LIVIUS PETRU BERCEA

MEMORIA POEZIEI

( Rosario Valcárcel, Mai presus de pasiuni / Mas allá de las pasiones. Traducător: Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Eurostampa, Timișoara 2022).

Volumul de față (carte bilingvă: română – spaniolă) întregește, fericit, activitatea Mirelei-Ioana Dorcescu de traducător de poezie din / și înspre spațiul hispanic, fiind al treilea, după Andrés Sánchez Robayna, Marea cea mare/ Por el gran mar, Editura Mirton, Timișoara, 2019 (Premiul special al Juriului Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România) și Coriolano González Montañez, Tatăl/ Padre, Editura Eurostampa, Timișoara, 2021. Mărturisesc că mi-e dificil să scriu despre o traducere (mai ales că sunt puțin cunoscător al limbii spaniole), dar tălmăcirea realizată de Mirela-Ioana Dorcescu îmi înlesnește câteva considerații, poate unele „exterioare” poeziei, dar, cred, semnificative. Mai întâi, îmi este clar că nu e întâmplătoare plasarea la începutul volumului de poeme a textului intitulat Todoque. În toamna anului 2021 (septembrie-octombrie) am fost șocat de violența vuVolumul de față (carte bilingvă: română – spaniolă) întregește, fericit, activitatea Mirelei-Ioana Dorcescu de traducător de poezie din / și înspre spațiul hispanic, fiind al treilea, după Andrés Sánchez Robayna, Marea cea mare/ Por el gran mar, Editura Mirton, Timișoara, 2019 (Premiul special al Juriului Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România) și Coriolano González Montañez, Tatăl/ Padre, Editura Eurostampa, Timișoara, 2021. Mărturisesc că mi-e dificil să scriu despre o traducere (mai ales că sunt puțin cunoscător al limbii spaniole), dar tălmăcirea realizată de Mirela-Ioana Dorcescu lcanului Cumbre Vieja, în urma erupției căruia, lava a acoperit în totalitate localitatea (cartierul) Todoque, aparținător orașului Los Llanos de Aridane, din insula La Palma (Canare). Am mai putut vedea doar în fotografii simpla și eleganta Iglesia de San Pio X, distrusă / îngropată de erupția vulcanului. Așa că văd textul din fruntea culegerii lirice de față ca pe un simbol al sedimentării amintirii în ființa poetei Rosario Valcárcel. Din amintire purced trăirile; amintirea poate fi pozitivă, benefică, revigorantă atunci când are la „origini” clipele fericite din trecut, precum „veri de pe când eram mică, foarte mică / și înotam în iazuri rotunde”. Chiar ariditatea naturii, însoțită de acalmie, poate genera fericire, ca în acele „nopți de dragoste, când solul arid ne-a copleșit cu tandrețe”, expresie reluată în finalul poemului: „Ne amintim împreună ultima dată când solul vulcanic ne-a umplut de tandrețe”. Între locurile ocrotitoare ale existenței umane se află și simboluri culturale: cartierele, piața, biserica, vinul, poeții. Au rămas doar amintirile. După dezlănțuirea stihiilor, amintirea reține și urmele spaimelor, distorsiunile firescului: „Cenușa. Tăceri. Ascultam / bătaia inimii păsărilor și drumul lor temător / între marea de acoperișuri și arbuștii fragezi, / în lumina muribundă, ce-a dat naștere vieții”. Cred că Todoque a fost, pentru poetă, mediul ideal în împlinirea sa ca om, iar dispariția acestui areal ocrotitor afectează însăși existența, dominată, în vremuri de acalmie, de iubire, așa că „absența iubirii este o lamă atât de sălbatică, de rece / de posesivă și crudă, că o simt când respiră”, absența devenind (v. poezia lui Eugen Dorcescu) mai reală, mai concretă decât prezența. Întregul, unitatea existenței se descompune progresiv, lent și „puțin rămâne din visele lui, din nebunia / și temeritatea lui, din cântecele și / din vigoarea arterelor sale. / Totul se destramă, crenelurile înalte cad”. Singura realitate neatinsă de schimbările nefaste din existență rămâne copilăria, o insulă a purității, care mai poate fi „locuită”, din păcate, doar prin intermediul amintirilor: „… să visez, / să visez că sunt supusă copilăriei, / copilăria cu suflet nemuritor”, până și copilăria fiind însă o insulă luată cu asalt de agenți agresivi: „Dar tremurul tăcerii, / scrâșnetul unor pași pe coridor, / cântecul de leagăn al unui păianjen / mă smulg din reverie. / Răsună litaniile mării”; e o realitate dominată de simboluri ale disoluției: „În jurul meu dansează suflete, / plutesc ochi de morți / voci de clopoței / oglindirea unei pisici negre, / alte și alte lucruri rele”. O ciudată anihilare, comandată parcă de forțe mai presus de firea umană, are loc în aceste circumstanțe negative, însăși esența existenței – dragostea – părând a fi abandonată: „dragostea dispăruse de mult / îngerul păzitor era un căpcăun / cu colți uriași. El îmi sfâșia măruntaiele, / își înfigea dinții-n sfiiciunea mea. / Scormonea în mormintele putrede, / căuta mai adânc în inima mea. / Asculta prevestirile cerului, / superstiția eclipsei. / Vorbea cu morții”. Teribilele repercusiuni ale disoluției existențiale ating toate simțurile prin care poeta comunică permanent cu realitățile înconjurătoare. Și totuși, un sentiment tonic se percepe din comuniunea cu ființa iubită (probabil chiar în absența acestui partener), numită simplu tu: „Tu, atât de departe, redevii vulcan, / aprinzi tăciunii, / îmi scoți angoasa din bagaj. / Izbutești să desfaci nodurile suspinului. // Doresc să mă întorc la nămolul apelor tale, / să-mi întind, iar și iar, picioarele, / să-mi rotesc pântecele, / să mă zbengui ca un pescăruș / în acel loc binecuvântat pe care tu te amuzi / a-l crea”. Notațiile simple, scurte, formează un discurs liric impregnat de nebănuite tensiuni. Revin constant, în textele poetei, imaginile unui univers în continuă degringoladă, cu urmări fatale asupra umanului: „Când ghețarii se vor topi, / se vor deschide cataractele cerului, / zidurile și conștiințele. / Când vor urca în râpe, voi merge peste ape, mă voi îneca în tine. // Atmosfera fierbe, se opresc / tobele, halou roșu, căldură extremă. / Ruine fumegânde. / Urmele noastre dispar”.
După câte știu, Rosario Valcárcel este plasată de critica de specialitate spaniolă în categoria „liricii erotice”. Consider însă necesară o precizare: inclusiv „iubirea” stă sub semnul marilor cataclisme care ne afectează existența și tot ce rămâne (devine o constantă) este amintirea, echivalentă, aici, cu o „dragoste vulcanică”. Majoritatea textelor din volumul de față susțin această impresie a mea.
Mirela-Ioana Dorcescu n-a realizat o traducere simplă, ci a preferat așezarea paralelă a textelor (în română, mai întâi; apoi, ca o „confirmare” a validității traducerii, în spaniolă), dând, astfel, posibilitate cunoscătorilor de limbă spaniolă din spațiul românesc, să urmărească interesantele corespondențe pe care le-a folosit pentru traducere. Adăugând prefața, un veritabil studiu despre poezia literatei spaniole, putem aprecia volumul de față drept o (încă) reușită în activitatea de traducător a Mirelei-Ioana Dorcescu, un pas în plus pentru cunoașterea, în spațiul românesc, a valorilor literare spaniole contemporane.

by

Referinţă Bibliografică

LIVIUS PETRU BERCEA, MEMORIA POEZIEI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 iunie 2022