„Gânduri pestrițe” – al doilea volum de poezie, după cel de debut ,,Din inimă și suflet” – îl recomandă pe Ioan Avram ca o voce ce-și caută echilibrul expresiei, a unor forme care să fie în acord cu tematica aleasă, ca pe un poet nonconformist, un spirit rebel și-n același timp sensibil, propunând cititorului versuri ce tind spre maturitate și profunzime, deși, uneori, acuză denivelări valorice.  Cu un titlu – sintagmă metaforică – ,,Gânduri pestrițe” – autorul ne pregătește pentru un periclu al trăirilor atât de diverse ale eului liric, trăiri topite în versuri ce transmit o frenezie a simțurilor, dar și o vitalitate transpuse în cuvânt, un titlu ce anunță substanța unor grave  și multiple meditații asupra condiției existențiale.

Volumul e structurat în funcție de o tematică judicios gândită, cu motive poetice ce curg unele din altele ca într-o albie de râu, succedându-se.  Așa cum e și normal, volumul se deschide cu un șir de arte poetice, definind creația și rolul ei, dar și caracterizând poetul și menirea lui, ciclu urmat de teme ca: iubirea, natura, ,,anotimpurile” vieții cu bucuriile și dramele vârstelor dar și scurgerea timpului cu anotimpurile, încărcate de tradițiile și obiceiurile specifice, cu sărbătorile religioase. Destinul istoric al patriei străbune,, dar și al realităților contemporane – îmbogățesc aria tematică a  volumului, care un ,,roman liric al Universului uman și nu numai.

Arta poetică, ce –i dă și titlul volumului, e ,,Gânduri pestrițe”, poezie în care eul liric / poetul se autodefinește ca fiind ,,pribeagul ce bea din cuvânt”  și pe care-l ,,atrage lumina, deși-i uneori noapte.”  Ioam Avram  îmbracă sentimentele ,,în cuvinte” ce ,,dau culoare” zbuciumului profund al creatorului,reușind să adune ,,Gânduri pestrițe culese-ntr-o carte.”  Spre bucuria rostirii și în  ,,Eu sunt” se autodefinește în raport cu Universul

,,Sunt doar o scânteie pe Pământul  vremelnic/ Sau poate o lacrimă cursă pe-obrazu-mi cărunt.”  Motivul focului, alături de al luminii, dar și al lacrimii și timpului sunt motive  prezente, căpătând, în funcție de context, noi valențe.  Poate, de aceea,  în ,,Inima îmi dănțuiește”, iubirea oprește, parcă, și timpul: „Timpul trece, dar rămâne”

1.

Un fior ce mă-nfierbântă,

Nimfele îmi sunt stăpâne

Și lumina ta cea sfântă.”

Har sacru, iubirea împlinită, fericirea erotică, se materializează în creație:

,,Visele tresar, dând roade,

Scriu o filă de poveste,

O făclie cu iscoade

Inima tot dănțuiește!”

Deși-i de profesie economist, se simte acasă ,,În lumea poeziilor”, în care a

,,adunat povești,

Ținând în mână  arzândă o făclie

Și-am îmbrăcat în versuri comorile lumești

Și-n haine-mpărătești și în curată ie.”

Pentru Ioan Avram poezia e o cutie de rezonanță a trăirilor majore, în special, ale celor ce ar aduce belșug, speranță, iubire. De aceea, în ,,De-aș fi”, îl frământă gândul ce-ar putea face:

,,De-aș fi un nor, aș plânge lumea asta,

Aș cerne ploaia pe câmpurile nude,”

*

,,De-aș fi un mugur ferice de speranță,

În inimi mi-aș găsi oricând un loc mai cald,”

*

,,De-aș fi un măr, le-aș da la toți din roade”

*

,,De-aș fi un vis, te-aș căuta în noapte”

Dar nu-i decât un rob al cuvântului ce crede că

,,În zorii luminii s-a zămislit iubirea”

*

,,Din stele-aprinse, din luna bălaie

Aduni vise noi și ținte mărețe

Și inima-ți este atunci  o văpaie

Și-aștepți fericirea cu mir să te-mbete.”

,, Ca focul din vatră îmi arde făptura,

O minge de foc ce-aleargă de-a dura.”

Pentru că iubirea e ,,Destin”:

,,Alergând pe căi bătute prin povești nemuritoare

Ei culeg lumină-n suflet ca o stea strălucitoare

Într-o carte fermecată creionând al lor destin”.

*

2.

Căci ,,Ale inimii bătăi” ,,vioaie” -s și Eul liric e în așteptare: ,,Aștept să răsari ca o boare în gând.”

Iubirea ,,rodește”:

,,Copiii sunt rodul iubirii eterne,

Iubirea lor sfântă o capeți în dar”

DAR  SFÂNT, COPILUL e  ,,o floare” ce ,,a trecut al casei prag” – și aduce lumină:

,,Eu vă dau doar bucurie,

Sufletul să vă-ncălzească

Și a mea copilărie

Pas cu pas să vă-nsoțească.”

De aceea, ,,Nu-i frângeți aripa”:

,,Nu-i frângeți aripa ce tinde spre înalt,

Hrăniți-i cutezanța de-a face primul salt!

Hrăniți sămânța visurilor sale

Și pașii temători își vor găsi o cale.

Nu sufocați scânteia născută-n ochiisăi,

Lăsați să strălucească-n ei văpăi!”

Și plaiurile natale sunt izvor al iubirii transpusă în cuvânt:

,,Tărâmul natal și-ale iubirii izvoare

Sădesc nemurire …”

,,Dorul” rămâne dor, fie că e dor de țară, de copii, de părinți sau de anii ce-au fugit…:

,,Dorul vine și nu pleacă,

E izvor din piatră seacă,

Prins în chingi, fără de frâie,

Dorul doare și mângâie.”

Dar în toate, Ioan Avram  găsește un ,,Echilibru”:

,,Dacă cerul se înclină, pune-n inimă o stea,

Să fie lumea senină și s-o lumineze ea,

Să țină un echilibru între suflet și înalt”,

Chiar și în ,,Traista cu amintiri”, în care poetul se întoarce în timp cu regret și melancolie, sentimente presărate cu regret, în structuri metaforice inedite, dar și versuri cu o tentă ascuțită, acidă de :critică socială, cu accente de pamflet – indirect – la adresa vremurilor contemporane:

,,Am fost copil cândva și eu”

3.

Parcă-i crâmpei dintr-o poveste…

A fost frumos, a fost și greu,

Un drum cu văi, un drum cu creste…”

,,Prin pădurea răsfățată

Unde mă plimbam odată,

Acum duduie securea,

Uităm cum a fost pădurea…

*

,,De-a fost rău sau de-a fost bine,

Mâncam miere de albine

Azi, în rafturi sunt doar ,,Euri…-

*

Punem pe pâine chimie

Și plecăm în pribegie*

Să cerșim la porți străine!”

*

,,De-a fost rău sau de-a fost bine

Te întreabă tu, Creștine!”

O poezie a peisajului inedit, surprinzător al naturii patrie, e poezia ,,La Valul Miresei”:

La Valul Miresei, la poale de munte

Apele cade zgomotoase pe scări.

Mireasa își spală frumoasele plete,

Iar apele-i duc povestea spre zări.”

Anotimpurile, încărcate de tradițiile și obiceiurile specifice, cu sărbătorile religioase constituie o vastă simfonie în care acordurile trăirilor se topesc în cântecul mereu altul al naturii, în poezii ca  ,,Albastru e cerul”, ,,Zori de primăvară”, ,,Flori pentru flori”, ,,Bruma”, ,,Chemarea primăverii”, ,,Prinos de primăvară”, ,,Zi de Dragobete”, ,,Dansul Iei”, ,,Paparuda”, ,,Furtuna”, ,,O vară cu năbădăi”, ,,Capricii”, ,,Început de toamnă”, ,,Toamna”, ,,Ploi de toamnă”, ,,Toamnă târzie”, ,,Trecu și toamna”, ,,Iarna a venit tiptil”, ,,Sub mantia albă”, ,,Sâmburi de creștinătate”, ,,Lumină din Lumină”, ,,Acasă de Crăciun”, ,,În prag de an nou”, ,,Anul Nou”, ,,Iarna nu se lasă dusă”.

Pentru Ioan Avram

,,Albastru cerul cu multe nuanțe,

Eternu-i veștmânt îmbrăcat în eter

Înfașă o lume în mii de speranțe,

Ca mama pe pruncul – micuț giuvaer.”

Primăvara e anotimpul cu multe și frumoase obiceiuri. E perioada în care ,,Mărțișoarele așteaptă să zâmbească-n piept , la doamne”, pentru că

,,Simt că este sărbătoare, că e ziua Celei dragi

A Femeii ce e blândă, preamărită și de magi ”

4.

Și chiar de mai cade uneori ,,Bruma”, ,,Chemarea primăverii” ca și ,,Prinosul” ei, e încărcat de iubire nu numai în ,,Zi de Dragobete” care-i ,, Sărbătoare românească”,

,,Dragobete-i Eros dacic, e Amor sau Cupidon”,

Un izvor de veselie cu iubita-n unison”

De aceea, poate, acum, ca și-n alte dăți, Iea e și ea un simbol, iar ,,Dansul Iei” e

,,De milenii legendare, de când pe Pâmânt e omul”

,,Geto-dacii purtau Ie și lăsat-au moștenire

Ca și Sfânta Sărbătoare a Învierii, când luăm cu toții ,,Lumină din Lumină”.

Moștenire ca și o altă tradiție, legată de invocarea ploii cea a Paparudei, care ,,Scutură din nori belșugul”.într- ,,O vară cu năbădăi”.FABUL

Timpul nu se odihnește și iată-ne la ,,Început de toamnă”, când

,,Prin livezi, fructele coapte, scăldate-n boabe de rouă,

Stau pe gânduri parfumate, mai vor soare o zi, două.”

Pentru că

,,Toamna” a bătut la ușă

În livada jucăușă,

Picurând culori din ceruri.

Pomii i-a împodobit

cu mărețe giuvaieruri,

*

Un tablou nemărginit!”

Cum e și normal, ,,Iarna a venit tiptil”,  acoperind Pământul ,,Sub mantia albă”, aducând cu ea ,,Sâmburi de creștinătate” – Sărbătorile religioase, creștine, când toți se vor ,,Acasă de Crăciun”, ascultând:

,,Cor de îngerași răsună,

Să ne dea vestea cea bună,

S-a născut Iisus Hristos,

Domnul sfânt și luminos.”

Pentru ca ,,În prag de An Nou”

,,Ce-a fost tulbure să piară,

Să-ngropăm adânc urgia.”

Iar ,,Anul Nou”

,,Să v-aducă cele bune”

Inegale ca valoare, poeziile, unele, ca specie –  pastel, dar cu accent de meditație, sunt îmbinate cu religiozitate și încearcă să concretizeze metaforic liantul dinte anotimpurile surprinse în felurite ipostaze, aduc cititorului un poet în căutarea ,,formelor perfecte”.

Revelația neputinței umane în fața destinului implacabil al trecerii în neant, ca și regretul pierderii unui coleg de condei – Rodica Scutaru Milaș, își fac loc în versurile

5.

intitulate ,,Un om, o viață, în tablou și-n vers”.

Ioan Avram nu-i uită nici pe marii poeți ai neamului, închinând versuri ,,Bardului de la Mircești”, cu accente de critică la adresa

:

,,Aș vrea tăcut să-ți cer iertare

Că ușa ta prea rar se mai deschide,”

Dar și lui ,,Eminescu”, cel care

,,Îmbătat de vraja nopții,

l-au cuprins și doruri grele

Și răpus de greul sorții

Vru o viață între stele,”

dând o formă nouă limbii române.

O poezie cu accente de odă e. ,,Limba noastră străbună”.

Volumul cuprinde în paginile sale și versuri evocatoare, de notație smerită în fața formării noastre ca popor, a trecutului de luptă și glorie pentru apărarea identității naționale, a gliei strămoșești, a limbii și a tradițiilor, dar, mai ales, a luptei permanente pentru unitate, întregire, în poezii ca: ,,Răsărit de țară”, ,,Visul lui Mihai Viteazul”, ,,Slavă Ție – Cuza domn”, ,,Românie, țara – mamă”, ,,Tricolor”, ,,Pe podul de flori”, ,,Renașterea Basarabiei”, ,,Tricolorul moldovean”, ,,Exodul”, ,,Românilor de pretutindeni”, ,,Inimi pentru România”, ,,Tată și fiu”, ,,De ziua ta, iubită Românie!”.

Nașterea și continuitatea poporului rămân pe aceste meleaguri, apărate prin mari jertfe, reprezintă ideea centrală a acestui capitol, din care cităm doar câteva versuri, lăsând cititorului plăcerea delectării prin lectură.

Mihai Vodă cel Viteaz

,,A fost numai o scânteie, ce s-a preschimbat în vis,

Pentru nația română și al țării cer deschis.”

În timp ce  Domnul Cuza a

,,adus pe harta lumii, țara noastră – România”

Și rămâne ,,pe harta țării o speranță de-ntregire”.

România e țara mamă, al cărei ,,Tricolor” e veștmânt , iar ,,Prin el dăinuie iubirea pentru-al țării pământ sfânt”.

Transpare din versuri și marea dorință de reîntregire a hotarelor, de unire, revenirea la patria mamă și a fraților de peste Prut, în ,,Pe podul de flori”:

,,Am vrea o horă a Unirii

Îmbrățișată peste Prut,

Să cânte Imnul revenirii”

6.

Poetul transpune în versuri tristețea exodului românilor pe alte străine meleaguri:

,,Au plecat în lumea mare, chinuiți printre străini,

Mulți priviți cu ironie pentru faptul că-s români”

Poate, de aceea, poetul se adresează ,,Românilor de pretutindeni”:

,,Unde-ați fi, pe-orice cărare vă duc pașii obosiți,

Țineți minte! Țara-mamă vă așteaptă! Reveniți!”

Marcat de realitățile cotidiene, poetul le surprinde, trecându-le printr-un filtrul sarcastic, într-o retorică proprie, în poeziile cu tentă de fabulă: ,,Țapul și leoaica”, ,,Grâul și neghina”, ,,Stârci”, dar și în:,,Niște politicieni”, ,,Baroni de paie”, ,,Gânduri cenușii”, ,,Visuri simple la-ndemnă”, ,,Lume pestriță”.

O nota de profundă ironie și dureroasă constatare / caracterizare a lumii contemporane se desprinde din versurile:

,,Și se răspândi neghina

Printre firele de grâu.

Când ea deveni regina

Lanului îi puse frâu.”*

iar

,,S-alegi din grâu neghina

Este foarte-anevoios…

Cred că s-a-ntinat lumina.

Lumea s-a întors pe dos.”

Imaginea contemporaneității e sarcastică, dureros de amară, un tablou deprimant în care

,,Niște stârci umflați în pene,

Având capul printre nori,

Dau din clanța lor alene

Și te-nvață cum să mori. ”

În timp ce ,,Niște politicieni” fac ,, legi de dezbinare”, dau ,, din gură și din coate” să se spele ,,de păcate”.

Poporul ar vrea ,,Să fie-n lume doar cinste și iubire”, dar, din păcate e nefericire. O mână nesătulă, acei ,,Baroni de paie”, ei lume o împart și ne-ncovoaie și

,,nu le pasă de a țării soartă”…,

,,Ar scoate-o-n piață, ar pune-o la mezat,

Să-și cumpere moșie, să-și facă un palat.”

Poetul crede că trăim într-o epocă cu o ,,Lume pestriță”, deși

,,Dac-am fi cu toții OAMENI

Și-am vâsli pe-același drum,

7.

Poate-ar fi mai puțini fameni,

Visurile n-ar fi fum / scrum.”

Revelația singurătății omenirii în fața dezastrului abătut asupra omenirii,deci, și asupra noastră – pandemia – își găsește ecou în versurile sale din: ,,Noapte adâncă”, ,,Plâng Clopote”, ,,Vremuri negre”, ,,Ne-au pus lacăte la gură”, ,,Potop”, ,,Trăim doar cu speranța”, ,,Ecouri din singurătate”.

,,E noapte adâncă în lumea întreagă,

Lumina s-a stins și este pribeagă”

*

,,E noapte adâncă, dar lumea nu doarme,

Urzește noi vise să iasă la mal,

Vrea neguri s-alunge sălbatice drame,

Să șteargă-ntr-o clipă năprasnicul val.”

Dezastrul pandemiei e redat printr-o  sintagma metaforică ,,năprasnicul val”e secondat de personificarea din titlul ,,Plâng clopote”:

,,Se-mbracă o lume în jale

Jocul cu moartea e infernal”

căci

,,Vremuri negre se adună”

și

,,Sună lung sirena morții

Se aude până-n cer.

Ne-am trezit în iad cu toții”

Dar, parcă, nu e destul

,,Ne-au pus lacăte la gură

Și la nas ne-au pus zăvor.

Pandemia azi ne fură

Libertatea tuturor.”

Și, totuși, răzbat ,,Ecouri din singurătate”:

,,Niște măști citesc poeme

Adunate într-o carte,

File înmuiate-n vreme,

Ecouri din singurătate.”

Arta va străbate timpul. Ea va rămâne după noi, căci, deși e pandemie, noi – ,,robii cuvântului

,,Vom lansa într-un buchet

Ecouri din singurătate,

Vom zidi comori din suflet,

Le vom scrie într-o CARTE!”

8.

Volumul închide popasul liric metaforic cu: ,,Din nou liber” ,,Licăre de lumină”, ,,Nămeți de lumină”, ,,Speranța”, deoarece

,,Și drumurile noastre-s născute din speranță”,

dar și cu dorința ,,Să fie-n lume numai fericire”.

Unele poezii din volumul de față au fost onorate cu diferite distincții în cadrul unui Concurs – maraton, cu profundă tentă patriotică, întitulat  ,,ȘAPTE INIMI ROMÂNIA” .

Ioan Avram, cu acest al doilea volum, în versuri de factură clasică, structurate în catrene, având o metrică diferită în funcție de ideea poetică, reține atenția prin căutarea acelui echilibru necesar oricărei expresii poetice.

E o voce ce transmite dorința de mai bine, de a învinge banalitatea lumii contemporane, prin sinceritatea, uneori naivitatea, dar și varietatea sentimentelor exprimate, invitându-ne să participăm activ, trăind acuratețea unor trăiri, chemându-ne la unitate, la a fi mai buni cu noi și cu Universul.

Volumul se vrea, potrivit și titlului ales ,,Gânduri pestrițe”, o simfonie a unui amalgam de trăiri care, topindu-se în cuvinte, să redea cântecul atât de divers al vieții…

Citiți-i versurile!

––––––––––––––

Prof. Lucia-Elena LOCUSTEANU

 Cluj-Napoca

31 august 2022       

by

Referinţă Bibliografică

Lucia-Elena LOCUSTEANU: IOAN AVRAM – GÂNDURI PESTRIȚE (PREFAȚĂ)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 septembrie 2022