(eseu cu dedicație, dar adresanta este secretă – ea poate fi o artistă, o judecătoare, o grefieră, o profesoară, o poetă, o preoteasă, o femeie cu orice profesie, o doamnă de la malul mării, o doamnă în umbra muntelui, o doamnă pe cărăruile câmpiei cu flori, o dragă de aici, din țara mea și a ei, una de departe, din țara altora și-a ei nu, ce vine și pleacă, altă doamnă de departe tot din țara altora dar și a ei…, cine știe?!…, pot fi chiar toate acestea și încă și altele, dar eseul de față este totuși dedicat numai și numai uneia dintre ele…!)

          Eu cred că lume celestă nu există, așa cum fac să se înțeleagă cei ce văd și înțeleg delimitarea albastră a înălțimii ca pe un înveliș material al unei lumi închipuite…! Vederea cu ochiul liber doar până acolo pătrunde. Chiar și distanța traversată de la lumina ochilor până la ovalul compact ca un clopot ce ne astupă inautentic este relativă, darămite adevărul despre ceea ce vedem fără să atingem, căci acuitatea vizuală a fiecăruia, momentul zilei, anotimpul, clima și așa mai departe, diferențiază estimarea distanței, de la om la om, după nelimitate realități ale spațiului, timpului și factorilor individuali umani!? Fapt este că mai aproape sau mai departe ficțiunea toarnă peste noi un acoperământ ca și cum de undeva, terminându-se lumea noastră, începe un cer în care se află o altă lume…!

Visul, contemplația, imaginația ne prelungesc în presupusul univers al unei alte existențe, retrăgându-ne din spațiu-n care în decursul istoriei umanității întotdeauna am fost subordonați concretului irevocabil de ne fi fost destinat să ne aparțină provizoriu. Păi, dacă aici unde ne naștem, viețuim și ne prefacem înapoi lut suntem măsura și condiția nimicului, ce rost covârșitor ar avea la nivel infinit și etern faptul de a recompune o altă lume în alt loc, tot cu noi?! De ce nu rămânem aici, de ce nu mergem mai departe aceiași?! Când să înțelegem și noi mai bine rosturile lumii și vieții, lăsăm corpul de izbeliște, și ne luăm tălpășița în formă de suflet solitar…!

Trecem frontiera și emigrăm în cer, până la așa o fantezie se poate ridica forma noastră de rațiune a absurdului, căci de aceea și suntem oameni: să inventăm o rațiune a absurdului și o confuzie între lucrul silnic și inutilul de bunăvoie…! Toate explicațiile despre aceasta le-am îmbrăcat în haina religiei ori și mai temeinic, a superstiției, fie decent, fie languros, fie atroce, iar aici și astfel credem noi că am descoperit adevărul suprem și definitiv…!

Păi eu în așa ceva nu mă lamentez…, eu o iau pe coana Mița biciclista de pe după gât, sărim pe bicicleta ei, goi ca la mama-n brațe, dăm startul unui iureș de viraje pe sub marama brodată cu florile nopții, ne-nvelim cu părul lunii și ne iubim până ne-ngheață pe buze mărgelele de mir din fructul purpuriu, izvorâtor de viață, însuflețind dragostea și zidind lumea, nu ipoteza de iubire și lume…!

Viața asta-i o muză îmbrăcată-n rochie înflorată, ca zânele nupțiale și are ispitele fierbinți ca zimțurile focului,… viața asta-i ceea ce ți-e dat să-ți fie tâlhărit, ca tocmai ea, muza tâlhărită la drumul mare să-și retragă definitiv, în instanță, când îi sosește vremea, graiul și reclamația…, în această speță, muza, viață furată-n același timp și mortul mut și țeapăn, adicătelea, sunt o contopire ca-ntr-o dragoste fără corpuri…! Undeva anume, cândva anume, o muză anume m-a inspirat să înăbuș revolta-mi palidă în propria-mi resemnare că eu nu o pot jefui căci ea e întotdeauna cu garda sus, iar eu, din complexe irezistibile, cu ea jos…!

De s-ar putea apăra viața mea, să n-o tâlhărească altcineva…, de-aș putea eu să fiu tâlharul bun ce-o apără tâlhărind-o…!  Dar e taman altfel: muză jefuită e viața mea, iar eu sunt tâlharul ce o apăr însă e pe drum ziua când nu se va mai putea face nimic…!

Și totuși, eu am lumea mea, cerul meu… și judecătoarea mea, muză: viața…!

(Aurel V. Zgheran)

by

Referinţă Bibliografică

Judecătoarea mea, muza/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 25 august 2024