(ep.II)

12 februarie 2007 (luni) A început semestrul al doilea. Am adus la şcoală ceva merinde şi o mică colivă, cu gândul să-i servesc, în pauza mare, pe colegii mei în amintirea soţului meu- pe 2 februarie 2007, sărbătoare creștină împărătească Întâmpinarea Domnului, a plecat la cele veşnice. Părintele care predă la clasa mea religia, pr. Marian Cristea, a ţinut o scurtă slujbă religioasă de pomenire a celui care, după ce a ieşit la pensie la doar 48 de ani din cadrul armatei, le-a fost coleg de cancelarie unora dintre cei prezenţi la momentul acesta, suplinind pentru perioade scurte câteva ore de Ed. Tehnologică. Mulțumesc celor care mi-au fost alături!

Bântui prin noapte pe străzi singuratic pe unde, în urmă cu ani, ne plimbam,

Eram două trupuri însetate de viaţă, al tău încă este, dar eu nu-l mai am.

Al meu stă întins sub coroane și jerbe, îl văd pe al tău venind la mormânt,

Cu lacrimi pe obraz şi nepotul de mână; eu sunt doar spirit cât mai stau pe pământ.

Glăsciorul nepotului străpunge tăcerea: Bunicule, eşti la DoamneDoamne acum.

Ţi-am adus lumânare. Aprinde, bunica! Şi către mine se-ndreaptă lumină şi fum.

20 februarie 2007(marți) În tren e cald. Privesc prin geamul vagonului întunericul care se decolorează. Când am program de la prima oră, plec cu primul tren spre școală, lumea încă mai doarme și lumini la ferestre nu văd. Dar în vagonul care mă leagănă, e bine. Gândul mi se duce către visul pe care l-am avut în noaptea asta și-i povestesc soțului meu ca și cum ar fi lângă mine. Ai fost în visul meu azi noapte. Ne aflam pe peronul aceleiași gări în care ne-am cunoscut cu 36 de ani în urmă. Se făcea că eu eram cea care venea dintr-un spital, pentru că eram în pijamale. Te-am zărit în mulțime venind, părea că vii spre mine. Și, cum știam că mă iubești, nu-mi făceam griji că nu vii în întâmpinarea mea. Ochii mei te tot căutau. Mi-am zis că ți-e rușine cu mine că sunt în pijamale și am coborât la subsol, părea a fi tot o secție de spital, să-mi iau îmbrăcăminte de stradă. Dar tot în pijamale am revenit, altele. Și așteptam , din nou, să-mi ieși în față…eu să tresar de bucurie cum făceam, de fiecare dată, când ne întâlneam în viața reală. Dar nu, în visul meu mulțimea te-a înghițit și eu gândeam, în pijamale fiind, de ce nu am tras pantalonii negri peste ele și haina neagră pe care am cumpărat-o, după plecarea ta DINCOLO. Se pare că subconșientul meu a lucrat toată noapte pentru că azi sunt cinci luni de la operația care ți-a mai prelungit viața puțin. Puținul acesta a fost ca tu să te pregătești spiritual pentru marea trecere spre veșnicie.

Scrâșnetul roților înfrânate mă readuce la realitate. Cobor la linia 20, unde trage Nehoiașu, traversez cu grijă liniile, ies prin spărtura gardului din plăci de beton și grăbesc pasul pe str. Urziceni către liceu. În fața elevilor, chiar dacă sunt în doliu, trebuie să fiu aceeași profesoară responsabilă ca dintotdeauna. Intrând pe poarta liceului, dau binețe portarului care îmi răspunde

politicos, pe hol salut femeia de serviciu care mătură, urc la etajul doi și intru în anticamera laboratorului de fizică. Până vin elevii, corectez câteva lucrări, caut prin colecția de reviste Evrika! o povestire cu tâlc. Le place când le citesc în ultimele cinci minute din oră. Se simt mai relaxați.

1 martie 2007 (joi) E prima zi de primăvară, ziua în care se oferă mărțișoare: mamelor, soțiilor, prietenelor, iubitelor. Și elevii dau mărțișoare doamnelor profesoare și doamnelor învățătoare. Se întâmplă ca la unele clase, mai ales la cele mici, gimnaziu și primele două de liceu, elevii să formeze un șir indian pentru a da fiecare micul simbol al renașterii naturii, al sentimentelor frumoase. E un moment plăcut. Și nici nu poți să pui vreo notă proastă. Predai o nouă lecție, eu așa fac, rezolvi cu elevii una, două probleme, invitându-i la tablă pe cei care se descurcă mai bine ca, totuși, să aibă și ei un aport în ora respectivă. Pentru mine, intrată într-o altă perioadă a vieții, aceea de văduvă, munca cu elevii mă face să conștientizez că trebuie să merg mai departe, că am datoria, chiar dacă mai am doar patru ani până la ieșirea la pensie, să-i antrenez pe cei câțiva mai pricepuți la fizică pentru a participa la concusul „Ștefan Procopiu” al elevilor români de pretutindeni, denumit așa pentru că participă și elevi din Basarabia. Pentru asta, îmi fac timp și vin special pentru ei, sâmbătă, după ce las coșulețul cu colivă, vin, prescură, etc., la biserică, pentru sufletul răposatului meu soț, ca să-i pregătesc suplimentar. Știu că nu-mi ridică nimeni statuie, nici măcar șefa nu apreciază efortul meu suplimentar. Dar eu fac asta pentru mulțumirea mea sufletească. Gândesc că dacă cei patru elevi, care s-au calificat pentru faza națională, își sacrifică o parte din timpul lor liber ca să mai învețe ceva fizică în plus, când alții nici măcar pentru ora din program nu se spetesc muncind, trebuie să le fi alături.

27 aprilie 2007 (vineri) Sunt la Grupul școlar industrial “Şt. Procopiu” din Vaslui datorită sprijinului financiar (400 lei) pe care l-am primit de la ing. Zorinel Rocşoreanu. Să-i dea Dumnezeu sănătate! Suma primită mi-a permis să le asigur celor patru elevi, înscrişi la Concursul de fizică “Ştefan Procopiu”, transportul, cazarea şi masa. Profesorii însoţitori au fost cazaţi la etajul III al căminului de băieţi, cu regim de minihotel: curat, televizor în cameră, baie cu duş în cameră, dar fără apă caldă,. Deschiderea activităţilor legate de desfăşurarea concursului a avut loc la sala de festivităţi a liceului, amenajată la etajul clădirii unde este sala de sport. La acest concurs participă elevi din ţară şi din Republica Moldova, de aceea e considerat al elevilor români de pretutindeni. La şedinţa tehnică din seara aceasta s-au format comisiile de profesori pentru propunerea subiectelor şi corectarea lucrărilor. Eu sunt în comisia de la clasa a XII-a, profil tehnic, şi Nicoleta Zaharia, la clasa a X-a, acelaşi profil, acolo unde nu avem copii în concurs. Fiecare comisie e formată din trei profesori din judeţe diferite. Subiectele au fost puse în plicuri sigilate şi vor fi deschise mâine, înainte de începerea concursului. Copiii s-au retras în camere să se odihnească pentru efortul pe care-l vor face aflându-se în faţa foii cu subiectele de concurs. M-am revăzut cu profesorii de fizică din alte judeţe care au participat şi anul trecut la acelaşi concurs, faza naţională. M-am retras în cameră şi, în singurătatea mea, mă gândesc cu nostalgie la ce a fost cu un an în urmă. Atunci eram o femeie căsătorită cu un soţ care mă aştepta acasă, unde rămăsese cu toate treburile gospodăriei, iar eu îmi vedeam liniştită de misiunea pe care singură mi-o asumasem, în speranţa că, peste ani, măcar un elev îşi va aminti de efortul profesoarei. Acum sunt o femeie văduvă,

care se gândeşte dacă cei rămaşi acasă se descurcă, pentru că tatăl lor a plecat de două luni pe drumul fără întoarcere. Ei… trebuie să mă adun că mâine e o zi grea!

30 aprilie 2007 (duminică) ) Stau pe un pietroi pe peronul 20, la umbra unui molid. Am ajuns în Buzău, de la concursul din Vaslui, numai bine să prind trenul de Nehoiaşu, de la ora 16:30, spre casă. Ultimele trei zile au fost foarte obositoare. Astăzi, după festivitatea de premiere a celor care s-au plasat pe primele locuri, participanţii din alte judeţe s-au îmbarcat în autocarele cu care au venit, să facă drumul înapoi spre casă. Mă gândesc, la ce-mi trebuie mie asta? Adică zbaterea în care mă las prinsă de bună voie… Nicoleta a rămas la Tişiţa, dincolo de Tecuci, să se întâlnească cu soţul ei, ca apoi să meargă împreună la Soveja, acolo unde au o casă de vacanţă. Mâine e 1 Mai. Momentul coborârii ei din autocar m-a răscolit, pentru că eu nu mă mai pot întâlni cu al meu, doar pe lumea cealaltă! Pentru mine şi soţul meu nu mai e nimic de făcut. Doar eu pentru el: pomeni, parastase, capete. Au trecut trei luni de când nu l-am mai văzut, nu l-am mai auzit, nu l-am mai simţit… Aş plânge, dar sunt în tren! Am sufletul atât de greu, nu neapărat că elevii mei nu au luat măcar o menţiune; s-au clasat şi ei pe nişte locuri onorabile: 7 şi 8, la clasa a IX-a, 10 şi 14, la clasa a XI-a. Îmi simt capul ca şi cum ar fi prins într-o menghină N-am la pieptul cui să-l sprijin, să mă liniştesc după un astfel de efort. Copiii au problemele lor în propriile familii, sunt stresaţi de ritmul alert al vieţii moderne, au ei nevoie de ajutorul părinţilor, părinţi aflaţi încă în puterea vârstei, dacă îi mai au aici, pe pământ şi nu în cer. Am ajuns în gara din Verneşti. Doamna impegat îmi răspunde la salut

zâmbitoare, ca de obicei. Aşa facem toţi, cu un zâmbet mascăm furtuna din sufletul nostru.

9 mai 2007 (miercuri) Sunt tare obosită psihic. Fizic, nu. Dragule, azi am plătit rata la Raiffeisen. Când trăiai, toate cheltuielile casei le rezolvai. Acum au rămas în sarcina mea. Noroc că împrumutul de la BRD a fost preluat de ASIBAN pentru că ai avut asigurare de viaţă. Merg pe străzi, spre ţinta pe care mi-o propun (şcoală, bancă etc.) şi mă înregimentez în coloana trecătorilor ca nu cumva să dea peste mine, sau eu peste ei. E o nebunie! Toţi sunt grăbiţi, cu feţe crispate, preocupaţi de probleme foarte serioase sau mai puţin importante. Toţi alergăm până la un final pe care tu deja l-ai cunoscut. N-avem ce face. Asta stă în firea omului. De pildă, eu eram tentată să muncesc pentru o lucrare cu care m-aş fi înscris la marele simpozion internaţional al lui Samoilă, „prietenul” meu, care ştii cât „bine” mi-a făcut, cu patru ani în urmă, când s-a dus la Opinia, la ziaristul Ionuţ Apostu. Acesta, ziaristul, redactor-şef adjunct, fără să verifice dacă informaţiile sunt reale, a scris articolul denigrator „Curăţenie la porci, pentru nota 5”, de-am fost nevoită să-i dau replica într-un articol „Curăţenie la porci facem eu şi soţul meu, şi-am putea curăţa şi sufletul negru al porcilor cu două picioare şi cu atestate universitare”. Articolul lui Apostu apărea chiar pe prima pagină a ziarului, exact în ziua concursului de directori, 12 martie 2003, la care mă înscrisesem. Secretara şcolii mi-a arătat ziarul înainte de a pleca la Inspectorat să susţin proba de evaluare în faţa comisiei, aşa că moralul meu a cam avut de suferit. Articolul conceput de mine în noaptea următoare ca replică la mizeria „susurată” la urechile ziaristului de un confrate de-al meu a apărut în Opinia, dar pe a treia pagină, să treacă

cumva neobservat. Nu m-am înscris la simpozion pentru că aş fi muncit destul de mult şi n-aş fi primit decât o hârtie/diplomă de apreciere care nu mi-ar fi folosit la nimic, dar l-am înscris pe unul dintre elevii mei, Mircea Tudor, la simpozionul elevilor de la Colegiul Tehnic. Avea deja lucrarea scrisă pentru revista de fizică Evrika! de la Brăila. Pentru că au mai rămas bani de la concursul Procopiu, de la Vaslui, am făcut un abonament la revista Evrika! pe un an de zile, pentru elevi. Eu sunt convinsă că multă fizică nu vor mai şti după ce vor termina liceul, dar măcar îşi vor mai aduce aminte, unii, că la ora de fizică doamna le citea din reviste lucruri interesante sau chiar articole scrise de câţiva dintre ei. Şi când erai aici îţi povesteam aceste lucruri. Mă ascultai, mă aprobai sau nu, dar era cineva care înţelegea ceea ce fac. Erai tu! Acum nu mai eşti!

11 mai 2007 (vineri) Coincidenţa face ca şi eu să trec, aşa cum Eminescu făcea în vremea sa, pe lângă plopii, dar nu i-am numărat să văd dacă sunt cu soţ sau fără, ce se înşiră pe partea stângă a DN10 Buzău-Braşov. În tinereţe treceam amândoi pe lângă trunchiurile subţiri ale plopilor, ţinându-ne de mână, înfioraţi de sentimentul care creştea în interiorul nostru Trunchiurile plopilor s-au îngroşat, înălţându-se drept către limpezimea cerului de vară. Acum trec singură pe lângă ei, în drumul meu spre gară, sau dinspre gară. Gândesc la vremurile care au trecut şi nu se vor mai întoarce decât în amintirile mele, când lacrima va încerca să se rostogolească pe obrazul meu, dar am să mă străduiesc să n-o las. Nu trebuie să ştie cei din juru-mi zbuciumul sufletului meu. Şi-aşa, la înmormântarea ta, una s-ar fi mirat cum de nu plâng cu vorbe, ca şi cum în asta stă durerea după cel dispărut. N-avea de unde şti că râuri de lacrimi s-au vărsat în

sufletul meu de la aflarea veştii că sfârşitul relaţiei noastre terestre se va produce în scurt timp.

E anotimpul renaşterii, când totul capătă culoare: de la verdele crud al ierbii până la roşul aprins al macilor, bujorilor, trandafirilor. Şi trandafirii plantaţi de tine în curtea casei noastre au înflorit, le strâng petalele în mâini şi le sărut. E vremea când ne facem planuri pentru recolta din toamnă. Ne facem noi, că tu nu mai poţi. Tu stai, cum zice Andrei, la Doamne-Doamne şi te odihneşti pentru că ai muncit prea mult aici. Trăim cu sentimentul că ne ocroteşti de acolo, de Sus, şi ne continuăm viaţa. Uite că au înflorit macii pe lângă liniile de cale ferată. Doamne, cât sunt de frumoşi! Înfloresc în mai şi mor în iunie, dar în anul următor revin. Dumnezeu mi te-a luat pe tine după ce în familia noastră au mai apărut două mlădiţe umane de la cele două fiice ale noastre: Alexia şi Andrei. În drumul meu către şcoală îmi încarc bateriile cu energie pozitivă de la natură ca să pot rezista la şocurile pe care le-aş întâmpina la serviciu. Exact cu o săptămână în urmă am fost într-o „bombă”, o sală de biliard amenajată la etajul unei clădiri în zona fostei autogări. Căutam doi elevi, Pârvu şi Gheorghe, care-şi fac veacul pe-acolo. Primul fusese la şcoală să dea teza, celălalt, nu. Mă gândeam că, dacă îi găsesc, îi voi lămuri să vină de luni la şcoală. N-am avut şansa aceasta. În schimb cineva m-a avertizat să nu prea mai calc pe acolo, „Intim”se cheamă localul, că este „teritoriul” unuia de i se zice China, care a băgat groaza în toţi. Cred că ar trebui să ţin cont de sfat!

Va urma.

by

Referinţă Bibliografică

JURNAL DE NAVETIST/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 30 octombrie 2023