Sunt român și mă mândresc foarte tare cu asta! Aici mi-e sufletul, aici mi-e casa și oricât de multe tentații – de a pleca spre orizonturi mai bune – au fost, mi s-a părut întotdeauna că rădăcinile mele nu pot fi smulse din acest pământ binecuvântat de Dumnezeu. Probabil că mulți vor spune că nu am ales deloc bine, dar am ales întotdeauna cu sufletul, am ales să rămân român. De ce, oare de ce? Pentru că nu mă văd plecat niciunde în lume, pentru că doar aici reușesc să spun cu mâna pe inimă: SUNT… ACASĂ!!!
Am prieteni în toată lumea, mulți dintre ei mari nume ale literaturii, artei ori științei contemporane, oameni pe care îi stimez și îi apreciez pentru tot ceea ce fac. Poate de la ei am priceput că dorul nu se învață, ci dorul se poartă și că rămâne veșnic o durere nestinsă, aceea de a nu fi acolo, de a nu rămâne acolo, de a nu împărtăși aceleași lucruri într-un moment anume.
Cu toate acestea, prietenii mei simt românește, poate mai mult decât simt oricare alți români. Să nu uităm că ei fac pentru România un lobby excepțional, prin valoarea lor, prin modestia și bunul simț fantastic, prin truda lor sinceră și curată, prin generozitatea lor, pentru grija de a păstra intactă moștenirea. Lor le mulțumesc din suflet că, deși departe, au ales să rămână ROMÂNI!
Îmi aduc aminte, cu mare drag, de una din simplele ziceri ale tatălui meu, Andrei, Dumnezeu să-l odihnească: ”Suntem, din păcate, mult prea săraci, ca să ne mai știe lumea și de trântori, mincinoși sau hoți!”. Așa e, tată, mare dreptate ai avut, dintotdeauna!
De ce sunt român? Pentru că VREAU să fiu ROMÂN! Iubesc România, cu tot ce are ea bun sau rău, îmi iubesc menirea și îmi împărtășesc mereu, cu demnitate, soarta de a fi român! Să recunoaștem cu toții asta și să încercăm să spunem azi, din suflet: LA MULȚI ANI, ROMÂNIA! ROMÂNIA… TE IUBESC!
ÎN FIECARE AN…
În fiecare an te regăsesc mai tristă…
Stai singură-aşteptând iar veste de departe,
ţi-e chipul plin de riduri şi glasurile-ape,
aştepţi la sânu-ţi fiii plecaţi în zări deşarte.
Ţi-e vocea sugrumată, emoţii te străbat,
de prin păduri şi munţi şi cerurile-nalte
răzbate câte-o doină cântată de-un copil,
iar se cutremur’ cetini din brazii de departe.
Ţi-e părul tău cel verde o vatră de cenuşă
stinsă cu lacrimi multe din ochi tăi de jar,
asculţi strigăt de jale şi doruri nesecate,
aştepţi să se coboare al Cerului lin Har.
Eşti tristă iar, Măicuţă, te văd slăbită chiar
şi nu ştiu cum aş face să-ţi iau acum durerea:
nu plânge după codri, nu plânge după mare,
căci inimile noastre ţi-s singure averea!
Din cerurile albe chiar Pronia veghează,
în veci va fi de strajă l-al tău slăvit hotar,
căci numai Domnul ştie cât de bogată eşti,
iar fii tăi de asta nici nu mai au habar!
În pieptul tău bat tare trei inimi cu putere –
Ardealul şi Moldova, şi Ţara Românească,
în mâinile-ţi trudite se zbat şoptind şuvoaie –
Trei Crişuri, Prutul, Oltul şi Dunărea cerească.
Toţi codrii tăi acum din frunză verde-ţi cântă
şi îngerii în cor colind rostesc în taină,
iar milioane de inimi bătând fără-ncetare
ţi-s cerul cu luceferi pe-a ta frumoasă haină.
În fiecare an te regăsesc mai tristă…
Cum aş putea, Măicuţă, durerile să-ţi iau
şi peste dealuri arse să le arunc pe toate
doar bucuria vieţii, lumina să ţi-o dau?
În fiecare an te regăsesc mai tristă…
Cum aş putea, Măicuţă, să-ţi stâmpăr aspra sete
şi să te strâng în braţe cu dragoste fierbinte,
Sufletul să-ţi sărut, pe ochi să-ţi pun Pecete?
Eu nu sunt trist, Măicuţă, şi nimeni nu mai fie!
E ziua ta cea sfântă, e zi de sărbătoare,
când cerul şi pământul tresaltă pentru tine,
iar fiii tăi resimt născând, din dor, culoare.
Mă rog la cer, Măicuţă, să te cinstesc mereu:
Roş’, galben şi albastru mi-e sângele în vene,
Mi-i tânăr iarăşi gândul, dar sufletul îmi plânge
Că-n fiecare an… te regăsesc mai tristă!
Gheorghe A. STROIA
LA MULȚI ANI, ROMÂNIA, ORIUNDE, ORICINE ȘI ORICÂND AI FI TU!!!
by