Poetul
Eugen Serea
Poetul are aripi de argint
Ca aerul în nopți cu lună plină,
El a-ndurat nesomn și ne-alint
Ca să ne crească aripi de Lumină…
S-a dus să doarmă-n lut apoi, puțin,
Poetul sfânt al sfintei noastre arte,
Dar Cerurile-ntr-însele îi țin
Făptura lui de Apă-n zări, departe…
Ne răcorește tainic, uneori,
Mireasma poeziei lui curate,
Înrourând petalele de flori
Ne-adapă ochii Dragostei furate…
El a trăit întocmai ce a scris
Și-a scris adânc din propria-i trăire,
Noi doar plutim greoi peste Abis
Și ne ascundem frica în grăire…
Poetul încă-i viu în scris, în duh,
Dar, neștiut în lumea decadenței,
El scoate la Lumină, în văzduh,
Noi rime în Poemul Existenței…
Condeiul său doar clopote a tras,
El însuși a fost clopot de trezire,
Dar nouă, Doamne, ce ne-a mai rămas?
Dulci amintiri și-n trupuri șubrezire?!
Prin alte insetări de mărturii
Noi, cei care avem alte condeie,
La rându-ne, vom fi clopote vii
Pentru o lume crudă și atee?
În veacul cel sălbatic și boem
Și-n fața celor ce nu vor să știe,
Iisus, Poet al marelui Poem,
Fă-ne fântâni de Foc și Apă Vie!
Un frate-n Cer la Tine noi avem!
Prin ruga lui, dă inimii să scrie!