MONICA M. CONDAN

„MIOZOTIS” – UN POD ÎNTRE TELURIC ȘI CELEST (SPRE NEUITARE)

Motto: „Când Dumnezeu vrea să salveze un om, trimite pe cineva să îl iubească”( gând creștin)

Chiar dacă am început să citesc cartea primită online pe calculator şi nu am ţinut-o efectiv în mână, am îmbrăţişat-o şi m-a îmbrăţişat de la primele pagini. Nu m-am gândit la un eventual comentariu sau să o fişez. Am devorat-o pur şi simplu, ca pe o pradă, dacă se poate spune astfel.
Totuşi cartea se cere multiplu citită, pentru a reuşi o interpretare proprie, care este o aventură într-un anume fel. Scriitorul însuşi poate decide cât și cum controlează relația cu cititorul său, încotro îl dirijează, cum îl însuflețește. Sigur că sunt mai multe interpretări posibile ale unui discurs literar, mai cu seamă ale unui text poetic, dar acestea nu se exclud, ci se susțin unele pe altele, se completează reciproc. Fericit este autorul care găsește un cititor priceput, talentat, total disponibil și dotat cu vaste cunoștințe şi multă răbdare, cu o inteligență enciclopedică în a face analize, asocieri, clasificări, într-un cuvânt un cititor exemplar. Iar scriitorul Eugen Dorcescu a întâlnit cititorul ideal, având nenumărate calități. Acesta este Mirela-Ioana Dorcescu, care a izbutit să găsească cheile ontologice şi absconse inserate în textul dorcescian ca nimeni altcineva, să-l citească şi să-l interpreteze într-o manieră inegalabilă. Între autor şi destinatar s-a putut crea o strânsă legătură dialectică, astfel că cei doi au ajuns actanți ai enunțului şi nu doi poli ai actului de comunicare, cum se întâmplă de obicei.
Mai mult decât atât, Doamna Mirela-Ioana Dorcescu împreună, desigur, cu Poetul Eugen Dorcescu au avut ideea înființării unei şcoli de critică literară, pentru formarea unor comentatori instruiţi ai actului critic. Le-aş numi cursuri postuniversitare de mare eficienţă, mai ales pentru tinerii absolvenţi, dar şi pentru viitori mânuitori ai condeiului. Ce este Şcoala de literatură „Eugen Dorcescu-80”? Este un „salon literar, o şcoală fără sediu, fără catalog, fără orar, fără taxe, fără invidii, fără comeraj, fără orgolii, cu întâlniri fie in praesentia, fie online, este, în concept şi în fapt, o familie spirituală. Fiecare component participă cu substanţa sa sufletească la substanţa sufletească a întregului… îi leagă simţământul respectului reciproc, al încrederii reciproce şi un ataşament nobil, intelectual” (Mariana Anghel, Viaţă şi operă. Dialog cu poetul Eugen Dorcescu, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2022, p. 44). Cursanţii au cultul valorilor şi au reuşit, sub coordonarea doamnei conf. univ. dr. Mirela-Ioana Dorcescu, să îşi aducă o substanţială contribuţie la alcătuirea a două ample volume omagiale, apărute la Editura Mirton din Timişoara în 2022: „Eugen Dorcescu în Timişoara. Volum omagial-80” şi „Despre opera lui Eugen Dorcescu. Interviuri crestomaţie critică (2014-2020)”. Neobosită, Mirela –Ioana a cercetat cu mare atenţie arhiva manuscriselor maestrului şi a scos la iveală nestemate, care au fost puse în valoare spre bucuria iubitorilor operei lui Eugen Dorcescu. Totodată, patrimoniul cultural naţional a devenit mai bogat cu câteva tomuri de certă valoare.
Iată că a apărut cea de-a şasea carte redată cititorilor, o adevărată bijuterie literară: Miozotis. Poeme regăsite, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2023, rodul perseverenţei şi puterii de convingere ale aceleiaşi unice Mirela-Ioana-Miozotis.
Acum ţin în mână volumul cu poeme regăsite cu parfum de Miozotis, primit cu generozitate din partea Poetului. Coperta I, aleasă de autor, este foarte sugestivă, poemele precum lampioanele se înalţă spre cer, spre Împărăţia celestă. Coperta a IV-a îl înfăţişează pe Poet, într-un moment în care își continua lucrul la lumina lanternei, fiind pană de curent, pentru a trimite la timp cărţile sale cursanţilor de la Şcoala de literatură.
Deschid cu entuziasm cartea de poeme. Este simetric şi unitar concepută. Cuvântul înainte „Miozotis şi poezia mistică dorcesciană”, foarte complex şi complet, este scris de Mirela-Ioana Dorcescu, care exprimă bucuria că dorinţa sa de a nu nedreptăţi unele poeme în procesul de selecţie a fost îndeplinită prin tipărirea acestui volum. Subliniind „incontestabila altitudine estetică a volumului, probată cu instrumente analitice puse la dispoziţie de poeticianul Eugen Dorcescu”, este demn de remarcat că ea însăşi dă dovadă de o consecventă altitudine a atitudinii vis-à-vis de continuarea muncii pentru punerea în lumină a scrierilor Maestrului. Descoperă, calculând matematic, raportul echivalent cu Phi – 1,6…, deci secţiunea de aur, la poemele cele mai marcante din acest volum (ca, de altfel, şi din alte creații ale lui Eugen Dorcescu şi nu numai): „Şi cercetarea misterioasei sectio aurea poate continua cu rezultate dintre cele mai interesante, arătând că recuperarea manuscriselor este şi de natură axiologică” (p. 11). Şi continuă sintetizând: „Gândirea analogică traversează straturile adânci ale tuturor poemelor, la a căror suprafaţă răzbesc comparaţii şi metafore ce transmit, cât mai desluşit cu putinţă, stări sufleteşti şi mentale pentru care nu există lexeme în sistemele limbii, întrucât ele nu sunt colective, ci individuale… (In)accesibilitatea poeziei dorcesciene constă în această strategie expresivă, care, păstrând proporţiile, aminteşte de Parabolele lui Iisus, de Psalmii davidieni, de Pildele solomoniene – texte-model pentru poiesis, încărcate de figuri pentru a da şansă cât mai multor receptori să ajungă la tâlcul mesajelor” (p. 15-16).
După lectura primelor poezii, recunoşti autorul, îi recunoşti stilul, gândirea, vocea, felul în care că a reuşit să contopească cuvântul şi scriitura. Poetul știe, simte că un poem nu trebuie numai să semnifice, ci și să fiinţeze (după cum susţine şi poetul şi dramaturgul american, exponent al curentului liric modern, Archibald Macleish). Deci scriitura are nevoie de cuvânt pentru a fi însufleţită. Cuvintele au autonomie, ele trăiesc în poem, îmbogăţindu-se reciproc. Iar cuvântul la Eugen Dorcescu, care are un adevărat cult pentru acesta, este abil folosit, printr-o luxuriantă expresivitate a procedeelor stilistice, având o intenţie declarată, dar şi una ascunsă. Descifrarea dialogului profund cu Dumnezeu, de la abis la abis („Eu, om umil, din duh şi lut,/ Tu –Dumnezeul nevăzut”. Solilocvii 18, p. 51), o poate face numai un cititor avizat.
Prologul cărţii este poezia „Miozotis”, o capodoperă, demonstrată şi matematic, nu numai imaginativ, intelectual și senzorial, care înfiorează profund, prin imaginile despre tragismul vieţii, prin conştiinţa şi acceptarea condiţiei umane: „Corabia-mi, trecând din val în val,/Se-apropie, treptat, de cellalt mal, /De ţărmurii tărâmului promis” (p. 17). Dar, în acelaşi timp, suflul speranţei nu îl părăseşte şi poate adormi liniştit, alături fiindu-i iubita sa, pentru ca visul să continue, ca şi până acum, că doar „lungul drum n-a fost decât un vis”. Nu-i este teamă de ziua de mâine, înţelegând că Dumnezeu este deja acolo, şi I se dedică Lui cu întreaga fiinţă. Întru mântuire.
Universul poetic al celor patru capitole care urmează: „Răstigniri”, „Solilocvii”, „Revelaţii (la Clopotiva)”, „Clipe” dezvăluie, mai mult ca oricând, adâncimea filosofică a discursului liric, proporţională cu puritatea exprimării, ca în cazul tuturor creatorilor autentici.
Poemele dorcesciene sunt străbătute de un fior mistic, care sensibilizează deopotrivă pe cei care sunt buni cunoscători ai Sfintei Scripturi, cât şi pe cei care iubesc poezia spirituală, înălţătoare. Privind sintetic, acesta este elementul comun al poemelor din volum: „Domnul ne vorbeşte prin durere şi/vis” (Solilocvii, 1, p. 33), „Eu/ Te văd doar pe Tine” ( Solilocvii, 13 p. 46). Sunt meditaţii la un ţărm al existenţei, luminate difuz, precum lunile cu ceaţă de toamnă; sunt solilocvii limpezi, de lirism extatic, ce transmit mai multe răspunsuri decât întrebări: „(Credo, ergo sum) Cât de simple şi clare sunt/ toate!”(Solilocvii, 24, p. 57).
Dar fiecare dintre capitole, ca şi poeziile luate separat au indiscutabil o valoare în sine. Aspectul uman, trăirile Poetului, lăsate să evadeze din sipetul lui interior, reverberează într-o bogăţie de sensuri, care include şi versurile formate dintr-un cuvânt. Spaţiul liber rămas devine semnificant în economia textului, este generator de sens. Rezonanţa cuvântului este cu atât mai puternică, cu cât gestionarea spaţiului liber e mai bine decantată:
„Acum, gerul pur
purifică
existenţele toate.
Domnul, din slavă,
priveşte cum lumea
noastră măruntă se zbate,
purtând, dintre noi,
fiecare
nenumăratele cruci,
spre nenumărate
răstigniri
şi calvare”. (Răstigniri, 8, p. 29)
Dincolo de timp şi spaţiu, „într-un pustiu străbătut de absenţe” (Răstigniri, 4, p. 24), doar iertarea este miracolul care eliberează:
„Abia târziu pricepi că, bun sau rău,
Eşti singular şi singur în mulţime.
Iertarea şi uitarea-s sceptrul tău,
Într-un tărâm în care nu e nimeni”. (Răstigniri, 9, p. 30)
Tăcerea este grăitoare, poate mai mult decât vorbirea, pentru că „Graiul ne-a fost dat spre-a-nţelege/tăcerea”. Pentru că „Graiul e darul, e harul,/ e fericirea/ celui ce tace”. (Solilocvii, 3 p.36). Tăcând ne vorbeşte şi Domnul:
„Ce bucurie! Ce pace
să fii slujitorul supus
al Celui ce vorbeşte când
tace.
Ce grea, ce strivitoare
ţi-e mângâierea
că stai să-I asculţi
toată viaţa
tăcerea”. (Solilocvii, 13 p. 46)
Cuvântul este astfel înlocuit de experiența mistică, singura aptă să-l cunoască pe Dumnezeu. Poetul Eugen Dorcescu cultivă calea anagogică, astfel realitățile terestre sunt apreciate ca metafore sau simboluri care trimit la lumea divină.
Emoţionează lirismul stării sugerate din spatele cuvintelor: calmă, copleşitor de calmă:
„Ce uşurat, ce fericit voi fi
când duhul meu Te va
reîntâlni,
când vom fi iarăşi, Doamne,
amândoi.
Iar trupul, greu de-al patimilor roi,
celest va fi în Ziua de Apoi”. (Solilocvii, 17, p. 50)
Chiar şi neliniştea e aici calmă:
„Pe vremuri, cândva,
noaptea, se pare, mă
speria.
Acum mă cutremur a şti
că noapte-i atunci
când Îţi laşi peste zi –
nevăzută şi ea –
umbra Ta”. (Solilocvii, 22, p. 55)
Nu este resemnare în faţa definitivului, ci credinţa nezdruncinată în iubirea divină, eul poetic trăind intens în lumea sublimă a celui care crede, având aspiraţia spre orizonturi nemărginite, spre zbor:
„Calc iarăşi peste margini, spre-a cădea,
Ca-n fiecare zi, în palma Ta”. (Solilocvii, 14, p. 47)
Partea a treia „Revelaţii (la Clopotiva)” înveşniceşte localitatea Clopotiva din judeţul Hunedoara, unde dangătul prelung melodios al clopotelor dă suflet universului şi avânt imaginaţiei, iar „Biserica, rustică, veche, leagă/ pământul de cer” (26, p.94). Torentul de metafore dezvăluie cititorului elementele ce individualizează aşezarea, peisajul terestru („Munţii, livada, căpiţa de fân”…), cât şi cel al cerului („lună, şi stele, şi geana de soare”), în care „toate-mi vorbesc de nevăzutul/ a toate Stăpân” (Revelaţii, 3, p. 69):
„Vântul şi liniştea se revarsă din
munte,
sapă fântânile duhului,
nebănuit de profunde”. (Revelaţii, 1, p. 67)
Prin liniştea care restabileşte vechea ordine, care transmite mai mult decât ar putea cuvântul, eul liric îşi amplifică căutarea de sine:
„Niciun zgomot. Tăcerea uneşte
ce-a fost dezunit:
Duhul şi duhul, trupul celest şi
trupul de-aici, pervertit.
Mă privesc în oglinzile lumii. Sunt
răscumpărat, fericit”. (Revelaţii, 19, p. 86)
Ascensiunea spirituală continuă „din popas în popas”, „şir cu şir”, pentru a atinge „Ţara Promisă”(27, p. 95), pentru împlinirea dorinţei de a deveni „ucenicul lui Dumnezeu”(Revelaţii, 22, p. 90):
„Jertfa mea-i sufletul. Arde lin,
zi şi noapte.
Se topeşte, spre tine urcând,
în şiroaie de şoapte”. (Revelaţii, 21, p. 88)
Drumul nu e uşor, căci „mă hărţuie demoni mărunţi”(Revelaţii, 18, p. 85), cum ar fi îndoiala, singurătatea disperarea, neliniştea:
„Cum voi fi-n stare a-ndura
clipa dorită, teribilul «faţă în faţă»?” (Revelaţii, 18, p. 85)
Mergând se face drumul, care este o reîntoarcere, de fapt, în casa Tatălui, finalitate dorită cu ardoare:
„Locul naşterii sale şi tărâmuri natale sunt la
Tine,
prin Tine”. (Revelaţii, 30, p. 98)
Versurile comunică sentimentul unei trăiri intense, starea poetică fiind permanentă. Şi elementele mărunte din natură precum furnica, iarba, roua contribuie la intensitatea forţei emoţionale a impactului metaforic:
„… o furnică
poartă pe umerii ei liniştea grea şi albastră,
cerul întreg îl ridică.
…………………..
Furnica-i la mijloc. Înainte
e bobul de rouă, în urmă sunt
eu.
Ea merge şi merge, cu cerul pe umeri.
Iar stropul de rouă (străveziu, infinit)
e chiar Dumnezeu”. (Clipe, 9, p. 116)
Rezonând cu poezia dorcesciană, constatăm valabilitatea infinită în timp a mesajului ei. La sfârşitul fiecărei poezii din acest volum cu „poeme regăsite” este precizat exact timpul scrierii ei, din anul 1972 şi până în 2022 şi 2023, deci o perioadă de 50 de ani. Timpul genezei textului rămâne neschimbat, conferându-i un statut de document. Nu acelaşi lucru se petrece cu dimensiunea în timp a interpretării, care se modifică, îmbogăţindu-se în relaţia sa cu receptori noi, cu înţelegeri diferite. Oricât de multiple ar fi mijloacele de analiză, observaţiile şi judecăţile vor avea inevitabil un procent de aproximaţie, fiindcă niciodată nu va putea fi deplin cunoscută o scriere literară, ceea ce numim aporie. Considerarea operei ca potenţialitate îi conferă acesteia o continuă deschidere, cum s-ar exprima Umberto Eco.
Textul poetic se încheie cu poemul (epilogul) „Sicomorul”, dedicat preotului prieten Ionel Popescu. Trăind în dumnezeire, Poetul mărturiseşte că este tulburat de gândul că nu a putut să-şi împlinească dorinţa de a păşi în Ţara Sfântă: „Oare de ce-n fiinţă n-am ajuns/ pe-acel tărâm preabinecuvântat?” (p. 139), dar primeşte „prin sârgul unui înger din zenit,/ un semn iconic, clar” – „Dudul lui Zaheu”- dovadă că Dumnezeu e „viu şi concret”, mereu alături.
Postfaţa „Metamorfoze şi «evoluţii» în opera lui Eugen Dorcescu”, scrisă de Livius Petru Bercea, este o sinteză percutantă asupra operei dorcesciene: „Relectura volumelor sale de lirică mi-a deschis perspectiva enunţată prin titlul acestor rânduri. Pentru că, dincolo de varietatea universurilor poeziei (pastişându-l pe G. Călinescu), în poezia lui Eugen Dorcescu, un cititor (cu atât mai mult un critic) descoperă o temeinică şi benefică unitate de inspiraţie, o coerenţă tematică şi una compoziţională remarcabilă(e). Şi totul – alături de schimbarea – de la o vreme – a unora dintre registrele tematice şi expresive, ceea ce dovedeşte că poetul n-a rămas prizonierul unor formule lirice din anii debutului” (p. 143).
O biobibliografie amănunţit redactată, foarte utilă şi actualizată la zi, este un model al unei vieţi trăite intens, în credinţă, o viaţă împlinită, dedicată semenilor săi.
Cartea cuprinde, la sfârşit, o selecţie de opinii critice, care-i onorează pe iubitorii poemelor dorcesciene, indiferent de statut, la egalitate, pe toţi cei care au scris despre acest mare şi important scriitor al românilor, poet european şi universal.

by

Referinţă Bibliografică

MONICA M. CONDAN, „MIOZOTIS” – UN POD ÎNTRE TELURIC ȘI CELEST (SPRE NEUITARE)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 noiembrie 2023