuali incestuosi non erano affatto percepiti come fatti riprovevoli, alcuni popoli li assumevano per costume come un’usanza divina, come una parte normale della vita quotidiana: una realtà che si rifletteva anche in certe mitologie, basti notare a questo proposito le coppie divine, come Hera e Zeus o Iside e Osiride.

Infine, la stessa usanza fu praticata a lungo nelle antiche tradizioni dai faraoni d’Egitto, continuando con le famiglie reali e le classi nobili di molti popoli fino ai tempi moderni, al fine di preservare i ranghi e i privilegi della casta.

Di conseguenza, i rapporti sessuali ottenuti con la forza bruta e non consentiti da una donna, così come l’incesto “tabù”, praticato per varie ragioni, continuarono a scioccare, a turbare ulteriormente in senso negativo, sia la vita privata e intima delle vittime che quella delle persone a loro vicine.

La persistenza regressiva nella civiltà contemporanea di questa forma di devianza, che spesso prefigura tutta una serie di atti commessi attraverso abusi psicologici ed emotivi, insulti, molestie sessuali, torture, pestaggi e altre violenze – fino al… femminicidio, è infine culminata con la loro incriminazione a livello statale e portata nel campo delle sanzioni di natura penale, poiché mettono in pericolo l’integrità fisica e morale, la vita e la dignità delle vittime: incapaci di imporre un rifiuto o una risposta negativa al perpetratore.

Tornando al poema, è chiaro che Amnon non ha fatto altro che assecondare la sua cieca passione per la sua bella sorella, nelle circostanze del momento, usando il suo corpo come un oggetto necessario per soddisfare i suoi piaceri personali, sarebbe assurdo sostenere che egli amasse veramente Tamar. L’incesto e lo stupro non hanno niente a che vedere con l’amore.

Alla fine, ecco alcuni versetti di riferimento offerti dall’autore: “Quante Tamar ci sono nel mondo!/ Nessuno ne ha notizia. Eppure/ i rotocalchi illustrati ogni giorno/ registrano simili eventi.// L’indifferenza è totale. Il piacere/è nel sapere che esiste una violenza,/ basta invogliarsi, una sporadica/ condanna. La penna è stanca.”

Nel prolungare queste preoccupazioni nate nel profondo del cuore del poeta -, evidentemente esasperato dalla crudele realtà che ancora oggi regna (e che non sembra avere alcuna possibilità di riuscita in un cambiamento profondo e radicale, con tutti i mezzi e gli strumenti di cui la società attualmente dispone per far sparire per sempre tali fatti e cattive abitudini), allo stesso modo e alla nostra volta, potremmo chiederci: Quanti Amnon odiosi ci sono nel mondo,/ non ancora puniti per i loro crimini/ rimasti sconosciuti, senza nome?

La morale che tutti possiamo trarre dalla lettura di questa canzone-poema di grande forza letteraria e artistica è, all’unisono, in linea con l’esortazione pronunciata dal filosofo e matematico greco Pitagora: “Educa i bambini, e non sarà necessario punire gli adulti.”

Dumitru Găleșanu

Trad. in italiana di Floarea Sima

by

Referinţă Bibliografică

DUMITRU GĂLEȘANU: Incestul “tabú” și drama prințesei Tamar (Il “tabù” dell’incesto e il dramma della principessa Tamar)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 februarie 2022