LĂCAȘUL SUFLETULUI MEU…
#AnnaNoraRotaru – autor
Nu-mi pot pune sufletul pe calapoade,
Nici să mi-l zidesc între pereții de granit…
Nici prins să-l las în strâmtele năvoade,
La mezat să-mi fie pus, grele corvoade,
Pe-o cruce grea de fier să-mi fie pironit,
Ca flutur, de aripi răstignit…
Nu vreau să sângereze-n spini ascunși,
În închisoare, de lanț legat, după zăbrele…
În albe nopți, pustii, cu ochii goi și plânși,
De lovituri ce le accept cu pumnii strânși
Și, de se împlântă cuțitul până în plăsele,
Scrâșnesc doar din măsele…
Liber mi-l vreau, rupându-i sorții pânze,
Să urce tot mai sus și iarăși să coboare…
Cu aripe de șoim, cu mantia-i de frunze,
Pe plaiuri s-alerge, în tropotul de mânze,
Cătând pe-acela unde-i răsărit de soare,
Unde tâșnesc sfinte izvoare…
Și, dup-alergătură, însetat de fi-va, ostenit,
De zboruri spre astre și-napoi în cavalcade,
L-aștept în lăcașul trupului meu, neprihănit,
C-adunai nectar, speranțe și vise de hrănit
Și-amândoi, pășind prin Viață cum se cade,
Vom întâmpina orice cascade…
____________ NORA ____________
versuri din vol. __ „Gânduri pe malul tăcerii”__


