Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » LEGĂTURI AFECTIVE

LEGĂTURI AFECTIVE

           Genul epistolar aparține literaturii de graniță, scriere nonficțională evidențiind drumul paralel al unui scriitor, fie el prozator, poet sau critic și istoric literar, nu mai puțin semnificativă din punctul de vedere al creației literare. De cele mai multe ori este esențială din punct de vedere documentar, nu numai pentru că dezvăluie stările sufletești, emoțiile și sentimentele aflate la originea creațiilor autorului, mai ales a celor lirice, ci și pentru că stimulează interesul pentru documentare, lecturile cu același țel ale oricărui cititor, mai ales ale unui critic sau istoric literar.

         În literatura de specialitate există păreri împărțite privind categorisirea acestei specii de graniță, vorbindu-se despre corespondență ca literatură epistolară, corespondență documentară, aceasta fiind autentică, alta ficțională sau ca o convenție epistolară, corespondența intimă, delimitarea realizându-se după conținut, intenția autorilor, din perspectiva literaturii în care sunt incluse critica și istoria literară.

    Ca specie epică a genului epistolar, corespondența se materializează prin schimbul de scrisori dintre personalități din cele mai diverse domenii ale culturii și ale literaturii, cu valoare de netăgăduit din punct de vedere biografic, documentar, estetic, cultural și chiar istoric. Scrisorile au menirea de a completa informația, de a elimina absența acesteia sau de a infirma una falsă, mai ales când este vorba despre biobibliografie, chiar despre momente din viața și activitatea unui om de cultură sau de litere.

    În afara corespondenței câtorva scriitori de origine teleormăneană publicate de istoricul literar Nicolae Scurtu în revista „Caligraf”, personal nu am cunoștință despre publicarea vreunui corpus de scrisori ale oamenilor de condei de pe aceste meleaguri și nu mică, nici mai puțin plăcută, mi-a fost surpriza primirii volumului N-am fost singur. Scrisori primite: 1987-2020 (Editura Aius, Craiova, 2021), aparținând lui Stan V. Cristea, poet, publicist, eseist, critic și istoric literar, unul dintre cei mai însemnați reprezentanți ai culturii și literelor teleormănene contemporane. Ceea ce diferențiază proaspătul volum al lui Stan V. Cristea de cele de gen este faptul că el cuprinde doar „scrisori primite” (pe suport letric sau pe e-mail), cum, de altfel, se și menționează în subtitlu, acestea provenind de la 156 de expeditori (611 scrisori, 109 dintre ele și în facsimil, cărora li se adaugă 23 de scrisori redate doar în facsimil, primite de la 16 corespondenți, conform „listei” unde apar numele lor și scurte informații despre „tema” fiecăreia). Pe lângă numărul foarte mare de pagini (684), volumul este revelator și prin „Indicele de nume” (1150 de intrări), precum și prin notele interioare cu date biobibliografice despre expeditor și informații despre cei ale căror nume apar în scrisori.

      Fără a urma un anumit model sau doar respectând convențiile unei asemenea întreprinderi, scrisorile inserate în volum se încadrează, aproape toate, în categoria celor informale, deoarece conțin informații pe care expeditorul le comunică din proprie inițiativă sau la solicitarea anterioară a beneficiarului acestora, în timp ce altele conțin opinii despre lucrările publicate de scriitorul Stan V. Cristea.

       Ponderea documentară, intelectuală și chiar sentimentală a scrisorilor este remarcabilă, deoarece ele dau seamă asupra parcursului unui om cu preocupări multiple, plecând de la poezie, cu care a debutat în anul 1987 în volumul Vârsta mă arde, poetul făcându-se cunoscut, în timp, și prin alte volume. De-a lungul vremii, Stan V. Cristea îmbrățișează cu multă pasiune, cu pricepere și cu trudă neobosită, cercetările de istorie literară și culturală materializate în numeroase volume, începând cu Județul Teleorman. Dicționar biobibliografic. Cultură, artă și știință (1996), „cea mai cuprinzătoare lucrare de acest gen tipărită până acum în literatura românească de specialitate” (Emil Vasilescu), continuând cu Introducere în istoria culturală a județului Teleorman (2002) și cu Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni (2005), acesta din urmă rămânând „dovada peremptorie că scrisul în Teleorman a avut nu doar o incontestabilă vocație, ci și o tradiție bogată și valoroasă și că, dincolo de marile nume ale scriitorilor care s-au impus la nivel național […], o mulțime de poeți, prozatori, critici și istorici literari sau eseiști se ilustrează prin contribuții deloc de ignorat”. În aceeași ordine de idei nu trebuie uitată calitatea de coautor și coordonator al lucrărilor Alexandria:160 de ani. Monografie (1994) și Monografia județului Teleorman (1998).

     Ei bine, toate aceste lucrări au presupus o documentare acribică (trăsătură esențială a cercetătorului Stan V. Cristea), printre mijloacele și metodele utilizate un rol principal avându-l corespondența cu oameni de cultură și de litere, cu urmași ai acestora ori cu prieteni și cunoscuți, cu instituții ce dețin informații privind viața și activitatea celor al căror nume este legat de Teleorman. În această categorie se înscriu scrisorile primite de la personalități din județ sau din țară (lista este prea mare pentru a le reține numele tuturor corespondenților), toți apreciind lucrările de istorie literară, considerându-le „un instrument de lucru pentru cel mai exigent cercetător al fenomenului literar teleormănean și al istoriei literare românești” (Dumitru Anghel) ori aducându-i elogii binemeritate, fiindcă „Dicționarul este excelent”, adică „un lucru bine făcut pentru posteritatea regiunii”, remarcabile fiind „documentarea de primă clasă, informația de amănunt care a pretins timp îndelungat”, conceperea lor însemnând „o muncă temeinică”, iar „informația este exhaustivă” (Nae Antonescu).

     De asemenea, este apreciată „strădania neîncetată” necesară realizării acestor „frumoase și deosebit de utile lucrări” (Dan Berindei), pentru care „țara întreagă trebuie să-i invidieze acum pe teleormăneni, care își cunosc ca nimeni alții contribuțiile directe sau colaterale în toate domeniile culturii” (Gheorghe Brătescu), sinteza acestor aprecieri evidențiind faptul că Dicționarul biobibliografic este „un câștig pentru întreaga intelectualitate românească și în special pentru cei care fie că s-au născut și s-au format în acest extraordinar spațiu plin de istorie și metaforă, de știință și cultură națională și universală, de luptă pentru dreptate și identitate națională etc., fie că veniți de pe alte meleaguri, au redimensionat prin activitatea lor spiritualitatea județului nostru”, dar și meritele autorului care a realizat, „cu migală artizanală, tenacitate, forță, inteligență”, această „lucrare de anvergură, care face onoare oricărei vitrine a țării” (Liliana Grădinaru).

    Calitatea de istoric literar a lui Stan V. Cristea este bogat ilustrată de lucrările sale referitoare la Eminescu și Teleormanul (4 ediții), Constantin Noica. Repere biobibliografice (2 ediții), Marin Preda, căruia i-a consacrat nu numai două ediții de Repere biobibliografice, ci și alte trei volume despre viața și opera marelui prozator român (între care se distinge în mod deosebit Marin Preda. Anii formării intelectuale: 1929-1948, cu două ediții). La acestea se adaugă două volume de „secvențe de istorie literară”, toate la un loc având, ca autor, un cercetător literar deosebit de informat, care știe cam tot ce s-ar putea spune în legătură cu tema abordată” (Ion Buzași), autor binecuvântat „cu tenacitate de veritabil profesionist și logistică de-a dreptul instituțională” și apreciat drept „biobibliograful neîntrecut al marelui Marin Preda, muncă făcută cu o devoțiune exemplară și o pricepere aproape milimetrică” (Zenovie Cârlugea), iar „laborioasa, necesara și extrem de actuala […] carte consacrată filosofului Constantin Noica […] este un reper pentru cercetătorii de azi și pentru cei din viitor” (Maria Cogălniceanu).

      „Devoțiunea” pentru tot ceea ce înseamnă Marin Preda demonstrează „desăvârșita vocație de istoric literar” a lui Stan V. Cristea, el fiind „plămădit dintr-o substanță fără moarte” și ocupând un loc „de pe acum foarte sus, într-o ierarhie a celor hărăziți înaltei spiritualități” (George Corbu), a „oamenilor dăruiți”, preocupați de „cunoașterea variilor aspecte ale culturii, tradițiilor, chiar și arhitecturii rurale și urbane a meleagurilor teleormănene” (Iordan Datcu), afirmație justificată de lucrările omului de cultură despre patrimoniul cultural imaterial (două ediții ale cărții despre Tradiția Călușului în județul Teleorman. De la ritual la spectacol) sau arhitectural (prin cele despre monumentele de arhitectură ecleziastică și despre alte valori arhitecturale ale județului).

     Strădaniile pentru realizarea Paginilor teleormănene (în colaborare cu revista „Argeș”, în anii 1988-1989) și preocuparea pentru istoria presei roșiorene și alexăndrinene îl va fi stimulat pe Stan V. Cristea în a edita revista Meandre (cu apariție semestrială, în 25 de numere, în perioada 1998-2010), apreciată de către toți colaboratorii („revista e bine făcută”, scrie Ion Filipciuc), volumul O revistă din Sud: „Meandre”, 1998-2010. Bibliografie subliniind importanța apariției acesteia timp de 12 ani, pentru că „a însemnat o contextualizare a scrisului teleormănean mai ales în arealul literar al Sudului”.

     Nu pot fi trecute cu vederea nici activitățile desfășurate sub egida Inspectoratului Județean pentru Cultură, apoi a Direcției pentru Cultură a Județului Teleorman, pe care Stan V. Cristea le-a condus în calitate de consilier teritorial șef și, respectiv, de director executiv, cu o contribuție remarcabilă la integrarea culturii, literaturii și artei teleormănene la nivel regional și național.

     Relația prin corespondență cu foarte mulți confrați i-a creat autorului acestei impresionante cărți sentimentul cu „n-am fost singur”, întrucât a avut în multe „personalități de excepție ale culturii românești un sprijin cald, o colaborare excelentă”, ceea ce a condus la „realizarea și promovarea activităților și lucrărilor proprii”, împreună configurând „o parte din lumea prin care am trecut”, cum mărturisește cu toată căldura și întreaga gratitudine față de corespondenții săi. Așadar, Stan V. Cristea nu a fost, nu este și, cu siguranță, nu va fi … singur niciodată.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN

Facebooktwitterby feather

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.