Ştiu că poate părea uşor forţată abordarea vieţii istorice a mucenicului Valeriu Gafencu prin prisma existenţei istorice a familiei sale. Sigur că un sfânt popular transcede familia, conexiunile sangvine, el e dedicat întru totul lui Hristos şi mântuirii neamului, fiind rupt de lumesc şi de tot ce e legat de istoria necruţătoare. Şi totuşi un rol în proiectarea spre universalitate a lui Valeriu Gafencu l-a avut familia sa. Valeriu Gafencu şi-a tras sevele originare ale credinţei din pământul plămădit cu sângele martirilor al Basarabilor de dincolo de Prut. Nu putem înţelege plenitudinea unei vieţi dăruite lui Dumnezeu fără să ne oprim asupra familiei lui Valeriu Gafencu. Mucenicul basarabean era legat funciar de seva mirabilă izvorâtă din locul naşterii şi de familia sa, care l-a ocrotit, iubit şi ne-a dat apoi, prin surorile sale, mărturii pentru eternitate, mult folositoare istoricului preocupat de latura istorică a vieţii martirului anticomunist Valeriu Gafencu. Tatăl lui Valeriu Gafencu a fost arhetipul creştinului şi românului absolut în spiritul filosofiei lui Constantin Noica. Încadrarea istoriografică a lui Valeriu Gafencu se conturează complementar pe baza unor mărturii testimoniale.

Tatăl Sfântului Închisorilor a fost Vasile Gafencu, care s-a născut pe 1 februarie 1886 la Sîngerei, Bălţi, dintr-o familie românească numeroasă, specific epocii. De copil a învăţat bine în sat şi a fost considerat un băiat dezgheţat care i-a plăcut cartea, făcând mai târziu studii politehnice şi devenind apoi învăţător. S-a implicat în 1917, odată cu revoluţia burgheză rusă din februarie 1917 în mişcarea naţională şi apoi unionistă din Basarabia. Devine pentru calităţile sale oratorice liderul comitetului executiv al soldaţilor moldoveni de la Odessa. Este repede remarcat de publicistul şi revizorul şcolar din Chişinău, George Tofan, care împreună cu Onisifor Ghibu au înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc: „Asemenea hotărât vorbeşte marinarul Gafencu de la Odessa, luptător convins care arată activitatea de propagandă a Comitetului din Odessa. E multă încredere, dragoste şi entuziasm în vorbă simplă, dar bine potrivită a acestui moldovean înalt, uscăcios, cu ochii vii”.

Vasile Gafencu a devenit deputat în Sfatul Ţării şi a activat în comisia de control şi de agricultură. A fost printre cei 86 de votanţi ai Unirii Basarabiei cu România pe 27 martie 1918. În aprilie 1918 participă la Congresul învăţătorilor din Basarabia, iar în luna mai la Congresul ţăranilor, vorbind tot din partea marinarilor moldoveni. Se retrage în localitatea natală şi se căsătoreşte cu Elena, dedicându-se familiei şi vieţii comunităţii locale. În urma căsătoriei binecuvântate se vor naşte patru copii: Valeriu, Valentina, Eleonora şi Elisabeta.

Vasile Gafencu îşi educă copiii în spiritul dragostei de neam, al sacrificiului personal faţă de ţară şi Hristos. În urma mărturiilor lui Valeriu Gafencu am aflat că Vasile Gafencu, intelectual cu studii superioare şi învăţător respectat în sat, a luat de soţie pe Elena, casnică, şi femeie fără şcoală, dar cu dragoste de ţară şi creştină pentru „fecioria” şi curăţia sa sufletească: „Tu ai ceva ales, tu ai fecioria. Eşti curată” (Cezarina Condurache, „Chipuri ale demnităţii româneşti, eroi ai neamului şi sfinţi ai închisorilor”, Editura Evdokimos, 2015, Bucureşti).

Deşi făcuse studii la politehnica din Iaşi, pe care nu le-a absolvit, Vasile Gafencu rămâne învăţător în sat, devenind un reper moral al satului Sângerei şi arealului administrativ Bălţi. Accede la funcţia de preşedinte al Băncii Populare din localitate, consilier judeţean, membru în conducerea Camerei Agricole din Bălţi. Vasile Gafencu şi-a extins proprietatea agricolă la 100 de hectare şi a construit o casă mare cu patru camere. A donat un teren pentru construirea Liceului „Ion Creangă” din Bălţi, şcoală unde a învăţat Valeriu Gafencu şi surorile sale.

La Bălţi a închiriat o casă în care a locuit mama Elena cu copiii pe parcursul când aceştia au urmat cursurile gimnaziale şi liceale, iar el a stat acasă să aibă grijă de ferma de la Sîngerei. „Vasile Gafencu le aducea de la gospodăria din Sîngerei, produse alimentare şi ce mai aveau nevoie, el rămânând singur acasă să dirijeze o gospodărie grea. În situaţia asta l-am cunoscut eu pe Valeriu, şi curând am devenit foarte buni prieteni cu toate că nu eram colegi de an şi de clasă. Am mâncat şi am dormit de multe ori la ei.” (Mărturie Ovidiu Creangă, ziua de Crăciun 2006 (25 Dec.) Toronto, Blog Valeriu Gafencu). Despre idilica viaţă de până în 1940 a familiei Gafencu, fiica Eleonora îşi amintea cu nostalgie: „Tata era ţărănist. Era prieten cu Erhan, pe care probabil îl cunoaşteţi, care ne era consătean. Iar Valeriu – legionar. Deseori aveau discuţii despre politică. Odată tata a vrut să-l pedepsească pe Valeriu, însă se iubeau prea mult. Tată mai bun ca al nostru nu era, şi frate la fel.”

În urma ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940, Basarabia urma să fie răpită de URSS. Reîncepe drama românilor basarabeni în faţa ofensivei imperialismului rus acum îmbrăcat în haina sovietică atee. Vasile Gafencu era la gospodăria din Sîngerei în zilele ultimatumului. L-a luat pe fiul său Valeriu Gafencu şi au trecut înot graniţa, râul Prut, deşi trupele sovietice intrase în Basarabia. Pe malul rămas la România al Prutului, Vasile şi Valeriu se odihnesc, apoi tatăl îi spune fiului să rămână în România să aibă grijă de mama şi de surori că el trece înot înapoi să lupte pentru românii rămaşi în teritoriul ocupat de URSS. El nu dorea să-i lase pe români în braţele ocupanţilor ruşi: „Ce ar zice toţi fraţii noştri basarabeni şi cum mi-aş ridica ochii la cer dacă şi eu şi alţii ca mine, care până acum am luptat pentru afirmarea sufletului românesc pe acest pământ, am fugit din calea asupritorilor şi n-am luat parte la suferinţa care ne aşteaptă” („Sfântul Închisorilor”, mărturii adunate de Monahul Moise, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007).

Înainte să treacă Prutul înapoi în Basarabia ocupată, Vasile i-a transmis următorul mesaj lui Valeriu Gafencu: „vor veni şi vremuri mai bune, dar acum e nevoie de jertfă.” Vasile Gafencu poate nu ştia că metodele NKVD erau mult mai brutale şi odioase, decât cele ale Ohranei ţariste cu care avusese de a face în 1917. Vasile Gafencu şi-a asumat rolul de mucenic, aşa cum îl va împlini până la desăvârşirea hristică peste câţiva ani fiul său Valeriu educat în spiritul sacrificiului primilor creştini.

Vasile Gafencu este arestat imediat de NKVD, ca agitator şi naţionalist român, şi dus dincolo de cercul polar spre portul Arhankelsk. La familia rămasă în România ajunge o scrisoare în toamna lui 1940, din care se află că Vasile Gafencu lucra la tăiat pădurea şi cerea pesmeţi şi usturoi. Vasile Gafencu moare pe 16 martie 1942, în lagărul sovietic, ca un mucenic jertfit pentru neamul românesc şi întru Hristos. El nu şi-a trădat credinţa. Camarazii de suferinţă ai lui Valeriu Gafencu au recunoscut în acesta „educaţia” ireproşabilă a părinţilor Vasile şi Elena: „Fiul lui Vasile Gafencu (un bun gospodar din Sângerei-Bălţi, fost deputat în Sfatul Basarabiei), născut în 1920, Valeriu, moşteneşte de la părinţii săi o înclinaţie firească de luptă pentru adevăr şi dragoste de neam.

Educaţia profund creştină pe care i-o imprimă mama sa avea să sădească în acest vlăstar virtuţi strălucitoare, în care iubirea revărsată într-o capacitate de jertfă întâlnită rar, doar la marile spirite, avea să copleşească până la umilire chiar şi pe cei mai înverşunaţi adversari. În momentul răpirii Basarabiei (în urma pactului Molotov-Ribbentrop) bătrânul tată îşi ia soţia şi cele trei fete: Valentina, Eleonora şi Luiza, şi le trece Prutul, instalându-le la Iaşi. Valeriu era student la Iaşi, în anul I, la Facultatea de drept şi filosofie. Valentina era elevă în ultimul an la Liceul industrial de fete, iar Maria şi Luiza eleve la Bălţi.

La puţin timp după ocuparea Basarabiei de către sovietici, bătrânul este arestat şi împreună cu un lot de români basarabeni deportat dincolo de cercul polar. După un an de zile, în condiţii groaznice de viaţă, moare cu gândul la Dumnezeu, Căruia i-a încredinţat pe cei dragi ai lui. Cineva scăpat ca din minune de acolo i-a relatat lui Valeriu aceste lucruri. În 1941 Valeriu este arestat la Iaşi împreună cu un grup de studenţi şi elevi FDC-işti, dar în anchetă face în aşa fel încât toţi ceilalţi scapă, fiind singur condamnat la 25 ani MS şi trimis la Aiud. După dezrobirea Basarabiei (Iunie 1941), mama şi surorile lui Valeriu se întorc la gospodăria din Sîngerei. Dar în 1944, când sovieticii, cu ajutor american, întorc soarta războiului, iarăşi mama şi surorile lui Valeriu se refugiază la Iaşi sub purtarea de grijă a celei mai mari dintre surori, Valentina, întreaga familie trăind cu greu, spălând rufele celor avuţi din târgul Iaşilor, sub permanentă ameninţare de a fi arestate şi deportate.” (Virgil Maxim: Valeriu Gafencu a fost un sfânt. Este un sfânt, Site dedicat lui Valeriu Gafencu).

Vasile Gafencu a fost un model hristic pentru fiul său Valeriu şi de la care a învăţat că puterea exemplului spre jertfelnicie e calea oricărui român care îşi iubeşte cu adevărat neamul, ţara şi credinţa. În faţa morţii la penitenciarul sanatoriu Târgu Ocna, Valeriu Gafencu şi-a dictat în braţele lui Ion Ianolide testamentul său spiritual, care e mărturie şi a vieţii de sacrificiu a tatălui, ca model pentru fiinţare întru Hristos a fiului: „Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!… duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006).

Citind acest testament oral dictat prietenilor la Târgu Ocna, pe 18 februarie 1952, de Valeriu Gafencu cu faţa spre Hristos, îi recunoaştem zbaterile sufleteşti către Adevăr, tăria de stâncă a credinţei şi educaţia mucenicească oferită şi moştenită de la tatăl Vasile Gafencu către fiul, precum Învăţăturile de acum 500 de ani ale lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Viaţa lui Vasile Gafencu a fost o înălţare spirituală la ceruri, esenţială ca o sculptură a lui Brâncuşi inspirată din soarta ţăranului român, care l-a atras înspre o viaţă dumnezeiască pe fiul său, mucenicul Valeriu Gafencu, recunoscut de români ca Sfântul Închisorilor.

––––––––

Ionuţ ŢENE

Cluj-Napoca

14 ianuarie 2016

by

Referinţă Bibliografică

Ionuţ ŢENE: VASILE GAFENCU – TATĂL SFÂNTULUI ÎNCHISORILOR/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 ianuarie 2016