Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » JURNAL DE NAVETIST

JURNAL DE NAVETIST

(ep.I)

 

AUTOR: Georgeta TUDOR

Aproape toată viața am făcut naveta, în cea mai mare parte cu trenul, când eram elevă la liceu, mai apoi ca profesor la singurul liceu în care am lucrat 36 de ani. După terminarea studiilor superioare, la Facultatea de Fizică, Universitatea Al. I. Cuza din Iași, am primit repartiție la Liceul industrial nr.4 din Buzău, transformat,  după așa zisa revoluție, în Liceul Tehnologic Dimitrie Filipescu.

Ca să nu mă plictisesc în cei șapte ani de navetă Buzău-Ploiești și retur  (1976-1983), în Buzău era liceul, în Ploiești, domiciliul, împleteam bluzițe și costumașe pentru cele două fete ale mele; erau mici și eu foarte tânără.

După 90, stabilindu-mă în Vernești, la 10 km de Buzău, locul copilăriei și adolescenței mele, am început naveta cu trenul Nehoiașu și, după ceva ani, mi-a venit ideea să-mi iau ca tovarăș de drum un jurnal, în care scriam, fie în tren, fie la ușa vreunui cabinet unde așteptam să intru.

 

 

19 ianuarie 2007 (vineri) Dimineaţă, am avut ideea neinspirată de a-l atenţiona pe conductor că sub nasul dumnealui câţiva elevi navetişti, nu de la liceul meu, beau şi fumau în spaţiul dintre compartimente. Că ceea ce consumau nu era nici apă, nici suc, se vedea după sclipirea din ochii lor şi după curajul pe care-l aveau de a se lua la harţă cu oricine. Nu m-a surprins reacția conductorului, dar m-a indignat când mi-a pus aceeaşi întrebare ca şi tinerii, cărora le făcusem observaţie într-un mod civilizat. „Aveţi dovezi, doamnă?” Cred că nu stătea bine cu simțul mirosului sau avea nasul înfundat! După atitudinea pe care a avut-o, mi-a confirmat, dacă mai era nevoie, că tinerii erau blatiştii de zi cu zi care-i asigură un bănuţ în plus, în dauna CFR-ului. Cred că trebuie să-mi fac timp să ajung la un superior al lui, dar mă tem că-l va durea fix în bocanci şi pe acela de ce se întâmplă pe ruta Buzău-Nehoiaşu şi retur. Nu numai că fumau şi beau cei ce ar trebui să se pregătească pentru asigurarea viitorului ţării acesteia, dar ascultau în compartiment, unde era atâta lume, un fel de monolog obscen înregistrat pe telefon. Mare pacoste telefoanele mobile! Şi Costescu de la a XII-a A ascultă muzică la căşti în fiecare pauză, în oră, când întârzie profesorul… Stă cu firele alea atârnate de urechi, nu aude ce se întâmplă în jurul lui, e captivat. I-am confiscat, într-una din zile, telefonul şi căştile, dar nu s-a lăsat până nu i le-am înapoiat. Dăduse pe ele 300 de lei. În schimbul lor i-am cerut să scoată la imprimantă pozele din materialul pe care colegii lui, Vlad şi Brătilă, îl vor prezenta la simpozionul de la Liceul CFR.

Viaţa mea a intrat într-o zonă gri! Ieri, când am ajuns acasă, soţul meu se simţea tot rău. Îi dăduse soră-sa Smecta în speranţa că-l va ajuta. La el speranţa de supravieţuire e nulă. A devenit un schelet umblător, o umbră a bărbatului frumos şi bine făcut de care mă îndrăgostisem la 18 ani. Încă se mai mişcă. Aş vrea să-l mângâi. Nu-mi dă voie! „Prezentaţi legitimaţiile de călătorie!”, mă aduce la realitatea imediată vocea sonoră a conductorului. „Abonament”, zice unul din spatele meu şi completează: ”S-a văzut!” Lucrătorul CFR insistă: „Am cerut eu abonamente sau bilete? Am zis legitimaţiile de călătorie pentru control!… Şi nici nu-i văzut! Nici nu-i de clasa I” Atâta caz face acesta, când un confrate de-al său n-a luat nicio măsură cu cei de dimineaţă care fumau şi beau într-un loc nepermis. Societate românească de rahat! Ce să ne mai mirăm de comportarea elevilor şi a oamenilor simpli când la televizor se dau în stambă preşedintele şi premierul! La aşa popor aşa conducători! E atât de cald, parcă ar fi martie-aprilie! Bate vântul. Sper să nu-mi zboare pălăria de pe cap!

 22 ianuarie 2007 (luni) O luăm de la capăt: altă săptămână, aceleaşi activităţi, acelaşi stres, acelaşi alunecuş pe topoganul vieţii. Din ce în ce mai răi, şi noi, profesorii, şi elevii! Cum ar fi altfel dacă este mai uşor să reţină ce văd la televizor, pe posturi comerciale, ce întâlnesc în discoteci. Telefonia mobilă i-a făcut robii micilor aparate, doar în somn cred că renunţă la ele.

Azi am văzut ce clasă dificilă am. I-am cerut lui Sîntion să-şi scoată cercelul din ureche şi a refuzat spunându-mi să-l sun pe tată-său că el i-a dat voie să-l poarte. Când părintele ar trebui să colaboreze cu şcoala, acesta face antieducaţie. Cum poate face faţă dirigintele în astfel de situaţii? Ce exemple sunt pentru tinerii care trebuie educaţi în spiritul seriozităţii, muncii, echităţii, dreptăţii și al loialităţii cei puși în posturi cheie nu după criteriul competenței, ci al pilelor și apartenenței politice !? Vorbe, ar zice cineva. Se pune accent pe educaţia romilor. Ce pot face eu cu Bivolaru a cărui mamă e plecată în Spania, şi el e de capul lui? Cu Emanuel Vasile, ai cărui părinţi n-au venit niciodată la şcoală. L-am dus pe Sîntion la conducerea şcolii şi abia de şi-a scos cercelul după ce i s-a adus la cunoştinţă – doar am prelucrat la clasă Regulamentul şcolar – că este interzisă purtarea bijuteriilor. Când şi l-a scos, i-a dat sângele. Copil inconştient! Ca şi tată-său, care urmează să plece în Italia, la muncă. Doamne, ce-o fi la mine acasă? Dimineaţă i-am lăsat lui N. un ou fiert. Dormea, sau se făcea că doarme ca să nu mai văd eu tristeţea de pe chipul lui. Doamne, ajută! Ajunge trenul în gară.

A fost o zi de coşmar. Nu ştiu dacă din vina mea sau a celor cu care am venit în contact. De la miezul nopţii am dormit în patul lui Nelu. Vorba vine! L-am păzit! Am ajuns la acest stadiu… Tare mi-e milă de el! La şcoală, un vacarm! Au înnebunit cu toţii! Dimineaţă am văzut lucrarea celor de la clasa a XII-a A, Vlad şi Brătilă, pentru simpozionul judeţean; ceilalţi doi n-au mai ajuns să văd şi lucrările lor. S-au dus direct la Liceul nr. 7, organizatorul evenimentului. Cine ştie ce vor face acolo? La secretariat, dna Şerban m-a întrebat de starea soţului meu. Cum era să-i spun că este bine, dacă nu e? M-au podidit lacrimile. Doamne, fă o minune şi-l mai ţine în viaţă! Am o clasă de tembeli! Eu le vorbesc frumos la ora mea… Se-ncheie semestrul I şi unii mai au nevoie de note la Lb. română ca să promoveze. Îi îndemn să citească „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian. Ţi-ai găsit! Nu le arde de-nvăţat! E drept că nu se îngraşă porcul în ajun. Sunt clasa a IX-a, dar comportamentul îl au ca cei de la grădiniţă… n-au stare, tot timpul sunt preocupaţi de altceva, numai de lecţii, nu. Nu mai spun că Pârvu, după ce l-am descoperit fumând în toaleta fetelor, n-a mai venit la şcoală. Am vorbit la telefon cu sora lui care, mai mare fiind, se interesează de el în locul părinţilor, ocupaţi cu muncile la ţară. M-am înşelat în privinţa lui când l-am socotit cel mai cuminte, cel mai silitor din clasă. Cea mai frumoasă lecţie a ieşit la clasa a XI-a A. I-am dus în laboratorul AEL din corpul B unde am recapitulat „Oscilaţii şi unde mecanice”. După ora asta m-am trezit cu mama lui Tomoşoiu care, ca şi anul trecut, încearcă să-şi ajute odrasla să promoveze. Cum să promoveze dacă nu învaţă nimic, nimic? Şi intră şi după profesor la oră! I-am propus ca în semestrul al II-lea să-l aducă dumneaei la şcoală, miercuri şi vineri, la ora 7 dimineaţa, să fie sigură de prezenţa lui la ora de fizică. Mă voi ocupa special de el până începe programul şcolii, dar să facă ce-i spun eu: să aibă manualul la el, caietul de notiţe şi să scrie ce spun şi ce scriu pe tablă. Dacă face toate astea, va şti ceva ca să promoveze. A fost de acord. Cu un sfert de oră înainte de a intra la clasă, mă pomenesc cu bunica lui Jurubiţă, şi cu el. Săraca de ea! A venit de la ţară să-şi aducă nepotul la şcoală, să dea teză la fizică. Asta pentru că a lipsit când colegii lui au dat în ziua planificată.. Trebuia să vină la ora 7, până intram eu la ore! Dar nepotul e comod. Are toate condiţiile: apartament în oraş, calculator, internet, pentru că mama lucrează în Italia ca să trimită bani băiatului. Şi băiatul ce face? Chiuleşte de la şcoală şi-şi face de cap prin oraş. Nu i-am dat teză. Să vină luni dimineaţa de la ora 7!

Înainte de a intra la ora celor de clasa a IX-a A, mă trezesc cu Sburlea de la X E că-mi cere telefonul pe care i l-am confiscat pentru că a sunat în oră. Îi spun că nu i-l dau lui, ci mamei sale. Când termin ora şi ies din clasă, hop şi mama lui la uşă! Taman când mă grăbeam să plec să prind Nehoiaşu! Dacă era o şedinţă cu părinţii, nu s-ar fi grăbit aşa, sau n-ar fi venit deloc, dar pentru telefonul feciorului s-a făcut luntre şi punte să aibă odorul mamei obiectul distracţiei. Bineînţeles că neavând timp s-o lămuresc despre situaţia elevului la disciplină şi învăţătură, nefiindu-i dirigintă, a plecat cu o părere foarte proastă despre profesoara de fizică.

 29 ianuarie 2007 ( luni) Doamne, ajută-mă! Nu mă lăsa acum, când soţul meu mi-a spus, abia şoptind, când mă pregăteam să plec la şcoală: „N-o mai duc!” E atât de slăbit!… un schelet ambulant, cum a făcut remarca, aseară, Nuţa, verişoara lui. Toată noaptea n-a dormit cerându-i surorii lui mai mari să-l plimbe pe holul casei. Eu am dormit pe canapea că eram frântă de oboseală din noaptea trecută când ne-am plimbat ca huhurezii pe hol. Mi se rupe sufletul când îl văd că se duce… Cu ce-aş putea să-l mai ajut acum când îmi spune că simte în piept un dop care nu-i permite nici măcar să bea apă? La trei şi jumătate dimineaţa când mi-a spus că moare, m-am aşezat lângă el şi i-am citit rugăciuni până pe la şapte. Mi s-a părut că s-a mai liniştit. L-am rugat să lupte, să reziste pentru Laura care are examen duminică. A fost de acord să-i mai pun perfuzie şi să continue sora lui până vin eu cu încă una. Dar cine ştie ce s-o fi întâmplat? Ieri, când mi-a spus pentru a n-a oară. „hai să ne plimbăm”, bineînţeles pe hol, l-am întrebat de ce n-a zis asta şi când era sănătos. De ce toată viaţa s-a gândit numai la muncă, nu şi la sănătatea lui? „E prea târziu!” a constatat cu amărăciune. Mă uitam la el cum mă privea trist, cu părere de rău, parcă, pentru ceea ce ar fi putut să fie şi nu va mai fi. L-am întrebat, văzându-l cu privirea aţintită într-un punct, la ce se gândeşte. „La boală, la sănătate… la voi”. Doamne, bietul de el! Se gândeşte că ne lasă cu atâtea datorii… Se gândeşte că boala nemiloasă nu i-a lăsat nicio şansă pentru viaţă. Şi totuşi, după ce termină Laura examenul, să-l caute pe doctorul care l-a operat, să-i dea cât o fi nevoie să-l mai interneze. Trebuie să existe o soluţie pentru a-l alimenta artificial. Cu greu se împacă omul cu ideea că finalul drumului terestru e aproape, că nimeni şi nimic nu mai poate schimba deznodământul. Doctorul a curăţat cât a putut din ce ravagii a făcut cancerul de stomac, dar trupul fără stomac şi doar cu o treime de pancreas cât poate rezista?   Venind spre gară, gândeam, după firava discuţie avută cu N, chiar acidă din partea lui: „Te-am suportat 33 de ani şi mai bine din dragoste şi din naivitate, şi datorită educaţiei pe care am primit-o de la părinţii mei: dacă te-ai măritat, să-i fii credincioasă bărbatului, pe care ţi l-a dat Dumnezeu, până la moarte. Ţi-am fost. Te-am primit în viaţa mea, ţi-am dăruit două fete frumoase şi deştepte, ţi-am dat un ţel în viaţă – acela de a te ridica pe o treaptă superioară celor din rândul cărora plecai. Ţi-am respectat familia din care veneai, dar n-ai apreciat acest lucru. Ţi-am dat un loc pe care ai ridicat o casă pentru a cărei zidire am muncit şi eu. Am adus la bugetul familiei bani tot cât tine, chiar mai mulţi într-o perioadă a existenţei noastre conjugale. Ţi-am făcut rău, aşa spui acum şi-ai mai spus şi altădată. Ce rău ţi-am făcut? Că nu am lăsat viciul beţiei să pună stăpânire pe tine, că n-am acceptat să-ţi otrăveşti viaţa şi s-o otrăveşti şi pe a mea cu tutun?! Spui că ţi-am fost duşman. Aşa ai spus şi până să descoperi fatala boală. Cel mai mare duşman ai fost tu însuţi. Nu te-ai iubit deloc. Ţi-ai folosit braţele şi mintea ca să te autodistrugi. E adevărat, inconştient! Cine te obliga să munceşti nemâncat până la epuizare? Cine nu te lăsa să te odihneşti măcar duminica când puteai să mergi la sfânta biserică să-ţi mai hrăneşti şi sufletul? Ai mai mers şi la biserică, ce-i drept, dar mai mult de gura mea. Am vrut să aud de la tine cuvinte frumoase. Am aşteptat, de fapt, toată viaţa acest lucru, şi rar am primit. Mi-aduc aminte cum în momentele de intimitate îţi ceream, te rugam să-mi spui ceva frumos şi nu reuşeai. Cu greu spuneai un „te iubesc”, dar părea forţat. Nici acum nu ştiu dacă m-ai iubit vreodată. Vei pleca pentru totdeauna şi răspunsul nu-l voi şti. Ce mister e viaţa! Am trecut prin ea amândoi, atât cât ne-a îngăduit Dumnezeu să fim împreună, şi n-am reuşit să ne cunoaştem îndeajuns. Nu mai avem timp. Timpul nostru a expirat. Azi ai rămas acasă cu familia ta: mama ta şi cele două surori ale tale. Ai revenit de unde ai plecat. Exact ca în povestea „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Vor sta lângă tine fără să scoată o vorbă, îţi vor respecta tăcerea. Acea tăcere care pe un om sensibil îl macină. Aseară simţeam durere în timpane din cauza tăcerii dintre noi. Poate că nici n-am fost compatibili în viaţa asta. După zodie, tu fecioară-pământ şi eu rac-apă, ar fi trebuit să fim.” În ritmul roţilor de tren, gândul mi se duce cu şapte luni în urmă când, fără să bănuim ce ne aşteaptă, eram naşi de cununie pentru a patra oară. Am ajuns la Vernești.

Va urma.

Facebooktwitterby feather

Un comentariu

  1. admin

    Sunteți ca întotdeauna, dna Georgeta, o bucurie! Mulțumim pentru prezența constantă în Armonii(le) Culturale! Prezența dvs ne vindecă, ne luminează, ne face mai buni. Sperăm ca toți cei care au ochi de văzut să vadă și cei care au urechi de auzit să audă! Să lăsăm ferestrele sufletului larg deschise, să intre lumina gândului curat! Mulțumim, cu reverență!

Comments are closed.