Alexandra Balm, pe atunci Dumitrescu, mi-a fost elevă acum aproape treizeci de ani. Am remarcat-o pentru că avea o gândire originală și putere de abstractizare mult peste colegii ei. Mi se părea că are mai degrabă o structură de realistă și eram convinsă că se va înscrie la o facultate de profil. Apoi am pierdut-o din vedere. De la colegii ei am aflat că a făcut Literele, că trăiește de mai mulți ani în străinătate și, fapt exotic încă la noi pe atunci, înainte de 2000, a plecat de una singură în India. Acum mai mulți ani, probabil vreo 15, Alexandra mi-a telefonat ca să mă întrebe daca poate să-mi facă o vizită. De atunci ne-am mai întâlnit de câteva ori și, din când în când, mai primeam de la ea câte o urare sau un scurt mesaj. Așa am aflat că s-a mutat cu familia în Noua Zeelandă. 

Ne-am intâlnit în decembrie și am povestit despre multe, despre familie, copii, colegi, foști profesori, despre cum e să trăiești și să lucrezi în Noua Zeelandă. Am aflat că este profesoară de limba engleză la un colegiu din Auckland și predă engleza unor copii de 15 ani. Dacă despre ce se întâmplă în învățământul din Europa sau din America mai știam câte ceva, nu știam nimic despre ce se întâmplă în școlile din cealaltă margine a lumii. Așa că am am mutat discuția înspre probleme profesionale: ce fel de cărți citesc copiii? dacă în privința lecturii problemele lor sunt similare cu cele din România? cum sunt programele școlare? care e locul lecturii și scrierii în ele? cum este predată literatura? Atunci mi-a venit ideea acestui interviu. Nu a fost timp să ne întâlnim încă o dată, dar Alexandra a acceptat sa-mi răspundă la întrebările trimise prin e-mail.

Pregătindu-le, am constatat că știu totuși foarte puțin despre ea. Căutând informații pe internet, am găsit un CV academic impresionant cu un masterat în arte și scriere creativă și un doctorat despre metamodernismul în literatură, cu multe studii publicate in reviste academice, participări la conferințe, cu câștigarea mai multor burse. Am mai aflat că este traducătoare și a publicat în numeroase volume de poezii și povestiri, că a lucrat ca lector la Universitățile din Otago, Noua Zeelandă, și Babeș-Bolyai, Cluj, România. Dar cele mai multe referințe și citări sunt cele care se referă la studiile ei despre metamodernism. Se pare că este o autoritate în domeniu. Urmarea a fost că mi-am schimbat intenția inițială și am crezut că ar fi mai interesant să încerc să refac un traseu al unei vieți și cariere care se construiește, ca în cazul multor tineri români după anii’90, într-un spațiu mult mai larg decât cel al țării de baștină.

Monica ONOJESCU: Alexandra, vrei să începem cu începutul? Vorbește-mi despre tine, despre părinții tăi, despre școală. Îmi amintesc că nu te-am avut elevă de la început. Cum ai ajuns să fii elevă la „Șincai”?

Alexandra BALM: Am ajuns la „Șincai” în clasa a X-a, în trimestrul al doilea. Părinții mei aveau o formație „reală” − tata studiase fizică teoretică și matematică, iar mama și-a început studiile universitare la matematică, apoi s-a transferat la inginerie − construcții civile, dar a lucrat la drumuri și poduri. Sora mea, Adina, era la „Racoviță”, la Matematică-Fizică, așa că nimeni nu a fost surprins când m-am hotărât să merg la chimie-fizică în clasa a IX-a. Dar în clasa a X-a m-am revoltat împotriva unui regim de studiu care nu îmi lasă nici un pic de timp de citit, așa că m-am hotărât să mă mut la „Șincai”. Am vorbit cu o vecină care lucra la Inspectorat, apoi am mers la Inspectorat și am obținut aprobarea de transfer cu condiția să fiu acceptată la „Șincai”. În aceeași zi i-am cerut o audiență domnului Comănaru, directorul de la „Șincai”. Nu a avut nici o obiecție și într-o vineri m-am prezentat în sala din „Bastilia” unde clasa a X-a A își avea orele. Am găsit în clasă destule fețe cunoscute, foste colege de școală generală de la Științele Naturii: Laura Cocora, Delia Cozma, Alina Morar, Codruța Roșu − care acum sunt fie în Cluj, fie în America −, dar majoritatea erau colegi noi.

Nu m-ați observat în acea primă zi când discutam „Moara cu noroc”. M-am așezat într-o bancă mai din spate, lângă una dintre fetele pe care le cunoșteam. Dar lunea următoare am stat în prima banca și m-ați văzut. Ați spus ceva despre clasele care tot cresc și despre elevii veniți la „Șincai” să scape de matematică. Sau poate e o amintire falsă. Toate lumea spunea că filologilor nu le place matematică. Era doar parțial adevărat în privința mea: mă irita să memorez formule la trigonometrie, dar geometria și algebra chiar îmi plăceau. Am dat Bac-ul din algebră. Venisem la „Șincai” în speranța că voi avea timp să citesc nu doar în vacanțe, ci și în timpul anului școlar, și pentru că mă îndrăgostisem de latină. Totodată, îmi plăcea și să scriu și odată pornită scriam cu aplomb, mai ales eseuri pentru școală − de câte 20 de pagini A5 când profesoara se aștepta la 4-5 pagini. Nu exista limită de cuvinte pe vremea aceea.

În prima luni la „Șincai”, îmi făcusem din fericire tema și îmi pregătisem câteva notițe despre „Moara cu noroc”. Citisem și fragmente din Etica Nicomahică a lui Aristotel peste weekend și am făcut câteva comentarii ce au părut să vă intereseze. A fost felul în care ne-am întâlnit − între Slavici și filosofia greacă cu care cochetam la acea vreme.

Monica ONOJESCU: Cel mai vechi eseu al tău menționat în CV e un articol din 1993, “Women and their Destiny”, în „Quo Vadis”, editor Adrian Papahagi. Este vorba de revista pe care o scoteați voi în școală și care apoi a trecut din generație în generație? Editarea ei a fost pentru mine ca profesoară una dintre cele mai entuziaste experiențe în anii romantici de după `89? Împărtășeați și voi același entuziasm?

Alexandra BALM: Îl observam pe Adrian Papahagi și proiectele lui cu admirație și oarecum de la distanță. Revista era un one-man-show al lui Adrian, cred. Sau erau și alți colegi de-ai lui de clasa implicați? Nu știu exact. Ca și pe Adrian, îi admiram cu o ușoară gelozie − făceau mai multă engleză decât noi, aveau câțiva lectori străini pe când noi aveam doar un lector pe an, fie din Anglia, fie din America.

Am scris eseul „Femeile și destinul lor” în română, în locul unei teme de casă. Am uitat care fusese tema de fapt, dar îmi amintesc că în locul unui eseu despre Ecleziast la literatură universală scrisesem o poveste. Ați ascultat-o, dar aduc aminte ce reacție ați avut; cert este că mă întrebam dacă nu cumva am împins prea departe actul de rebeliune împotriva sistemului. După oră, o colegă m-a întrebat: „Alexandra, cum faci tu chestiile astea?” Atunci mi-am dat seama că povestea fusese destul de reușită.

Eseul publicat de Adrian era o expresie a exasperării față de ceea ce percepeam ca destin ineluctabil al femeilor. Mi se părea că băieții și bărbații au mai multe opțiuni, în timp ce femeile au mai puțină libertate. România tocmai ieșea din comunism. Paradigma patriarhală era dominantă și era la ordinea zilei ca femeile să se sacrifice pentru bărbați. Refuzam să accept gloria unui astfel de exercițiu pe care îl vedeam reiterat zilnic în jurul meu: soțiile care renunțau la cariere pentru soți. Ideile se reflectă în nuvela „Bălnescu Syndrome”, inspirată din viață unei profesoare din liceu.

În legătură cu titlul eseului, îmi amintesc o scurtă conversație ce am avut-o cu dumneavoastră. Eram lângă gangul „Bastiliei”, pe jumătate în umbra pasajului; mergeați spre sala profesorală. Era soare − început de vară, cred, și timpul devenise mai leneș. Treceam printr-o fază oarecum mistică și eram preocupată de divinitate ca entitatea ce afirmă „eu sunt ceea ce sunt”, în contrast cu mine care vedeam ființa umană ca o personalitate ce își caută sinele. Sugestia mea de titlu era „Eu nu sunt ceea ce sunt”.

M-am bucurat când Adrian a publicat eseul, dar am pierdut revista, ceea ce e trist. Când ești tânăr nu realizezi importanța unor astfel de lucruri.

Monica ONOJESCU: Din când în când, câte un fost șincaist mai descoperă câte un număr vechi și îl pune pe internet. Cum a fost să fii studentă la engleză? Știu că în decembrie când ne-am văzut, te pregăteai să te întâlnești cu Virgil Stanciu, unul dintre profesorii emblematici ai secției de engleză de la Facultatea de Litere de la Cluj?

Alexandra BALM: Oh, Profesorul Stanciu! Un gentleman perfect și un model de probitate morală și profesională. Ideile despre metamodernitate ca paradigmă a (căutării) echilibrului interior/spiritual își pot găsi în dumnealui un exemplu. L-am avut ca profesor abia începând din anul trei, la un curs de modernism. Am făcut o ușoară fixație pe James Joyce după cursul acela. Într-o vreme speram să scriu despre Cluj o serie de povestiri de genul celor din Dubliners/ Oamenii din Dublin, iar, câțiva ani mai târziu, când eram în travaliu și am mers la spital să îl nasc pe fiul meu, Andrei, am luat cu mine Operele Complete ale lui Oscar Wilde, alt scriitor modernist − desigur că nu am citit nicio pagină întreagă. După licență, dl Stanciu mi-a condus și teza de masterat despre Andrei Codrescu. Mi-aș fi dorit să fac și doctoratul cu dumnealui dar la 23-24 de ani eram prea tânără. Erau colegi ai domniei sale de 40-45 de ani care voiau să se înscrie la doctorat. Dl Stanciu a fost pentru mine arhetipului bătrânului înțelept, o figură paternă și echilibrată, un „întârzietor” fără de care nu aș fi ajuns în NZ.

Apropos de Joyce, în legătură cu Finnegans Wake am menționat prima dată conceptul de metamodernism într-un articol publicat în Litteraria Pragensia. Mai scrisesem despre metamodernism în planuri de cercetare, începând din 2001. La Universitatea Illinois se păstrează o copie a unui plan de cercetare pe care i-l trimisesem lui Andrei Codrescu. Datează de prin 2003-2004.

Monica ONOJESCU: Chiar ai călătorit singură în India sau e o legendă răspândită printre colegii tăi?

Alexandra BALM: Singură? Nu, eram cu sora mea, Adina, și cu câțiva prieteni. Fără părinți, dar erau câteva persoane mai mature în grup. Era o idee ce o aveam din adolescență, sora mea și cu mine, și în 1996 s-a realizat. A fost și anul în care m-am căsătorit. Aveam 22 de ani și eram în anul patru la Litere.

Monica ONOJESCU: Cum ai ajuns să te stabilești în Noua Zeelandă? Crezi că vei rămâne acolo definitiv?

Alexandra BALM: În 2006 mi s-a oferit o bursă la Universitatea din Otago, în Dunedin, NZ. Mi-am luat pruncul de șase ani și, cu câteva valize cu haine, cărți și jucării, am zburat prin Singapore la Christchurch. Supervizorul meu, Constantin Grigoruț, și soția sa, Mihaela, ne-au dus de acolo la Dunedin − cinci ore pe autostradă − unde aveam să locuim șapte ani.

Nimic nu e definitiv în lumea asta. Sau puține lucruri. În 2005 plecasem în Anglia pentru ceea ce credeam că vor fi 3-4 ani și am stat doar câteva luni. În NZ am venit pentru trei ani și asta era în urmă cu 14 ani. Pe de altă parte, ca și Rama și Sita din epopeea Ramayana, mă gândesc câteodată că 14 ani de exil sunt suficienți și că e timpul să mă întorc acasă, să mă adun de pe drumuri, cum spunea bunica.

Monica ONOJESCU:Cele mai multe trimiteri pe internet se fac la studiile tale despre metamodernism. Îți cer acum un lucru foarte greu. Așa cum acum putem să concentrăm în două fraze esența postmodernismului, ai putea să faci acest lucru pentru metamodernism? Sau este încă prea devreme? 

Alexandra Balm: Oh, mi-aș dori să aud acele două fraze ce concentrează esență postmodernismului.Metamodernismul, pentru mine, este realizare sau împlinire a sinelui și evoluție interioară, căutare a rădăcinilor individuale în profunzimea sinelui, în acele aspecte ale tradițiilor care rezistă timpului − de exemplu atitudinea tolerantă și iertătoare ca(re ar trebuie să fie) atribute ale creștinismului; este reîntregirea sinelui fragmentat, vindecarea sufletului alienat, ajungerea acasă după rătăcire. E sentimentul conexiunii umane, certitudinea existenței ca interdependență − dintre oameni și regnuri −, încrederea în prezență spre deosebire de absența modernă și ireverența postmodernă.

Monica ONOJESCU: Poţi să ne dai câteva exemple de scriitori reprezentativi pentru metamodernism. Ce îi unește? Numai momentul biografic? Se profilează o poetică proprie?  

Alexandra BALM: Eticul este dominant în metamodernism, preocuparea pentru celălalt, “ethics of care” (Neil Noddings), fără de care societatea riscă să se dezintegreze. No one is an island. Nimeni nu e o insulă. Sau nu numai o insulă. Suntem parte din arhipelaguri, din rețele miceliene de emoții și afinități, cum spune Andrei Codrescu în Messia.

În articolul „Ce este metamodernismul și de ce ne pasă?” vorbesc despre câțiva scriitori neo-zeelandezi ca metamoderni, printre care Fiona Kidman, Jillian Sullivan, Brian Turner, Maurice Gee, Owen Marshall. Ce îi unește este căutarea în direcția definirii a ceea ce este umanul, compasiunea și empatia, respectul și dragostea pentru pământ văzut ca o entitate vibrantă, vie. Totodată, în literatura contemporană neo-zeelandeză simt o conexiune cu pământul și natura, care pare să lipsească uneori din textele autorilor citadini. Tocmai am terminat de citit Mandarin Summer de Fiona Kidman, în care nordul Insulei de Nord devine un personaj aflat la intersecția mai multor lumi − cea a britanicilor refugiați din China la venirea comunismului și care re-creează o societate colonială în mijlocul climei toride a norduluilor neo-zeelandez. Apoi e universul familiei Freeman, neo-zeelandezi din clasa de mijloc împinși de circumstanțe într-o poziție inferioară, dar păstrându-și pe cât posibil demnitatea și mândria. Apoi e lumea tenebroasă a traficanților de droguri și a victimelor lui, pe fundalul livezilor de mandarini și a exuberanței vegetale în mijlocul unei secete aproape generalizate. Citesc acum Pearly Gates de Owen Marshall, un roman al omului obișnuit ale cărui certitudini sunt zdruncinate spre începutul vârstei a treia. Este un roman în stil aproape balzacian, cu fraze cizelate armonios și observație psihologică. Scriitura aparent simplă, lipsită de artificiul experimentărilor legate de formă, ridică probleme imediate de etică: cât ar trebui să îmi pese de ce gândesc și doresc alții? Care e rolul meu în viața lor? Ce ar trebui să fac pentru a avea sentimentul împlinirii?

Monica ONOJESCU: Numele tău este asociat adesea cu cel al lui Andrei Codrescu și Christian Moraru. Funcționează un fel de „rețea” globală a celor care ați avut de-a face la un moment dat cu limba română?

Alexandra Balm: Mi-aș dori să fie așa. Am corespondat cu Andrei Codrescu la sfârșitul anilor ‘90, când îmi scriam teza de masterat și puțin după. A fost foarte generos și mi-a trimis câteva cărți la care altfel nu aș fi avut acces. În 2000, când s-a născut fiul meu, schițam primele contururi ale unui plan de cercetare despre metamodernism, care includea și referințe la textele lui Andrei Codrescu (Messia, Dispariția lui Afară, The Dog with the Chip in His Neck). Când am fost întrebată ce nume vreau să îi dau pruncului care, epuizat de travaliul lung, scâncea cam neconvingător, am spus Andrei. Mi-ar plăcea să pot spune că i-a plăcut numele și a încetat să scânceasca, dar adevărul e că nu i-a păsat. Cu Christian Moraru nu am interacționat prea mult. Am schimbat câteva mesaje după 2010, dar cam asta a fost tot.

Monica ONOJESCU: Ești un caz mai rar, făcând, în ultimii ani, un drum de la „complex la simplu”. Cum ai simțit trecerea de la a lucra cu studenți, deja cititori formați, la a forma tu însăți cititori „metamoderni”. Elevii tăi citesc literatură? Cu ce scop? Te ajută programa școlară? Îți lasă destulă libertate? Este adaptată la momentul prezent? 

Alexandra BALM: Interesantă observație legată de drumul de la „complex la simplu”. Vorbesc în Towards a Metamodern Literature, teza mea de la Otago, despre o dialectică ce parcurge un traseu de la inocență la experiență și apoi la o inocență mai înaltă, de după experiență. E un model inspirat din poetica lui William Blake.

Pe când predam la universitate aveam momente când mă întrebăm cât de relevantă este munca mea? Oare influențează în vreun fel pe cineva? Lucram cu tineri de 18-19 ani care păreau deja formați. Oare conta ce aveam eu să le spun, să îi învăț? Acum, când predau la clasele 7-9 nu am astfel de dubii. Impactul e mult mai vizibil. Am noroc să lucrez cu copii ce par doritori să învețe. Cel puțin în clasa a 7-a, la 10-11 ani. (Aici școală începe în ziua când copilul împlinește cinci ani). Pe măsură ce cresc, relațiile sociale devin mai importante decat școala, dar mulți dintre elevi sunt încă doritori să afle lucruri noi. Lucrez la o școală privată, unde e prețuită educația, dar în școlile din zone socio-economice mai dezavantajate, lucrurile sunt diferite.

Aproape fiecare oră începe cu 10 minute de lectură individuală. Vreau ca cititul să devină un obicei, ceva ce se întâmplă zilnic, un mod de a liniști mintea și de a o focaliza pe un singur act − actul lecturii, o modalitate de a îmbogăți vocabularul, de a absorbi construcții gramaticale și expresii și de a fertiliza mintea cu idei. Pentru lectura de 10 minute, fiecare elev își aduce cartea de acasă. Păstrez cărți și reviste în clasă în cazul în care copiii își uită cartea acasă. Câteodată îi las pe elevi să meargă la bibliotecă să împrumute o carte pentru lectura din ziua aceea. De câteva ori pe trimestru mergem la bibliotecă cu clasa.

În afară de lectură individuală, elevii citesc cel puțin un roman pe an, pe care îl adnotam și îl analizăm în clasă. În plus, mai sunt textele de lectură la prima vedere, o piesă de Shakespeare pe an începând cu clasa a 8-a, discursuri publice, un film, un capitol despre poezie, în care elevii analizează poeme ori scriu poeme (dar cred asta se va schimbă anul acesta și ne vom axa mai mult pe analiză de text, deși copiilor le plăcea aspectul creativ). Textele pe care le analizăm depind de cerințele școlii: în școala la care predau acum, textele sunt stabilite și nu se schimbă cu anii. Pentru exercițiile de reading comprehension, sunt texte relevante, legate de istoria Noii Zeelande, aspecte sociale sau texte literare, adesea scrise de autori locali. Mai pot fi și articole despre sportivi ca Michael Phelps sau subiecte de interes național, cum ar fi schimbarea steagului. Textele pe care le studiem la clasă sunt de obicei texte literare, adesea din canonul clasic. Sunt texte care oferă plăcerea lecturii datorită aspectelor stilistice, precum și posibilități de discuție la mai multe niveluri. În clasa a 8-a facem un capitol de poezie autohtonă, dar, în general, pregătim copiii pentru examenele Cambridge din clasele 11-13.

Elevii cărora nu le place să citească beletristică, în anii mai mari se axează pe aspecte lingvistice pragmatice, cum ar fi limbajul reclamelor, articolelor de ziar, podcast etc. Am observat că mulți dintre studenții care nu citesc beletristică sunt interesați de ceea ce numim noi non-fiction, texte informative.  În școlile de stat, fiecare profesor își poate alege ce texte dorește atâta vreme cât urmează standardele naționale. Printre acestea sunt: analiza unui text vizual (film, documentar) sau oral (cântece), a unui text scurt și a unuia lung (nuvelă, roman), corespondență de afaceri (cereri, scrisori), analiza unui text la prima vedere, scrierea și prezentarea unui discurs.

Monica ONOJESCU: Care crezi că ar trebui să fie locul și scopul predării literaturii în școală?  Cultural? Estetic? Social? Dezvoltare personală? Deschidere spre o meditație asupra condiției umane? 

Alexandra BALM: Toate acestea, dar în primul rând scopul predării literaturii este înțelegerea și comunicarea umană. Prin literatură învățăm să exprimăm idei și sentimente, să ne raportăm la alții, să ne interesăm de ideile și sentimentele altora, să ne înțelegem propriile emoții și reacții.

Monica ONOJESCU:Ar putea contribui literatura (și artele, în general) mai mult decât o face în prezent la formarea tinerilor și adaptarea la lumea în care vor trăi?

Alexandra BALM: Desigur. Cum spuneam, învățăm empatie și toleranță față de celălalt, față de cei care sunt, inevitabil, altfel decât noi. Dar pentru a avea cititori, trebuie să ni-i formăm. Să învățăm părinții să citească copiilor, să organizăm sesiuni de lectură în biblioteci pentru copii de vârstă foarte fragedă, de pe la 2-3 ani, să organizăm întâlniri cu scriitori, să ducem copiii la biblioteca. Am văzut biblioteci care au un soi de groapă umplută nu cu nisip, ci cu bean bags − saci cu sfere de poliester pe care copiii stau și ascultă povești din cărți cu ilustrații.

Monica ONOJESCU: Atunci când ne-am întâlnit spuneai că scrii un roman. Când crezi că va fi gata? E scris în română sau engleză?

Alexandra BALM: În engleză. Cineva spunea despre poezie: un poem nu e terminat niciodată, doar abandonat. Cred că până la sfârșitul anului îmi voi abandona romanul. Adică îi voi da drumul în lume, dacă o fi gata sau nu. Va trebui să găsesc o editura bună prima dată, dar de asta mă voi preocupă când va veni vremea. Vorba lui Scarlett O’Hara în Gone with the wind, Pe aripile vântului, „I’ll think about it tomorrow. La asta mă voi gândi mâine.”

Monica ONOJESCU: O ultimă întrebare. A fost „mâna destinului” cum îmi spunea cândva un băiat de vreo 12 ani, pe când îmi povestea de ce îi plac atât de mult romanele „horror”, să găsesc tocmai ieri pe messenger(?) o poezie pe care mi-ai trimis-o aproape acum un an. Poezia se încheia așa:

„Alung tristețea într-o altă țară 

nu ești a mea, îi spun, nu-ți apartin

Dar îmi zâmbește peste dealuri seara

Alung tristețea într-o altă țară 

si-apoi mă duc s-o vizitez

râzând.”

Ți-ai ales până la urmă țara? Simți sau nu nevoia rădăcinilor?

Alexandra BALM: Pentru pribeag rădăcinile sunt de mai multe feluri. Cele spirituale, întoarcerea în sine ca sursă a experiențelor edificatoare, contează ca înrădăcinare. Deschiderea spre celălat și comunicarea sunt și ele ancorări în omenesc. Memoriile, amintirile împărtășite, vizitele acasă, discuțiile cu oamenii dragi din viața dinainte de plecare și de după sunt tot atâtea ramificații ale rădăcinilor care împiedică existența să devină derivă, dezrădăcinare. O astfel de ancorare în adâncimea omenescului individual și colectiv, în comunicarea cu ceilalți, întregesc sinele și marchează paradigma metamodernă, în contrast cu dezrădăcinarea și fragmentarea (post)modernistă.

În exil crești mai repede și/sau altfel decât acasă, îți asumi o modestie, câteodată și o bucurie copilăroasă a noului venit, a celui ce experimentează unele aspecte ale existenței pentru prima dată. Cățelul bunicilor era foarte vocal, zgomotos și curajos când lătra din curte; când ieșea în față casei, pe drumul prăfos ce se întindea de-a lungul pârâului, devenea precaut, aproape umil. Orgoliile personale se estompează, nu mai contează atât de mult în vânturile și furtunile exilului. Dar bucuriile pot deveni mai simple, mai imediate, definitorii. În fiecare dimineață, când trec peste Harbour Bridge in Auckland, NZ, mă minunez de verdele strălucitor al frunzelor copacilor, de florile de hibiscus înflorite peste iarnă, de culoarea apei în care se reflectă soarele proaspăt constituind un pod dinamic între mine și orizont.

Nu cred că aș fi devenit scriitoare dacă aș fi rămas acasă. Aș fi fost, probabil, conferențiar, preocupată să public articole și cărți de teorie și analiză literară. Aș fi avut mai mult timp pentru reflecție și scris, dar probabil că nu aș fi plecat urechea la vocea care derula vise, îmi șoptea povești sau se unduia în frânturi de versuri. Noica vorbea de intârzietori ca despre îngeri salvatori, dar cred că un adevărat înger oferă reacții catalitice totodată. Scriitoarea Fiona Kidman a fost pentru mine un astfel de înger descoperitor, îndrumător și întârzietor. Ne-am întâlnit la un festival al scriitorilor; i-am trimis câteva texte, i-au plăcut povestirile mele, m-a încurajat să scriu. „Un amic al meu și-a terminat romanul în doi ani scriind în pauza de prânz”, mi-a zis odată. Dar când, în primul an de predat cu normă întreagă în Nouă Zeelandă într-o școală de cartier cu copii proveniți din familii cu probleme economico-sociale, mă zoream să finalizez romanul, Fiona Kidman m-a temperat: „Nu încerca să le faci pe toate deodată”. Cu o naveta de 100 de kilometri după ore de predat în căldura toridă a unei clase-vagon cu acoperiș de metal și fără aer condiționat, aș fi ajuns la epuizare, cred, dacă perseveram. Acum am ajuns la înțelepciunea gândului Eclesiastului: fiecare lucru are vremea lui. Am vreo 300 de pagini scrise; o bună parte din ele nu necesită editări substanțiale, sper, așa că în momentele de liniște voi porni încet, asemeni Micului Prinț, spre oaza mea de împăcare și satisfacție creativă. Dacă Dumnezeu ne-a dat un talent − și cred că toți suntem înzestrați, chiar dacă nu o știm − e datoria noastră față de noi înșine și față de ceilalți să îl descoperim și să îl urmăm.

M-am bucurat mult să ne vedem. Îmi era dor de conversațiile despre colegii de altădată, despre traiectoriile pe care viețile noastre le-au luat, despre cărți și texte marcante. În școală, textele studiate în clasă deveneau pretexte pentru lecții de viață, pentru incursiuni în filosofie, în teorie. Acum lecturile și conversațiile devin ocazii de rememorare a peisajelor copilăriei și adolescenței. Cred că nu aș fi devenit niciodată profesoară dacă nu aș fi avut dascălii pe care i-am avut. Și pentru aceasta Vă mulțumesc.

––––––

A consemnat,

Monica ONOJESCU

Cluj-Napoca

Februarie-mai 2020

by

Referinţă Bibliografică

Monica ONOJESCU: INTERVIU CU SCRIITOAREA ALEXANDRA BALM DESPRE METAMODERNISM ŞI ŞCOLI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 iunie 2020