– partea I –
Mergeam spre ziua de apoi
când de-aripioare m-au prins doi,
m-au întrebat drept cine sunt,
de ce-mi fac veacul pe pământ,
că Sfântul Petre, acolo-n cer,
e, fără mine, cam stingher,
să merg să stau de-a dreapta lui
Paznic la Poarta Raiului,
să-l însoțesc, barem de formă,
măcar cu jumătate normă.
Am încercat să scap de ei,
dar mă țineau cu mult temei,
să mă opun n-am cutezat
că mă simțeam epuizat,
m-am dus, fără să vreau, în zbor
și m-am lăsat în voia lor.
Când am ajuns, parcă visam,
la sfat cu Sfântul Petre stam,
m-a luat de braț, m-a mângâiat
pe creștet, m-a îmbărbătat,
zicea că de mult timp veghează
și mintea mi-o păstrează trează,
să n-o mai stric cu poezii,
că nu sunt decât fantezii,
că viața oamenilor stric
și nu mai sunt buni de nimic.
De-aceea m-a chemat la El,
i s-a părut că sunt rebel,
că oamenii-n loc să muncească
fac cozi pe Facebook să citească
și-n loc de slăvi și-nchinăciune
dovadă dau de-nțelepciune,
pe preoți parcă îi urăsc,
năravurile lor pârăsc,
nu-s credincioși, dar nici supuși,
sunt rătăciți, de gânduri duși
și-ar vrea, cu mintea prea isteață,
în gura lor de nătăfleață,
daruri pretinse de la viață:
să pice pară mălăiață!
Nu mai sunt oamenii sfioși,
dar nici smeriți ori credincioși
și-n căpățânile lor seci
plesnesc semințe de dovleci,
că sunt deștepți și știu ce fac
până-s bolnavi și la pat zac,
abia atunci și-aduc aminte
că Eu exist, că le dau minte,
se roagă să-i blagoslovesc,
să îi păzesc, să-i ocrotesc,
să pot să-i însănătoșesc,
iar mintea să le-o limpezesc,
iar mie-mi pare rău de toți,
că-mi sunt copii, că-mi sunt nepoți,
li s-a dat liber la gândire,
s-au făcut înțelepți din fire,
ei soarta singuri să-și croiască
și un destin să-și făurească.
La fel le-a dat-o tuturor,
dar ce-au făcut cu viața lor?
Crime, violuri, furăciuni,
încât cei răi sunt cei mai buni,
de parc-ar fi la ochi legați
devin cu toții-mpricinați,
iar lipsa lor de judecată
mă înspăimântă, câteodată.
De ce-or greși, nu mai pricep,
să-i corectez, cu cin` să-ncep?
Sunt toți o apă și-un pământ,
se jură strâmb, nici n-au cuvânt,
în fața mea n-au crezământ
și, parcă, nu au nimic sfânt.
Pe cel ce lesne jură strâmb
a doua zi îl văd scălâmb,
niciunul nu se-nvață minte,
să creadă și să ia aminte
că Cel de Sus din cer veghează,
prin rugă mintea luminează,
le dă speranță la cei buni,
pe răi îi prinde cu minciuni,
pe primii Domnu-i răsplătește,
pe ceilalți îi pedepsește.
S-au întâmplat atâtea cazuri,
cu toții au dat de necazuri,
dar nici atunci nu se căiesc,
ei cred că de se spovedesc
îi iartă popa de păcate,
dar nici nu știu ce duc în spate:
poveri ce nu pot fi iertate
cu fapte neîncuviințate!
Eu te-am chemat doar pentru sfat,
mergi înapoi la tine-n sat
pe oameni să îi sfătuiești,
Cuvânt să propovăduiești:
umili, docili și credincioși,
să nu mai fie păcătoși,
să uite minciuna și ura,
invidia, înjurătura,
că răul se face ușor,
dar se răsfrânge-asupra lor.
Eu…am încălecat pe șa,
v-am spus pe larg isprava mea
și am încălecat pe roată,
dar nu v-am spus povestea toată!
– partea a II-a –
De Sfântul Petre n-am scăpat,
A doua oară m-a chemat.
Când stam cu oamenii din sat,
Au venit doi, m-au înșfăcat,
Forță n-aveam să mă opun
Și nici vreo vorbă să le spun
Căci mă țineau cu mult temei
Ca smuls din sânul alor mei.
Unii spuneau să nu mă duc
Că o să iasă balamuc,
Alții-mi strigau ”tu, du-te, du-te,
Că ni-s speranțele pierdute,
Dar să te-ntorci cu mir și har
Ca să ne dai și nouă-n dar”,
Dar nu puteam nici să cârtesc,
Eram pierdut în nefiresc.
Când am ajuns, am fost certat
De Sfântul Petre, supărat,
Că vreau să-ncalc voința Lui
Și nu dau cumpăt* nimănui,
Că vreau să par mare deștept,
Dar lucrul nu-l fac înțelept
Că-ncerc să scriu iar poezii,
Versuri stupide, nerozii,
Ce-n mintea oamenilor țes
Revoltă, manifest, regres,
Nimic nu-i sfânt în traiul lor,
Dar viață-mbelșugată vor,
Se cred prea mândri și isteți,
De parc-ar avea multe vieți,
Doar una singură li-e dată,
Trăită sfânt și prea-curată.
Iar Dumnezeu îi vrea pe toți
Cinstiți și drepți, nicidecum hoți,
Cu toții sunt copiii Lui
Și-i duce-n Țara Binelui,
Dar lor nimic nu le convine
Își fac de cap crezând că-i bine,
Pârăsc și mint, pe ei se fură,
Sunt secături și plini de ură,
Doar lacomi, nesătui și proști,
Ajuns-au umbre la cei ”foști”:
Căci Burebista, Decebal
Aveau un țel și-un ideal:
Hotarele să le păstreze,
Averile să le dubleze,
Nimic să nu înstrăineze,
Iar mințile să fie treze,
Doar să le lase moștenire
Neamului lor în devenire,
Prin vene să le curgă sânge,
Că de nimic n-au a se plânge,
Să nu se lase-ademeniți
De prefăcuți și parveniți,
Să curgă sânge din vrăjmași
De-or fi avari și pătimași,
Iar de-or râvni l-al nost` pământ
Să fie-mprăștiați de vânt,
Odihnă să nu-și găsească,
Fiii lor să pătimească,
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..