Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » MARIAN-CĂTĂLIN CIOBANU, O CARTE DE CĂPĂTÂI: „BIBLICELE” LUI EUGEN DORCESCU

MARIAN-CĂTĂLIN CIOBANU, O CARTE DE CĂPĂTÂI: „BIBLICELE” LUI EUGEN DORCESCU

 

MARIAN – CĂTĂLIN CIOBANU: O CARTE DE CĂPĂTÂI: „BIBLICELE”  LUI  EUGEN  DORCESCU

 

Motto: Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și folositoare. De aceea a fost scrisă de Duhul: pentru ca toți oamenii să luăm fiecare leac pentru suferința proprie ca dintr-un spital de obște – Vasile cel Mare, Homiliae supel Psalmos, PG 29, 212.

 

În 2020 – anul pandemiei – Poetul Eugen Dorcescu a publicat, la Editura Mirton, din Timişoara, două volume de Pagini de Jurnal: Îngerul Adâncului (1991-1998) și Adam (2000-2010), inedite prin formă, covârșitoare prin esență. La începutul anului 2021, de Sfintele Paști, Poetul a publicat o altă carte de căpătâi (BIBLICE, Timișoara, Editura Eurostampa, 2021, text coperta a IV-a: Valeriu Anania), care îi asigură un loc însemnat în istoria literaturii române.

Pornind de la lectura Jurnalelor, aflăm încă din primul volum – Îngerul Adâncului – că spiritualitatea și credința de neclintit în Dumnezeu sunt fundamentul scrisului dorcescian, elemente definitorii pentru discursul său liric abisal. Poetul mărturisește relația tainică dintre Divinitate și om: „M-am trezit cu un gând, pe care va trebui să-l aprofundez. Anume, un poet important nu scrie despre om: privit în sine, omul e prea mărunt pentru a fi subiectul unei mari poezii; la fel, un poet important nu scrie despre Dumnezeu: om fiind, nu-l poate cuprinde și, închipuindu-și că poate, cade în trufie, ratându-și poezia. Un poet important scrie despre relația (tainică) dintre Dumnezeu și om (ca făptură). Despre misterul acestei relații, despre drama și splendoarea ei. Astfel, poezia lui e și adevărată, și profundă, și perenă.” (Adam – Pagini de jurnal, p. 14). În acest sens, religia, în accepțiunea etimologică a termenului, aceea de relaționare a umanului cu divinul (cf. lat. religo „a lega”), „este pilonul central al creației dorcesciene” (Mirela-Ioana Dorcescu, Prefață la Biblice, p. 11).

Creația lirică dorcesciană aprofundează relația omului – ființă finită – cu Dumnezeu – Ființă Absolută, Eternă. Poemele sale „izvorăsc, rând pe rând, dintr-o sete neostoită de cunoaștere transcendentă, din tulburătoare întrezăriri ale luminii de dincolo, din visul perfecțiunii și al eternității, care animă și cutremură Poetul” (Ibidem, p. 18-19). Astfel că non-imanența, metafizica, transcendența, abisalitatea „depun mărturie despre un univers dorcescian ocupat în integralitate de Dumnezeu” (Ibidem, p. 20). Relația eului cu Atotputernicul ocazionează „epifanii, proiecții simbolice, meditații, care îmbogățesc, consolidează și conferă adâncime lirismului Poetului timișorean” (Ibidem, p. 20). Poetul își reiterează, de câte ori se ivește prilejul, „sacrul legământ, în termeni poetici elevați, în structuri arhetipale, în coordonate semantic echivalente” (Ibidem, p. 20).

În deschiderea Biblicelor, Poetul Eugen Dorcescu recurge la unul dintre cele mai profunde și semnificative poeme ale sale, referitor la întâlnirea cu El Shaddai: În tăcere. Poemul evocă  vocea lirică a Poetului care vorbește cu Dumnezeu și, treptat, descoperă că nu cuvântul, ci tăcerea asigură dialogul cu Divinitatea. Dumnezeu îi răspunde Poetului printr-un simț aparte, iradiind în gând, în șoaptă și în puls. Între personajele poemului se instaurează o relație tainică, dincolo de tot ceea ce este omenesc. În tăcerea absolută și „plină de sens și țel”, discursul Poetului „se mută în tăcerea” cu care eul liric contemplă Abisul.  Acesta este calea către Cel Ce este: „Doar eu grăiam. Și iată că, treptat,./ Discursul spre tăcere s-a mutat,/Tăcerea s-a umplut de sens și țel,/Tăcerea era drumul către El.//Așa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis./Așa-I vorbeam: Abis lângă abis” (În tăcere).

Subliniez, în treacăt, faptul că actul contemplativ presupune supresiunea vorbirii. Astfel că eul liric contemplă Divinitatea prin tăcerea augustină, conform căreia „organul” vorbirii este păcătos și numai prin contemplație pură și nobilă se poate purta o conversație cu Dumnezeu. Numai în tăcere putem asculta cu adevărat ce-i spune omului Yah Elohim.

  1. Psalmii
    1. Preliminarii

Numele ebraic tradițional al Psaltirii este Sepher Tehillīm (,,Cartea Laudelor”), ceea ce sugerează importanța acordată acestui tip de rugăciune în toate împrejurările vieții la care se referă psalmii. În Septuaginta, cartea este intitulată, în codicele Vaticanus, Psalmoí sau Bíblos Psalmôn. Gr. psállô înseamnă, la origine, ,,a trage”, ,,a smulge”, „a ciupi” (coarda arcului sau a unui instrument muzical); se specializează pentru „a cânta la un instrument cu coarde” (ciupindu-le cu degetele, nu cu plectrul), mai ales la harfă; de aici, psálma „melodie cântată la un instrument cu coarde”, psalmôs „melodie cântată la harfă sau la liră/alăută”,  psalm („cântec cu acompaniament de harfă” (Septuaginta, Editura Polirom, Iași, 2006, volum coordonat de Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, p. 14).

S-a încercat, deseori, o clasificare sistematică și tematică a Psalmilor, însă bogăția tematică și realismul lor se împotrivesc clasificărilor rigide. La nivel macro-tematic, s-au putut, totuși, identifica mai multe „familii” de psalmi:

  1. cea a psalmilor de laudă, care sunt strâns legați de cult; le este caracteristic aspectul comunitar, ce se manifestă uneori prin dialoguri, refrene, aclamații („Amin”, „Aleluia”) sau referiri la procesiuni ori la gesturi (aplauze, închinări, dansuri etc.);
  2. cea a psalmilor de implorare, în care cererea de ajutor este împletită cu exprimarea încrederii și cu aducerea de mulțumire. Implorarea poate fi enunțată individual sau colectiv. Întrucât suferința era considerată pedeapsă divină, aproape automată, pentru păcatele săvârșite, implorarea se împletește adesea cu recunoașterea stării păcătoase a omului și cu cererea de iertare;
  3. cea a psalmilor de învățătură. Elemente educative se găsesc în toți psalmii, dar unii au acest scop declarat, uneori chiar în titlu („pentru înțelegere”), metodele „didactice” fiind foarte diferite.

Orice încercare de clasificare a psalmilor „e menită să ofere doar un cadru ajutător pentru o mai bună înțelegere a conținutului” (Septuaginta, p. 20). De fapt, tematica lor e bogată și variată, ca existența însăși, astfel încât orice om, în orice situație de viață, se poate regăsi în ei.

În totalul de 2527 de versete, numele divin YHWH („Domnul”) se întâlnește de 735 de ori, cel de ̕Elohīm, ̕El, ̕Eloah („Dumnezeu”), de 438 de ori, iar ̕Adhōn/ ̕Adhōnay („Domnul”) de 62 de ori: acest record absolut al frecvenței arată că Dumnezeu se află în centrul Psaltirii (Septuaginta, p. 20).

Psalmii conțin o metaforă incomprehensiblă simțului uman. Metafora psalmică se caracterizează prin „crearea unei tensiuni între două realități potențial echivalente, tensiune cu atât mai mare, cu cât apropierea dintre cele două este mai puțin previzibilă; acest fenomen de tensiune este capabil să degajeze semnificații noi” (Septuaginta, p, 24). Apropierea neașteptată între două realități din sfere diferite provoacă o suprapunere aproape vizuală, care arată lucrurile într-o lumină cu totul nouă. Chiar dacă, în poezia biblică, ea nu are frecvența din poezia modernă, „metafora este importantă și din punct de vedere teologic, întrucat oferă limbajului posibilitatea de a se apropia întrucâtva, în mod viu, de mister” (Septuaginta, p. 24).

Prin valoarea sa simbolică, universul poetic își are rolul în Revelație: de pildă, „copacii pădurii” care „dănțuiesc” (Ps. 95,12) sau „dealurile” care „saltă precum mieii” (Ps. 113,4)  la venirea Domnului semnifică „tensiunea cosmosului în așteptarea venirii lui Dumnezeu” (Septuaginta, p. 25), ceea ce va fi explicitat de către Pavel în Epistola către romani: „Făptura așteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (8, 19); ,,toată făptura împreună suspină”, așteptând ,,să fie părtașă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (8, 22, 21).

  1. Psalmii dorcescieni

Versificarea Psalmilor nu este o inițiativă nouă în literatura română (cf. Psalmii lui Dosoftei, Militaru, Popescu-Iași, Foarță ș.a.), însă eul creator dorcescian, genialitatea limbajului, prozodia și comprehensiunea substanței mesajului biblic înalță Psalmii dorcescieni la nivel de capodoperă. Afirm, apăsat, cu tărie, că Poetul Eugen Dorcescu a dat voce unei vibrații înalte în versificarea mesajului divin.

La nivelul prozodiei (rimă, ritm, măsură și strofă), Poetul a recurs la endecasilabul iambic (în catren, distih sau în alcătuiri strofice complexe); alteori, mai rar, la stihul liber. Epitetul, comparația, metafora constituie „spațiul de predilecție al inovației” (Eugen Dorcescu, Mărturia stihuitorului, în Biblice, p. 299).

Poetul Eugen Dorcescu este un scrib, căci adevăratul Autor este Dumnezeu Însuși: „Din fericire, eu știu că, indiferent ce întreprind, sunt doar scriitor și nu neapărat autor (Textul sacru este Cuvântul lui Dumnezeu) și-mi pun, necondiționat, nădejdea în Autorul a tot ce există” (Ibidem, p. 281).

Scribul versificator trăiește profund o experiență culturală: „Este o experiență culturală cuprinzătoare, deoarece ea implică, în demersul său, știința limbii, dar și psihologia creației, fenomenologia esteticului și, evident, raportul subtil dintre înțelegere, imaginație, suflet și duh” (Ibidem, p. 282). Acesta își asumă, dar este și asumat de mesajul Scripturii în cele mai profunde și intime articulații ale ființei: „Voi afirma, însă, că, spre a tălmăci Scriptura, este obligatoriu nu doar să-ți asumi duhul ei, ci – mai cu seamă – să fii asumat de acesta” (Ibidem, p. 282-283). Experiența stihuirii nu este doar poetică, devine o experiență existențială. Însăși versificarea mesajelor biblice s-a impus, în plan intim, ca o necesitate existențială.

Psalmii, alături de Ecclesiastul, Pildele, Cronică și Abbadon, reprezintă un traseu spiritual, pe care eul poetic nu îl parcurge, ci îl transcende: „Psalmii în vesuri sunt – așa cum am afirmat de multe ori – cartea Paradisului meu lăuntric (în timp ce Cronică și Abbadon, volume scrise și apărute cam în aceeași perioadă, evocă Infernul meu personal și, poate, și Infernul unor semeni ce aparțin aceleiași familii spirituale). Ecclesiastul în versuri este concluzia și, probabil, limita de sus ale traseului meu empiric și artistic. Toate liniile de forță ale unei vieți se adună aici. Și toate motivațiile (înnăscute sau deprinse) ale comportamentului estetic… Iar Pildele în versuri sunt ghidul, dreptarul în această aventură terestră” (Ibidem, p. 301-302).

 

Eul poetic creator, vulnerabil, se află sub auspiciile Divinității, iar sprijin îi este Legea Divină: „Dar Tu în jurul meu ești ca un scut,/Ești slava mea, lumină-mi cerni pe frunte./Te chem, Te strig, și Tu, din Sfântul Munte,/Îmi dai răspuns, la fel ca la-nceput” (Psalm 3). Fiecare articulație a ființei eului liric Îl evocă pe Dumnezeu, Care nu întârzie să mângâie sufletul rănit: „Acum, că Domnul e păstorul meu,/Oare de ce voi duce lipsă eu?/Odihnă-mi dă, pășunile sunt verzi,/Cu ape liniștite și livezi” (Psalm 22/23). Pașii firavi ai eului liric sunt călăuziți de lumina divină, chiar și în Valea Morții: „O, Doamne, chiar când calc a morții vale,/N-am teamă, că-s sub paza mâinii Tale./Pasul mi-l lași să treacă și să meargă,/Strunindu-mi-l cu înțeleapta-Ți vargă” (Psalm 22/23).

Dumnezeu este Lumina Absolută – un izvor nesecat de Lumină Divină: „Când îți întorci privirile spre El,/Și ochi, și chip deodată-ți sunt senine./Nu ți se umple fața de rușine/Și nu ești stânjenit în niciun fel” (Psalm 33/34). Nicio ființă, fie ea umană ori celestă, nu poate cuprinde infinitatea divină: „Numele Tău, o, Doamne, cât e de minunat!/ Nu-L poate nici cuprinde, nici absorbi cuvântul” (Psalm 8). În Biblie, Dumnezeu apare sub multe nume ( 99), însă cel de-al o sutelea este necunoscut, întrucât acela relevă esența divinității absolute. Eul liric tinde către Esența divină însăși. Gnoseologic și spiritual, Poetul trăiește dorul Divinității, fiind însetat de Lumină și sens: „Vai! Sete mi-e de Tine… Mă voi întoarce oare/ În fața Celui Veșnic?” (Psalm 41/42).

Ascensiunea către Divinitate, setea de sens și de tot ce este dumnezeiesc reprezintă căile de acces spre Mântuire: „Precum dorește cerbul izvoarele alpine,/Umbroasele izvoare, cu-nfiorate ape,/Așa tânjește, Doamne, ființa mea spre Tine,/Spre apa veșnic vie a surselor divine,/Din ea, pe veci, și-n viață, și-n moarte, să  se-adape” (Psalm 41/42, p. 99).

Poetul întreprinde o permanentă căutare gnoseologico-spirituală. Simțind greutatea propriei ființe, eul liric se îndreaptă, cu trup de osândit parcă, însă cu sufletul neobosit de iscodirea sensului, către Salvarea divină: „Când sorii abia se-arată, eu sunt treaz,/Cu-amprenta insomniei pe obraz. Tânjesc în trup, mi-e sufletu-nsetat,/Ca-ntr-un pământ secat și neumblat./Te caut, Te aștept și Te privesc/În spațiul neatins, dumnezeiesc” (Psalm 62/63). În final, Poetul își găsește Sensul Vieții și vitalitatea în Casa Domnului: „Dar eu, în Casa Domnului, sunt, iată,/Și fericit, și liber, și senin./Sunt verde și mlădiu ca un măslin,/Prin bunătatea Lui nemăsurată” (Psalm 51/52).

O temă importantă este suferința. Poetul Eugen Dorcescu abordează profund, grav, această temă în Psalmul 50/51 care are drept emblemă latinescul Miserere mei Deus („Doamne, ai milă de mine!”): „Dumnezeule, ai milă de mine, după marea, după/Imensa bunătate a Ta”. Ființa adamică își conștientizează păcatul originar și caută mântuirea și ocrotirea divină: „Însumi nemerniciile-mi le cunosc și le știu,/Păcatul îmi stă necurmat dinainte./Împotrivă-Ți am greșit, ca un om fără minte,/Am săvârșit ce e rău și mă mustru acum, dar/E mult prea târziu”. Eul poetic aduce drept jertfă sacrificiul suprem – propriul suflet zdrobit și mâhnit: „Nu jertfe dorești, nici arderi-de-tot./Altfél, Ți-aș aduce./Jertfa ce-Ți place e duhul zdrobit de durere,/Jertfa pe care Cel Veșnic o cere/E inima frântă de chin, răstignită pe cruce”. Numai prin durere și suferință, aduse Lui drept jertfă, Yah Elohim își poate arăta, în plină lumină, Puterea și Lucrarea. Afirm că Poetul Eugen Dorcescu a adus această jertfă!

  1. Ecclesiastul
    1. Preliminarii

Qoheleth sau Ecclesiastul face parte din canonul iudaic, din scrieri (Ketubhīm) sau Hagiografe, altfel spus din al treilea grup de cărți care formează Biblia. Însuși titlul este grăitor, întrucât Qoheleth reprezintă participiul activ al verbului ebraic qahal „a aduna”. Propovăduitorul, predicatorul. Ecclesiastul (gr. Ekklesiastes) – cel care se adresează unei ecclesia (unei adunări). Ecclesiastul face parte din trilogia solomoniană: Proverbele, Ecclesiastul și Cântarea cântărilor constituie etape ale cunoașterii și ale vieții spirituale.

Havel havalim („Deșertăciunea deșertăciunilor”), expresia care păstrează în amintiri textul Ecclesiastului; face parte din discursul sapiențial al Ecclesiastului, vizând să-l trezească pe om din delirul ambițiilor sale deșarte. Totuși, chiar dacă își capătă toată puterea în Ecclesiastul, această reflecție constituie „o judecată universală, întâlnită pe plan mai larg și în filosofia din perioada elenistică” (Septuaginta, p. 513).

Se pot remarca două teme puternic înrădăcinate în acest text sacru: înțelepciunea și suferința. Narațiunea la persoana întâi, recurentă în carte, face din afirmațiile succesive un „cuvânt al regelui”. Încă din culturile antice a existat o legătură între regalitate și scrierile sapiențiale, regele fiind reprezentantul înțeleptului. Suferința este, așadar, consecința inevitabilă a activității înțelepților. Toată viața omului și, mai ales, viața celui care încearcă să înțeleagă lumea, să o cunoască, sunt definite prin suferință.

Există o trăsătură comună a comentariilor patristice ale Ecclesiastului, de la Origene și Ieronim, până la tradiția latină din epoca medievală: Ecclesiastul, împreună cu trilogia solomoniană (Proverbele, Ecclesiastul și Cântarea cântărilor), asimilează, în procesul de elenizare a creștinismului, trei părți integratoare ale filosofiei grecești: etica, fizica și epoptica sau mistica. Reprezentând fizica, în sensul cunoașterii naturii, Ecclesiastul se dezvăluie ca o carte a disprețului față de lume, față de tot ce înseamnă ματαιότης („deșertăciune”).

În plan universal și gnoseologic, Ecclesiastul este „cartea fizicii, în care sunt precizate locul lumii și locul omului; tema deșertăciunii se află la întretăierea afirmațiilor privind limitările, contingența și nefericirea omenească, într-o alăturare a eticii cu fizica” (Septuaginta, p. 520).

  1. Ecclesiastul dorcescian

Ecclesiastul versificat de Poetul Eugen Dorcescu (din câte știm, premieră în cultura noastră, ca și stihuirea Pildelor și a Rugăciunii regelui Manase) este grav, cutremurător, pătrunzător și teribil pentru esența fragilă a omului. Stihuitorul creează pasaje poetice de origine sacră, care vorbesc despre deșertăciunea omului, condiția adamică și înțelepciunea regelui.

Regele înțelept conștientizează condiția efemeră a ființei umane, resimte insuportabila povară a propriei ființe: „Deșertăciune-i tot. Deșertăciune!/Într-adevăr, cu ce se-alege oare/Sărmanul ins din truda lui sub soare?/Ce folosește omul scos din lut/ Trudind o viață-ntreagă neștiut?” (Ecclesiastul, I). Eul liric, Qoheleth, cercetează viața dată de Yah Elohim, însă concluzia sa este dezarmantă: „Am cercetat, cu sârg și cu sudoare,/Tot ce-mplinim și nu-mplinim sub soare./Am cercetat. Și iată, toate sunt,/ Deșertăciuni. Și goană după vânt” (Ecclesiastul, I). Viața omului este deșartă, vremelnică, în fața infinității absolute a lui Yah Elohim: „Vai, drept aceea, am urât viața,/ Căci cele de sub soare rele sunt!/Deșertăciune-i noaptea, dimineața,/Deșertăciune-i arșița și gheața,/Amărăciunea, râsetul sau greața…” (Ecclesiastul, II).

La nivel arhetipal, se conturează profilul împăratului înțelept și conștient de natura sa adamică, întors în fața lui Dumnezeu. Arhetipul împăratului care se adresează unei ecclesia conturează tabloul universal al Ecclesiastului. Întreaga suflare a omului este îndemnată să ia învățătură din această adunare. Astfel, se cristalizează un tablou arhetipal, unde împăratul cel înțelept îndrumă mulțimea, rătăcită sau străină de cele divine, către Yah Elohim.

La nivel simbolic, se întrevede imaginea deplorabilă a omului de pământ – ebr. ha’adham („om de pământ”), simbolul eșecului existențial: „Destinul creaturii e-n cuvinte:/Din nume știm că omu-i de pământ” (Ecclesiastul, VI).

În final, din Ecclesiastul reiese chintesența întregii lucrări sacre – deșertăciunea omului și nimicnicia sa în fața lui El Shaddai și, implicit, necesitatea mântuirii: „Din veac în veac, Ecclesiastul spune:/Deșertăciune-i tot. Deșertăciune./Nu știm ce-am fost, ce suntem, ce-o să fim./Nimicnicie. Havel havalim” (Ecclesiastul, XII).

  • Pildele dorcesciene

Poetul Eugen Dorcescu versifică și Shelomoh („Pildele lui Solomon”), care trasează, după Ecclesiastul, o linie ascendentă către învățătură și iluminare. Mishle Shelomoh pune accent pe virtutea care trebuie să cristalizeze parcursul ființei umane către mântuire: „Tu, fiule, ascultă vorba bună/A tatălui. Și nu abandona/Ce te-a-ndemnat pe vremuri, maica ta” (Biblice, p. 190), începutul înțelepciunii constituindu-l frica de Cel Veșnic: „Temérea de Cel Veșnic e-nceputul/Înțelepciunii. Însă cei nebuni/Ignoră orice fel de-nțelepciuni” (p. 189).

Un loc important în Mishle Shelomoh îl ocupă taina zilei de mâine, efemeritatea omului și interdicția de a accede la Taină: „Tu nu te lăuda cu ce-o să fie/Ori mâine, ori poimâine. Cu ce faci/A doua zi. Mai bine-ar fi să taci,/Căci până mâine e o veșnicie./Tu, om de lut, de unde poți să știi/Ce-aduce-un ceas, o clipă sau o zi?” (p. 231). O atare învățătură o regăsim, pe temeiuri diferite, desigur, și la ilustrul poet latin Horatius, în Ad Leuconoen:

 

Tu ne quaesieris scire nefas, quem mihi quem tibi

Finem di dederint, Leuconoe, nec Babylonios

Temptaris numeros. Ut melius quidquid erit pati

Seu plures hiemes sue tribuit Iuppiter ultimam

Qae nunc oppositis debilitat pumicibus mare

Tyrrenum: sapias vina liques et spatio brevi

Spem longam resecens. Dum loquimur fugerit invida

Aetas: carpe diem, quam minimum credula postero.

[„Să nu ghicești din cifre, să afli nu e bine/ Ce hotărât-au zeii cu mine sau cu tine:// Mult mai ușor răbda-vom de zile mai avem,// Sau ultima-i zăpada pe care o vedem./ Fii înțeleaptă,-n cupe prefiră-acum licoarea,/ Pe stânci tireniene a ostenit și marea;// Speranța e departe, prezentu-a și trecut.// Cât stăm de vorbă, timpul fugit-a nevăzut./ Tu prinde bucuria de azi, pe care o vezi,/ În viitor e bine prea mult să nu te-ncrezi” (trad. de Ecaterina Andreica)].

 

  1. Poemele originale

În cea de-a treia parte a Biblicelor, după Rugăciunea regelui Manase (stihuită şi ea) și după un frapant Epilog, Poetul Eugen Dorcescu oferă publicului avizat  o serie de poeme originale, care au în comun o notă spirituală, înălțătoare și pură. Psalm, poemul ce deschide seria Poemelor originale, este o curajoasă înșiruire de laude adresate Atotputernicului, Creatorului de frumos și puritate, Creator care, în cele din urmă, va elibera și duhul Poetului din carcera trupului de lut: „Lăudat că-n final/mă omori…” (Psalm). Eul liric mulțumește Celui Ce este pentru existența însăși: „Lăudat pentru bucata de pâine/și pentru paharul de apă, date mie azi,/date ieri, date mâine./Lăudat că ești Duh. Că-mi vorbești/fie-n vis, fie-n suferință, fie-n gând./Fiindcă ești./Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru/frunze și flori” (Psalm).

Obrazul Miriamei, îmbolnăvit de lepră, simbolizează pedeapsa divină, ce cade, analogic, asupra lumii triste, decăzute și uitate de Dumnezeu: „Oraș lepros, cu șanțuri și gunoaie,/Cu-njurături, borfași, cu nunți de câini” (Obrazul Miriamei). Eul poetic, frânt de pustietatea și materialitatea apăsătoare a terestrului, visează la mântuirea divină, ce nu întârzie să se arate în puritatea unui peisaj sufletesc: „Totul se-amestecă. Totul e pur, ne-nceput,/în grădinile Domnului./Am uitat cine sunt. Mi-am uitat pergamentul,/mica glorie, pana./Stau în zori,/plin de rouă, pe prag./Și privesc: Domnul străbate Poaiana” (p. 254). Subiectul liric pășește pe calea mântuirii către Cel Ce este, îndeplinind legile divine care constituie un modus vivendiars moriendi pentru Poet: „Doamne, știu bine/că voi veni, într-o zi,/nefericitul de mine,/în fața/Celui ce-nseamnă Calea,/Adevărul și Viața” (p. 255). Substanța celestă și puritatea metafizică sunt imuabile: „N-a fost și nici nu va fi și nici nu este/Decât substanța lumilor celeste” (O, Domnul meu).

Ca entitate culturală și arhetipală, poetul este un sopherim („scrib”), care face parte din the happy few, pe drumul îngust, ascensorial, către Cel Ce este: „noi ermetici sopherim/the happy few călătorim/către un celest Ierusalim/către-un sublim Ierusalim/acceptă-ne to sleep to dream” (p. 265).

Poetul este un scrib – simbol cultural și arhetipal peren. Scribul se lasă ghidat doar de Yah Elohim și de Sfânta Scriptură, Cartea Cărților. El nu se afundă în materialitatea muribundă a lumii, ci propovăduiește Calea, Adevărul și Viața. Scribul există în lume, însă nu se amestecă în aceasta, ci se detașează de ea: „Frumos și pur, dușman al nimănui,/ Neștiutor de vrajbă și de ură,/Pierdut în scriitură și-n Scriptură:/Așa își poartă frágila făptură,/Blindat, zidit, în sihăstria lui” (p. 276).

Simbolistica dorcesciană poartă valențe culturale nobile și perene: porumbelul – simbol arhetipal al mesajului divin, pur și totalizator: „Pe-alee, -n fața mea – un porumbel./Descins din albăstrimi, ca Sfântul Duh./Un mesager de raze și de puf,/ Chemându-mă, din lume, către El” (p. 249); drumul și călătoria – simboluri ale ascensiunii metafizice. Drumul dorcescian se îndreaptă spre Divin și Absolut, prilejuinddu-i eului liric o călătorie inițiatică revelatoare: „demult demult când drumul era drum/nu un infern de șanțuri și de fum/când drumul lin și alb și vălurit/curgea din infinit în infinit” (cântec de călătorie); Ioanitul este pentru Poet un simbol al loialității și al devoțiunii masculine. Ca și Poetul, Ioanitul este un slujitor de elită al Domnului. Cuvântul de onoare îi este Calea: „Bătrânul Cavaler se-ntoarce-acasă,/Frumos și pur, la fel ca la-nceput,/Nici urmă n-a rămas din lănci și scut./Din strigătul de luptă – o grimasă” (p. 270). Întâlnirea cu „Împăratul pe care o viață întreagă L-a slujit” îl umple de fericire, chiar în clipa când „O rană-i taie inima de-a latul” (p. 270).

În final, Poetul, în ciuda disperării jalnice a gloatei, a mulțumii nebune, uitate de Dumnezeu, își găsește salvarea și puterea în El Shaddai, căruia îi este veșnic „rob”. Îndreptarul său spiritual este Scriptura: „Ce bine că nu sunt de capul meu!/Că rob am fost. Și sunt. Și-o să rămân./Ce bine că slujesc sub un stăpân!/Și că stăpânu-acela-i Dumnezeu” (p. 273).

  1. Concluzii

Versificarea textelor biblice de către Poetul Eugen Dorcescu reprezintă un act superior de consacrare perenă a autorului  în conștiința literară a momentului și în istoria literaturii române. Geniul liric, inovația artistică, spiritul înalt, nobil, autoritatea și credința de nestrămutat a Poetului în Cel Ce este ridică BIBLICELE la nivel de capodoperă.

Subliniez această concluzie: BIBLICELE  sunt, în literatura română, o capodoperă, pe care Poetul Eugen Dorcescu ne-o dăruiește în anul de grație 2021. Qui habet Dominum ille felix est (Sfântul Augustin).

 

 

Facebooktwitterby feather

Despre Eugen DORCESCU

EUGEN DORCESCU BIOBIBLIOGRAFIE Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Doctor în filologie. Născut la 18 martie 1942. Cetățean de onoare al Timișoarei. Căsătorit cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozatoare, eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017 etc. Opera (sinteză) – Omul de cenuşă, antologie de autor, ce include cele opt cărți de poezie, apărute între 1972 și 2001, Editura Augusta, Timișoara, 2002; – Biblicele. Include : Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; – Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur, 468 p., realizată de Mirela-Ioana Borchin: Selecție din cele cincisprezece volume anterioare, Biobibliografie și Eseul hermeneutic : Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (150 p.), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; – Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Agonia caniculei, Editura Mirton, Timișoara, 2019; - Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini); - Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020. (537 pagini).