Nu ştiu de unde ne învăţasem să alegem ziua aceasta, dar pentru câţiva puşti de pe malul odobeştean al Milcovului data de 21 mai al fiecărui an reprezenta începutul “oficial “ al scăldatului la gârlă. Eram în clasa a şaptea şi atunci s-a nimerit să fie Duminică, când noi urma să aveam seara, musafiri la masă. Pentru mine nu prea conta importanţa Sfinţilor ăştia, Împăraţi, sau ce erau ei, mai ales că eu nu primeam cadouri, dar eram trimis cam cu forţa la biserică însoţit de avertismentele venite din partea părinţilor despre ce pot păţi dacă voi călca interdicţia şi voi merge totuşi în prund. Eram câţiva băieţi care făceam, ce făceam şi pe aproape de ora prânzului, când soarele ne încălzea suficient pielicelele de drăcuşori, căutam un ghiol unde să ne scăldăm. Anul la care mă refer aici fusese un an semnificativ pentru podgorenii odobeşteni în special pentru părinţii noştrii, când în martie 1959 M.A.N votase desfiinţarea exploatării muncii omului de către om în agricultură ceea ce însemnase colectivizarea forţată a întregii ţărănimi. Pentru târgul nostru a marcat însă desfiinţarea prosperităţii noastre tradiţionale bazată pe viticultură.

Nouă copiilor nu prea ne păsase de “deschiaburire” cum o numeau odobeştenii şi ne vedeam pe mai departe de ale noastre, aşa că asta însemna pe atunci conform tradiţiei prima noastră baie din an.
Cu două, trei zile, înainte,aflasem că avem ”noroc” şi nu mai este nevoie să căutăm ghiolul. Îl primisem “cadou” de la Sfatul Popular care din obscure motive, de interes public, săpase dincolo de pod, cam pe unde priporul lui Robescu se termina în şosea, un ditamai gropanul de unde câteva zile la rând căruţa primăriei cărase nisip pentru viitorul teren de sport din spatele şcolii.
Am mers aşadar la ţintă peste pod , am coborât panta puţin abruptă, ne-am aruncat fericiţi hainele pe plaja de nisip amestecat cu pietriş mă-runt şi am rămas în chiloţi. Nu eram încă niciunul dintre noi bronzaţi, eram mai de grabă “brânzaţi” cum a spus Doru şi am intrat tiptil verificând apa cu vârful picioarelor. Nu era foarte caldă, era mai mult călâie, cum ar fi spus Baba Constanţa, spălătoreasa noastră, adică era căldicică şi nu ajungea mai sus de buric. Asta ne păsa însă prea puţin, aveam unde să ne bălăcim şi ne era de ajuns. Se apropia prânzul, soarele devenise fierbinte iar noi stăteam întinşi pe nisipul cald, flămânzi şi fericiţi, astfel că ideea a părut că vine de la sine.
Eram câţiva din colegii de clasă, eu, Ricu, Didi vecinul meu şi alţi băieţi pe care nu-i cunoşteam prea bine, de prin Broşteni sau Vârteşcoi.
Doru ca deobicei stătea mai deoparte şi ne păzea hainele.
Atunci a avut Ricu ideia strălucită că ar fi bine să facem ”o burtă de cireşe” şi când a spus cuvintele magice ne-au sticlit la toţi ochii în cap de poftă.
-Mă Sârbule şi-a amintit el, nu ştiu de unde, eu cred că unchiul ăla al tău care stă în Odobeşti în casa de lângă Miliţie, are via pe drumul spre Faraoane, cu gardul spre Priporul lui Robescu. Am văzut eu zilele trecute pe acolo un cireş mare de mai, care s-a copt déjà. Este tocmai bun de cules.
Ştiam eu cam ce înseamnă “culesul” pentru Ricu mai participasem şi altădată cu el la astfel de întâmplări, aşa că m-am împotrivit. Era Duminică şi tata îşi sărbătorea onomastica iar mai pe seară aşteptam să vină musafirii. Printre ei era şi unchiul meu despre care spusese Ricu.
-Mergem la cramă, am propus eu paşnic şi le cerem să ne dea şi nouă. Chelarul e un om bun mă cunoaşte ştie că sunt nepotul proprietarului.
-Aşa e, a punctat şi Didi vecinul meu. Nenea Onofrei, a fost chelar acolo, acum nu mai e, dar a rămas paznic la colectivă şi o să ne lase să luăm şi noi câteva, de poftă.
Zis şi făcut, eu m-am ridicat primul cu Didi alături,iar în ce-l priveşte pe Ricu era déjà departe în faţa noastră.Toţi trei eram îmbrăcaţi ca nişte pui de bogaproste, adică numai în chiloţi, iar eu aveam în plus şi o sacoşă din pânză în care se aflau o pereche de pantofi scâlciaţi, luaţi de la reparat pentru bunicul. Acolo am hotărât să punem cireşele de căpătat, separate iar pantofii să-i ţină Didi.
-Bă, ne-a strigat Doru de la distanţă, aţi înebunit, vă duceţi degeaba, nu vă dă nimeni nimic. Nu mai e via voastră mă, a încercat el să mă convingă, din martie e proprietatea GAC ului, bun al întregului popor, aşa ne-a spus şi Tri la diriginţie.
-Aşa cum a ajuns, măgarul lui bunică-tu, brigadier fruntaş am râs de el şi acum de supărare nici nu mai rage.
Am dat din mână a lehamite… asta ar fi fost culmea să nu mă lase tocmai pe mine să intru în via familiei noastre.
Broscoiul avusese totuşi dreptate când îşi dăduse cu părerea. Porţile de la intrarea pe drumul spre cramă erau închise, iar Onofrei dispăruse ca măgarul în ceaţă.
-S-o fi dus la biserică, şi-a dat Didi cu părerea, cam aiurea.
Nici eu nu prea ştiam ce să facem, dar aschimodia de Ricu avea planul gata făcut în creierul lui cât o nucă:
-Mare brânză, a luat el iniţiativa, ne întoarcem pe la Pripor, urcăm puţin şi acolo mai sus e o bucată de gard din sârmă ghimpată. De acolo până la cireş e o palmă de loc…
Iar la sârma ghimpată, dacă nu ne pricepem noi cum se desface, atunci cine? Nu-i aşa, Sârbule, a râs Ricu spre mine.
Avea dreptate, ne cam pricepeam amândoi, aşa că am dat-o cotită şi pe la umbra unor salcâmi, am ajuns curând. Restul a fost o joacă, nu a fost nevoie de nici o gaură prin gard, o făcuseseră alţii mai “ vrednici” decât noi, mai de dimineaţă, dar cireşul era încă plin. Didi a rămas cu pantofii în braţe pe uliţă, să stea de şase, iar noi în pom hudubâşt! cu cireşele jumi-juma în gură şi în pungă.
Era o minunăţie de copac cu fructele dulci şi zemoase, îndeajuns de coapte, tocmai bune de mâncat.
Şi când ne cam făcusem noi plinul, ia-l pe Didi de unde nu-i şi de sub copac, a răsunat o voce groasă, alta decât a lui Onofrei pe care o cunoşteam bine.
-Ha, că v-am prins hoţomanilor!
Era un paznic nou, pe care nu-l cunoşteam, un ţigan pripăşit pe la Beciu, şi-am dat să sărim şi să fugim. Nu prea am avut însă loc de întors, fiindcă tuciuriul avea o biciuşcă de şaretă în mână iar noi vorba ceea eram goi doar cu pielea.
-Mă, a început şi ăsta să ne descălească, mirosind de la distanţă a trăscău, voi nu ştiţi că acum aici nu mai este proprietatea chiaburilor, şi aţi venit să prădaţi de la colectivă, din averea întregului popor…
…şi harşt cu biciuşca pe lângă noi.
-Nu da nene, m-am milogit, eu sunt din Odobeşti a’ lui…
– Lasă că-l ştiu eu pe tac-tu mi-a spus mie Onofrei, e bogătanul ăla cu bradul mare de la poartă.
Aveţi azi noroc că e sărbătoare şi am să vă iert.Tu aruncă punga spre mine şi eu mă fac că trebuie să plec spre cramă. Când am să vă spun eu, săriţi în partea cealălaltă, acolo unde-s tufele şi apoi o tuliţi spre gard.
Am înţeles, din prima, ce îl interesa pe golanul ăla,lacom.
– Care avere obştească… ce colectiv…
Fierbeam de ciudă când îl vedeam cum ne fură nouă cireşele şi noi nu puteam să facem nimic
Când am aruncat punga, a prins-o din zbor, apoi a făcut-o rapid să dispară printre butuci. Eu şi Ricu eram déjà pregătiţi şi ne-am grăbit să-i urmăm îndemnul:
-Săriţi!
…şi am sărit
Abia jos, am înţeles de ce râdea ca un ticălos când ne-a văzut ridicându-ne dintre tufe, speriaţi, cu pielea roşie şi băşicată.
Căzusem în cele mai ale naibii urzici peste care am dat vreodată…iar el ştia unde ne pusese să sărim.
Ne-am întors plouaţi la ghiol, unde Didi ne aştepta plângând cu mâinile goale. Printre lacrimi mi-a spus că aruncase pantofii, ca să fugă mai uşor,dar nu mai ştia unde
În rest până la urmă toate s-au sfârşit cu bine de la sine şi se pare că nimeni nu a observat cât de “colorat” mă întorsesem eu acasă.
Acolo erau toţi ocupaţi.Tata ajutat de Ţuţu umplea sticlele la beci cu ottonel, mama şi bunica puneau masa în sufragerie, iar bunicu preocupat să deguste calitatea tescovinei, a uitat să mă mai întrebe pe unde-I lăsasem vechiturile lui de pantofi.

THE END.

by

Referinţă Bibliografică

Ionel Moni Constantin: CIREȘE DE MAI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 august 2019