Sunt oameni, care au cărți, și oameni, care au Operă.

Romanul „Marele Nanu sau Stejarul genealogiei Dicescu” sfârșește cu un emoționant cuvânt despre Speranță.

„Între mine și Speranță, personajul meu abstract, coautor activ al acestui roman-cronică, se așterne o tăcere surprinzător de meditativă”, scrie Ion Anton.

„Nu știu la ce meditează Speranța.

Eu, însă, mă gândesc la tăcerea care s-a instaurat, aidoma unui zid chinezesc, între urmașii nobililor basarabeni și generațiile actuale de români”.

Scriitorul Ion Anton ar dori să oprească Tăcerea ori s-o transforme în cuvânt.

Ieșirea din uitare, ca să ne amintim de un alt roman memorabil al său, este una revendicată, în ciuda indiferenței lumii, care gândește doar la timpul prezent, de consum curent.

„Eu tac și meditez cu tristețe la lăcomia cu care timpul înghite nepăsător nume, evenimente și fapte, fără a le dărui istoriei”, scrie autorul.

„Speranța, însă, citindu-mi gândurile, nu poate să tacă și intervine patetic:–Păi, vezi, bunicul tău (dar și Cotic-Constantin Manuilă!) nu s-a împăcat cu înghițirea de către timp a neamului Dicescu!

El te-a îndemnat, încă demult-demult, să notezi cronica acestor vrednici patrioți.

Sper că și mulți alți condeieri vor îndrăzni să deschidă Ușa Tăcerii, de după care, reînviind și prinzând glas, bravii noștri nobili vor reveni din trecut în prezent, servind tinerelor generații adevărate lecții de patriotism și oferindu-le repere sigure în drumul lor spre viitor.

Speranța mă fascinează cu pledoaria sa optimistă și îndrăznesc să cred că expresia „Speranța moare ultima” s-a învechit, de aceea, în locul punctului final, rostesc ferm și înflăcărat:–„Speranța nu moare ultima!”.

În roman-jurnalul Anastasiei Dicescu „Uitasem să vă spun…” Ion Anton glorifică nemoartea Speranței.

Viața ei nesfârșită. Viața ca Operă din Operă.

Aici zi de zi, filă cu filă, este restaurat omul-artist, însetat de Iubire.

O mireasmă înduioșătoare plutește peste omul care citește acest roman, până la nesfârșitul lui.

Până la trecerea lui într-o altă dimensiune, din timp în Veșnicie, în adevărata Viață a basarabencei noastre Anastasia Dicescu, care mărturisește:„Dumnezeule, azi mă simt cu adevărat fericită! Stau cu rudele mele apropiate și simt cât de mult mă iubesc dânșii.

Săraci, dar FERICIȚI că trăim.

A venit să mă vadă și Cotic, Constantin Manuilă, băiatul Natașei (sora ei–n.n.), care mi-i scump și apropiat ca un fiu.

Este ofițer de cavalerie și păzește muzeul Brukenthal din Sibiu.

Doamne, de l-ați vedea cât de bine îl prinde uniforma militară!

M-a îmbrățișat și-mi zice: „Tare dragă îmi ești, mamă Anastasia!”.

Îmi tresare inima-n piept și-mi amintesc de dorința mea naivă de a naște un copil din flori, al cărui tată biologic să fie bărbatul de care mă îndrăgostisem–Jorjac (George Enescu–n.n.)

Nu-i cerusem să se căsătorească cu mine, deși, la un moment dat, era gata s-o facă.

De fapt, acum nu mai știu dacă povestea aceasta a fost una reală sau doar am visat-o. Bine că măcar un suflet, Cotic, ține la mine ca la o mamă. Simt o mare ușurare. Vine ca o boare răcoroasă de vânt și alungă din preajma mea zăpușeala de iulie.

Răcoarea mă cuprinde și mă strânge la pieptul ei tot mai mult, mai mult, mai mult…

Din ceruri aud coborând o muzică sacră, da, MUZICA, marea mea dragoste…

Adorm…”.

Ca să rămână Viața ei, prin scrisul lui Ion Anton, și Operă, și Amintire.

Iar autorul de multe și adevărate cărți să se zidească în propria lui Operă, ca o cetate invincibilă în veac și-n vecii!

by

Referinţă Bibliografică

Viața–Operă și Amintire/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 11 septembrie 2026