(ep.III)

14 mai 2007 (luni) Au înflorit salcâmii! În drum, spre gară, rup o crenguţă cu florile ciorchine dintr-unul aflat în curtea unui gospodar, lângă gardul de la drum, şi inspir adânc parfumul benefic pentru starea mea sufletească. Am citit undeva că florile de salcâm combat bolile sistemului nervos şi gastric. Ar trebui ca în locul apei sau a sucurilor să folosim apă din flori de salcâm (o mână de flori uscate se macerează la rece cel puţin 8 ore într-un litru de apă de izvor/ fântână). Dar câţi dintre noi fac asta? Nu-i mai bună coca-cola? Ce, noi beam apa asta când trăiai? Nu. Încep să număr frunzuliţele mici, lunguieţe, cum făceam în adolescenţă, să văd dacă persoana la care m-am gândit mă iubeşte. Şi persoana la care m-am gândit în dimineaţa asta eşti tu. Când rup frunzuliţele zic: mă iubeşte, nu mă iubeşte… până la ultima. A ieşit că da, mă iubeşti. Probabil că de-acolo, de Sus, mă priveşti cu ochii spirituali şi-ţi reverşi asupra mea dragostea într-un fel pe care-n viaţa terestră nu prea mi l-ai arătat. A, dragostea nu se arată, se simte! În dimineaţa aceasta, soarele, care s-a ridicat deasupra orizontului în timp ce străbat strada Urziceni spre şcoală, îmi luminează faţa. Îi simt căldura care la prânz va fi copleşitoare. Se pare că vara a venit prea devreme şi pământul, lipsit de zăpezile iernii, se va usca şi mai mult dacă nu vor începe ploile. În copilărie auzeam: „Dacă plouă în mai, va fi mălai!” Acum înţeleg rostul acestor vorbe. Când ies din casă, abia se crapă de ziuă. Am acceptat să am programul de la prima oră de curs, dar trebuie să plec din Verneşti cu primul tren, chiar dacă ajung în şcoală cu o oră şi jumătate mai devreme. Trece repede

timpul: mai corectez nişte lucrări, ori pregătesc un experiment; în unele dimineţi lucrez probleme cu elevii navetişti şi cu cei care reuşesc să se scoale mai devreme. Mâine este Ziua internaţională a familiilor. În fiecare an, secretarul ONU stabileşte pentru evenimentul din 15 mai un motto special. Anul acesta motto-ul este: „Familiile şi persoanele cu dizabilităţi”. O temă bună pentru ora de dirigenţie

1 iunie 2007 (vineri) Dacă vrei să vezi şi să simţi prostia omenească, te urci în cursa Nehoiaşu-Buzău. De la vârste tinere până la cele adulte, nu găseşti o minte mai strălucită. Existenţa celor cu care călătoresc în fiecare zi cu trenul se reduce la a purta discuţii lipsite de importanţă, într-un limbaj simplist, presărat cu expresii triviale, pe fondul muzical oferit de manelele ce răsună din telefoanele mobile. Navetistului Căilor Ferate Române ruta Nehoiaşu-Buzău şi retur nu-i este cunoscut Codul bunelor maniere, alte „coduri” ale unei convieţuiri civilizate. Dar de unde ar putea învăţa copilul, adultul de mai târziu, cum e bine şi cum nu, dacă nici cel care-şi asumă misiunea de a educa nu ştie s-o facă? Scârbindu-se de ce se întâmplă în jurul lui, renunţă la a-şi mai face datoria. Ieri, G.B. mergea pe holul şcolii de la etajul 2 – ieşise din cancelarie, am aflat mai apoi, cu un elev alături, care-şi tot ridica tricoul pe bust, aerisindu-şi epiderma din cauza căldurii. Tabloul oferit era unul dizgraţios, de aceea, oprindu-l pe colegul meu de cancelarie, am încercat să aflu care-i motivul pentru care-i permitea împricinatului un astfel de comportament. Dl G.B. mi-a motivat că nu-l mai interesează atâta vreme cât elevul, căruia îi e diriginte, l-a chemat din cancelarie cu un gest pe care ţi-l permiţi faţă de o persoană de rangul tău sau inferioară ţie. Păi dacă elevul nu-şi dă seama că greşeşte, de unde să înveţe cum e bine? I-am spus profesorului că dacă lasă „garda jos”, că vezi doamne ne

batem cu morile de vânt, nu mă ajută nici pe mine la clasa la care sunt dirigintă. E drept că „materia primă” cu care lucrăm e greu de modelat şi profesorul n-are cum face performanţă aşa încât să-şi adune puncte pentru o gradaţie de merit la care alţi confraţi de-ai noştri au „abonament”. Dar din pricina goanei după punctele pe care le obţin făcând activităţi extraclasă şi extraşcoală, unele cadre didactice ajung să facă rabat în procesul instructiv educativ. Şi când te gândeşti că azi e Ziua internaţională a copilului! Dar elevii noştri deja sunt adolescenţi; îşi cunosc drepturile, mai puţin îndatoririle, şi din cauza asta comunicarea cu ei este deficitară. Nu trebuie să generalizăm, căci „nu există pădure fără uscături”.

3 iulie 2007 (marți) E secetă mare! Degeaba ud grădina, când e presiune la pompa alimentată de la conducta stradală, că nu crește mai nimic. Fântâna din curte are vreo 26 de tuburi mari, dar n-am băut apă din ea decât un an de zile pentru că s-a strâmbat coloana. Ar fi fost prea scump pentru bugetul nostru s-o refacem, mai ales că, în ultima vreme, vâna de apă trebuie căutată la mai mare adâncime.

E perioada bacalaureatului. Se spune că se fac comisiile după cum „dictează” calculatorul. Ei aș! Dar pe el cine-l „alimentează”? De data asta, calculatorul a selectat și numele meu. Așa că, pe toată durata examenului de bacalaureat, am plecat de acasă dimineața, până în ora 8, ca să fiu prezentă la liceul nr. 8, unde se desfășoară probele. Ultima probă, la alegere, este poimâine. Cei mai mulți absolvenți au optat pentru proba practică, ed. fizică, sperând să obțină o notă mai mare. Am avut surpriza plăcută să fiu în această comisie și cu Vlad George, profesor de educație fizică, un fost elev, căruia i-am fost și dirigintă, în prezent, director la Șc. Generală din Haleș, o localitate dincolo de Vernești, în zonele împădurite ale județului Buzău. Când mă

întâlnesc cu foști elevi, îmi place să stau cu ei de vorbă, să aflu cum s-au descurcat, să mă bucur de realizările lor. Așa s-a întâmplat și cu George. Era un elev silitor, cu mult respect pentru școală și profesori. Din vremea liceului practica sportul și avea în plan să urmeze o facultate de profil. Stând de vorbă cu el, pentru că tot ne aflam la un examen de bacalaureat, i-am dat să citească o schiță pe care am scris-o după mulți ani de la plecarea lui din liceu.

Bacalaureat

( Varianta modernă a schiţei lui Caragiale)

Ceea ce Caragiale trăia în secolul lui, nu a suferit prea multe modificări pentru secolul nostru şi mileniul în care tocmai am intrat. Bacalaureat era atunci, este şi azi. Odrasle de bani gata erau atunci, sunt şi azi. Doar mijloacele de transport s-au modernizat şi modalitatea de comunicare dintre oameni.

O doamnă Georgescu, îngrijorată de viitorul feciorului ei, găsim şi azi. Un intermediar între ea şi profesorul exigent, se găseşte. Doar materia la care nu poate promova aspirantul la o carieră strălucită, să zicem că e alta.

Într-o cameră de hotel luxos, din îndepărtata Americă de Nord, dna Georgescu caută cu înfrigurare în agenda ei electronică. Faţa i se luminează. A găsit. Sună.

-Alo! Bună, Mitică. Scuză-mă că te contactez pe calea asta. Sunt încă la Toronto, într-o vizită de afaceri şi nu ajung la timp pentru rezolvarea problemei pentru care te deranjez. Fiul meu e atât de necăjit. M-a sunat să-mi spună că proful de fizică îi face probleme. Nu vrea să-l bage în bac! Auzi tu! La ce-i trebuie fizică acum, când el vrea să mă urmeze pe mine în domeniul afacerilor? Dar fără diplomă de bac nu se poate înscrie la Finanţe-Bănci.

La celălalt capăt al firului ascultă persoana contactată. Doamna Georgescu continuă.

-Cum nu aveam la cine apela, m-am gândit că eşti în ţară şi eşti şi bun prieten cu profesorul. Vezi cum faci să-i dea şi o notă mai mare, că admiterea la facultate se face pe bază de dosar, în funcţie de media la bac şi din liceu.

Mitică- Bine, madam Georgescu, dar câte relaţii ai pe la partid, pe la prefectură, taman la mine te-ai gândit? La mine, care sunt un biet redactor şef la un ziar local?

Dna Georgescu-Te rog, nu mă lăsa! Ştiu că profesorul e prietenul tău şi nu te refuză. Şi-apoi el nu face politică, şi n-are de ce să asculte de cineva de la partid.

Mitică –Bine, să văd ce pot face. Te sun după ce vorbesc cu el.

În redacţia unui ziar local, la un birou cu tot felul de dosare, Mitică caută, la rândul lui, în agenda de telefoane, numărul lui George Tudorache, profesorul de fizică al lui Ovidiu Georgescu, pe lângă care intervenise, în fiecare an, la rugăminţile stăruitoare ale mamei acestuia. Sună.

-Alo! Bună, George! Ce faci, măi, omule? Nu te-am mai văzut de un car de ani! Am şi eu o rugăminte la tine. Ştiu că e cam târziu, dar abia acum aflu că protejatul meu are iar probleme la tine.

La masa sa, încărcată de cărţi şi de caiete ale elevilor, profesorul încearcă să-şi amintească despre cine-i vorbeşte Mitică.

-Numai aşa ţi-aduci aminte de mine! Dar spune, despre care troglodit e vorba?

Mitică – Trebuie să recunosc că nu te-am mai căutat de mult. Dar nu fi şi tu rău acum. Prietenul la nevoie se cunoaşte. E vorba de băiatul d-nei consilier Georgescu, care-i plecată cu ceva afaceri prin Canada. Mi-a spus că iar nu trece la tine.

George –Păi, cum să tracă dacă pe la şcoală dă din an în Paşte! Şi, când vine, îşi mai etalează şi telefonul ultramodern. Am auzit că mămiţica i-a luat şi laptop. La ce i-o fi trebuind? Să comunice pe internet când chiuleşte de la ore?

Mitică –Eu sunt de acord cu ce spui, dar gândeşte-te şi tu în ce situaţie mă găsesc eu, care am fost rugat să te rog, la rândul meu, să-l promovezi pe băieţel. Ei, hai, nu mă lăsa!

George – Bine, Mitică! În cazul acesta, trebuie să-i promovez pe toţi din clasa aceea. Îţi dai seama că nu-mi e aşa uşor. Mă rogi chiar tu, reprezentantul presei. Ştii ce-aţi făcut în ultimul timp cu imagine noastră, a profesorilor.

Mitică –Lasă, George, că-ţi garantez imunitate în faţa presei! Dar, vezi, să-i dai o notă mai mare că-i trebuie la facultate!

George – Văd că n-am cum să te refuz. Am să-i promovez pe toţi şi lui am să-i dau media şase. Sper că eşti mulţumit.

Mitică – Cum nu se poate mai mulţumit. Îţi rămân dator. S-auzim de bine!

Şi Mitică, după cum promisese, o sună din nou pe dna Georgescu care, în culmea fericirii, exlamă:

-Mulţumesc, Mitică! Nici nu-ţi imaginezi ce fericită m-ai făcut! Mi-ai luat o piatră de pe inimă. Acum pot să-mi văd în linişte de afaceri şi sper să mă întorc până la bacalaureat, iar la petrecerea pe care o voi da în cinstea viitorului student, vei fi invitatul meu de onoare. Pa, dragă! Te pup!

La finalul lecturării, ne-am amuzat amândoi pe seama situației în care se află deseori un profesor din cauza „lanțului slăbiciunilor” umane.

20 august 2007 (luni) Sunt la Grupul Şcolar de Chimie „Costin Neniţescu” ca membru în comisia de bacalaureat, a doua sesiune. Am fost anunţată telefonic de Mioara Roman, colega de fizică de la Liceul Marghiloman, membră şi ea în aceeaşi comisie

alături de Sergiu Filip, prof. de matematică. Pe cel din urmă îl ştiu din vremea facultăţii când ne-am întâlnit de câteva ori în acceleratul ce ne ducea sau ne aducea din capitala Moldovei, unde ne desăvârşeam studiile academice. Ne-am mai întâlnit la câte un bacalaureat sau simulare, după terminarea facultăţii. Ceea ce m-a impresionat în mod plăcut când am intrat în cabinetul directorului acestui liceu, ing. Costică Manta, unde se adună membrii comisiei, a fost prezenţa agreabilă a preşedintelui, prof. univ. Ovidiu Bălan de la Iaşi, o persoană manierată şi fără fiţe. Nu aceeaşi impresie mi-a făcut-o fostul meu director, după revoluţie inspector, care abia a catadicsit să-mi arunce o privire pe deasupra ochelarilor. Liceul acesta dispune de o cantină pentru elevi şi alte personae care doresc să servească masa contra cost, bine întreţinută, asta datorită unui management eficient. Mi-aduc aminte de vremurile bune ale liceului în care lucrez care dispunea de două internate, de o cantină mare bine aprovizionată. Ce activităţi frumoase se făceau acolo! Cum natalitatea a scăzut drastic în România, numărul elevilor s-a micşorat de la an la an, aşa că puţine licee au mai putut menţine în funcţiune internate şi cantină. Unul din acestea este liceul la care sunt azi. De regulă, la sesiunea din toamnă ajung cei ce n-au luat bacalaureatul, picând examenul la una, la două sau la toate în vară. Unii vin pentru a doua, a treia oară, în speranţa că, având diploma de bacalaureat, pot fi siguri de locul de muncă pe care îl ocupă, Alţii se gândesc să acceadă la o funcţie mai bună. La bacalaureat se mai întâmplă şi paradoxuri: o colegă de cancelarie povestea că unul dintre foştii ei elevi, care trecea clasa numai după ce promova examenul de corigenţă la matematică, a luat bacalaureatul în sesiunea din toamnă cu nota 9 la obiectul amintit. (!) Asta pentru că examenul a constat într-un test grilă. No comment!

29 august 2007 (miercuri) Este ultima zi a sesiunii din toamnă a bacalaureatului. Şcoala va da alţi absolvenţi cu diplomă pe piaţa muncii. Ce vor fi ei în stare să facă? Sunt cele mai slabe generaţii din ultimii ani. Ei sunt produşii societăţii contemporane care vor îngroşa rândurile acesteia, dacă nu vor pleca “afară” , ca mulţi alţii înaintea lor. Îl vezi pe A – produs al societăţii secolului trecut, cum s-a “aclimatizat” rapid la noile condiţii sociale după revoluţie. Nu i-a fost prea greu, cum nu le-a fost nici celor ce au lucrat în comerţ să-şi deschidă o afacere în domeniul respectiv. Are putere de decizie pentru că relaţiile din trecut şi le-a păstrat, sau şi-a făcut altele la inspectoratul judeţean, la ministerul învăţământului. Poţi să zici ceva? Nu, că eşti în sistem şi rişti să zbori din el. Ce făcea înainte de ’89, face şi acum, pozând în cel mai corect vicepreşedinte de comisie pentru cei care nu-l cunosc. Dă adeverinţă de profesor supraveghetor şi unuia care n-a fost o zi la examen. Şi uite-aşa îşi adună unii adeverinţe la dosarul pentru gradaţia sau salariul de merit, de nu mai pot ajunge şi alţii la râvnita recompensă care chiar îşi fac datoria de profesor. Poţi contesta lucrul acesta? Ai dovezi? Vorba conductorului de tren: Era vorba de elevul navetist care mirosea a băutură şi-i deranja pe ceilalţi călători, dar era blatistul lui. Bine că s-a terminat şi bacalaureatul acesta. Unii l-au promovat pe merit, alţii dintr-un “noroc” şi sunt fericiţi, iar cei care nu l-au promovat îşi pun speranţa în sesiunile anului şcolar 2007-2008 care urmează să înceapă.

Va urma.

by

Referinţă Bibliografică

JURNAL DE NAVETIST/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 31 octombrie 2023