Zilele acestea, s-au împlinit 125 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai iluștri actori ai teatrului românesc – GEORGE CALBOREANU, de neuitat în rolul Domnitorului Ștefan cel Mare din piesa scriitorului BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA – ”APUS DE SOARE”…

GEORGE CALBOREANU – DE LA ESTETICA SUPERIOARĂ A TEATRULUI, LA URÂTUL EXISTENŢIAL…

„Suntem lumină unii pentru alţii.

Fiecare se umple de lumina celuilalt.”

(Dumitru Stăniloae)

Nimeni nu a găsit răgazul să îi asculte, la final de viaţă, durerea. Cuvintele limbii, aşezate cândva în armonia sonoră a unei dicţii de o perfecţiune sculpturală, nu i-au mai putut vindeca de astă dată rana deschisă a propriei sale inimi. Strigătul mut al deznădejdii – „Sunt bolnav, de urât!” – nu i-a fost înţeles nici măcar de o singură Fiinţă. Oamenii nu făceau rost de timp ori de suflet, uitând că parcursul lor teluric nu era altceva decât oglinda vremelniciei în care neîntâmplător s-au ivit. Să fi fost tot acest chin al sfârşitului de existenţă singura variantă mântuitoare la ieşirea din scena teatralo-mundană a unui actor cu vocaţia trăirii isihaste precum GEORGE CALBOREANU?!…

Dumnezeu-Fiul parcă murise pentru el o dată cu ultima vibraţie a rugăciunii domneşti din ”Apus de soare”. De regulă, multitudinea conotaţiilor dramatice, care însoţesc cea din urmă secvenţă temporală a destinului individual uman, nu reprezintă un simplu semn distinctiv al neputinţei biologice fireşti, ci ele au darul de a muta radical coordonatele axiologice funciare ale persoanei de pe orizontala deşartei slave lumeşti pe verticala Luminii lui Cristos. E, de altfel, cea mai mare şansă a Omului de a ridica în faţa veşniciei privirea dinspre ţărână către văzduh.

Dacă aş încerca să strâng într-o bună zi întreaga tristeţe multimilenară a lumii cu gândul de a nu-i mai da drumul vreodată în Univers, unicul loc sacru, unde aş aşeza-o cu temeinicie, ar fi sufletul ars de rugăciune al unui eremit. Pentru că numai acolo, în micul altar neimprovizat al dumnezeirii, ea, tristeţea, s-ar topi, până la ultima sa cuantă de energie distructivă, în focul neîntrerupt al pocăinţei şi al înaintevederii a tot şi a toate. Un astfel de trăitor al pustiei, călătorind deloc bezmetic şi cu de la sine voinţă prin deşertul continuu fumegând al lipsei de sacralitate, poate fi considerat şi actorul, iar interpretul principal al piesei lui Barbu Ştefănescu Delavrancea cu asupra de măsură, căci arcul de lumină, pe care inteligenţa creatoare a lui CALBOREANU l-a descris întotdeauna cu minuţie de-a lungul şi de-a latul frontonului artei dramatice româneşti, a metamorfozat în timp, aidoma unui vulcan cu lava sângerândă, umanitatea depoetizată a profanului obosit.

Cu puţin înainte ca secolul XIX să îşi lepede-n grabă suflarea, lăsând loc de respiro şi de producţii culturale diverse următorului ev istoric, mai precis, la început de ianuarie 1896, sămânţa necunoscută a vieţii căpăta cu bucurie trup şi identitate prin ţipătul unui copil, care avea să mântuiască peste ani, în felul lui, o dată cu jertfa proprie, spiritul pământului de unde a ţâşnit. Puţine personalităţi au avut pe parcursul existenţei privilegiul acesta divin. Una dintre ele a fost LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ însăşi, Hamletul feminin plin de poezie şi profunzime al teatrului naţional de veac XX, dacă îi putem spune aşa. GEORGE CALBOREANU – geniul răpus, finalmente, de pasărea întunecată a durerii – şi-a desenat, la rându-i, cu fermitate, linia nuanţată a destinului, ca pe o evidentă propensiune a unui suflet de om în stare să înlăture, cel puţin pe durata intervalului său artistic, bezna tăcerii generale şi surghiunul solitudinii lumeşti…

Crucile vorbesc. Mai mult decât au Fiinţele umane curajul să o facă. Ele nu lasă urme pe zăpadă şi nu se tem de curgerea mută a timpului ori de imemorialul şopot al apelor pământului. Pot împrăştia, însă, în juru-le, lumina aceea puternică sau difuză a spiritului deja de mult ascuns în măruntaiele ţărânii, topind, în geometria lor fixă, tot fluviul de neiubire din cuprinsul întregii lui vieţi. Oricum ar fi, crucile nu se vor opri nicio clipă din a-şi spune cu sinceritate povestea acelui om, care le va înţelege cu uşurinţă glasul. Uneori, e-adevărat, ele plâng, fiindcă ştiu cu precizie că steaua lor alburie nu mai apucă să pâlpâie vreodată într-un colţ singuratic de Univers. Te simţi atunci în mare suferinţă, tu, cel care vei deveni cândva, la rându-ţi, cruce, tocmai pentru că nu le poţi opri sau şterge măcar cu delicateţe lacrima, iar asta răneşte sufletul celui încă viu mai mult ca orice…

De nenumărate ori, cerul este acoperit de prea puţine stele, iar pământul lipsit de orice metaforă a frumuseţii. CALBOREANU exact de maladia aceasta a urâtului suferea, de negura apăsătoare a unei existenţe chinuite pe final care se întindea ca o pecingine de colo până colo, cuprinzând în plasa ei perfidă totul: natură, aer, suflete, nefiinţă… E greu să te intersectezi cu un secol în raport cu care, afară de timpul fizic, nu ai aproape nimic în comun, dar să îi parcurgi, totdeodată, traiectul îngust ca un înţelept fără vreme, venind dinspre eternitate spre a pleca iarăşi către ea cu cifrul marii taine a lumii pe îndelete desluşit. Şi ce poate fi mai frumos pe pământul acesta al lui Dumnezeu decât a-ţi fi îngăduit să mângâi cu propriile tale palme veşnicia, iar ea să îţi răspundă simplu, la un moment dat, prin crengile cenuşarului firav de lângă piatra roşietică a crucii?!…

„În fiecare om este o lumină. Dar ea nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem lumină unii pentru alţii. Fiecare se umple de lumina celuilalt.”, iar „Această lumină e sensul inepuizabil al existenţei înrădăcinate în Dumnezeu.”, îi mărturisea marele teolog al Iubirii, Dumitru Stăniloae, Părintelui Marc-Antoine Costa de Beauregard. Arta interpretativă a actorului GEORGE CALBOREANU s-a constituit, în plin veac XX, ca o veritabilă formă de răspuns dat, prin estetica trăirii sale interioare, desacralizantului spaţiu existenţial din care făcea, la rându-i, parte, dar şi ca o scară cu trepte solide către cetatea întâi stătătoare din înalt. O artă ce anulează şi azi, din perspectivă temporală, dimensiunea negativă a trecerii.

MAGDALENA ALBU

Bucureşti

3 ianuarie 2016

by

Referinţă Bibliografică

MAGDALENA ALBU: 125 de ani de la nașterea lui George Calboreanu/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 ianuarie 2021