Am plâns o Dunăre de lacrimi
și un ocean de suferințe
îmi vor opri smintite patimi
zidindu-mă în noi dorințe.
Am râs o viață de potopul
ce se-abătea, cu nepăsare,
peste Lumina,-n care locul
mi-era zidit, mai către Soare.
Am strâns un munte de amaruri
ce le-am triat pe căprării
și-am construit solide maluri
pe ape limpezi și-argintii.
Am risipit atâta viață
peste nimicuri și căderi
iar biata-mi inimă de gheață
se îndrepta spre… nicăieri!
Am plâns, am râs, am risipit,
dar a venit o vreme-n care
tot timpu` acesta prăpădit
s-a transformat în împăcare!
Am strâns destul, chiar de-i puțin,
în lume totu-i trecător
și am decis, să mă închin,
decât le ce-i Nemuritor!
………………………………………………..
și mi-am promis, că tot ce-oi da,
să fie Rai în clipa ta!
© Lusiana Drăguşin


