MARIANA ANGHEL

MONTSÉGUR – SAU DESPRE IUBIREA CARE DĂINUIE

MONTSÉGUR este titlul recentei cărți de poezie a poetului Eugen Dorcescu, apărută în luna mai a anului 2024, la Editura Waldpress din Timișoara, într-o ediție de lux. Subintitulată „Poemele Mirelei”, cartea are, deopotrivă, o valoare sentimentală, de ofrandă adusă soției, Mirela-Ioana – datorită osârdiei căreia Eugen Dorcescu a publicat volume inestimabile de poezie și jurnal din marea sa opera submersa aflată în manuscris -, dar și o importantă valoare literară, prin poeziile metafizice și suav erotice, depozitare ale unor trăiri profunde, inefabile. Pe coperta 1, pe un fundal de roșu intens, sângeriu, se află Poarta dintre cele două lumi, operă în bronz a sculptorului timișorean Remus Irimescu. Lucrarea sculptorului, celebru pentru studiul „pragurilor”, pe care omul le trece de-a lungul vieții, este complementară unei poetici a „arhetipurilor tulburătoare” (Mircea Lăzărescu), pe care Eugen Dorcescu le ipostaziază magistral în poezie. Coperta a 4-a, pe același fundal roșu-intens, păstrează referințele unor valoroși poeți, critici și exegeți contemporani: Șerban Foarță, Zenovie Cârlugea, Mircea Lăzărescu și Cornel Ungureanu.
Montsćgur este o antologie de poeme scrise în șapte ani, un timp simbolic al creației din viața poetului. Eugen Dorcescu, ajuns, pe plan istoric, la o venerabilă senectute, ne surprinde prin vioiciunea și forța spiritului său tânăr și liber, care răscumpără, prin iubire și creație, timpul rămas: „Am scris aceste 33 de poeme în răstimpul fericit al anilor 2017-2024, mereu în preajma și spre bucuria soției mele, Mirela Ioana-Dorcescu”, notează poetul (text olograf) pe pagina interioară a cărții.
Poemul Ioanitul deschide volumul, ilustrând o temă cu ecouri medievale, avatarul eului liric fiind „Bătrânul Cavaler”, înzestrat cu toate însemnele bravurii, dar sosit acum la o altă cumpănă a vieții:

„Bătrânul Cavaler se-ntoarce-acasă,
Frumos și pur, la fel ca la-nceput.
Nici urmă n-a rămas din lănci și scut.
Din strigătul de luptă – o grimasă.” (Ioanitul)

După o evocare concentrată a idealului cavaleresc, urmează figuri oximoronice, sugerând forțarea limitelor în atingerea misiunii sale: „Luna de jar și soarele de fier,/ Ritmând, îi luminează Infinitul”, pentru a reprezenta mai apoi trecerea spre Împăratul slavei. „Pe care-o viață-ntreagă L-a slujit.” Surprinzător e finalul încununat de jertfa ce sfâșie dramatic aparenta atmosferă de calm și de împăcare: „Frumos și pur. Și mult prea fericit./ O rană-i taie inima de-a latul.” În continuarea aceluiași ideal cavaleresc, Templierul, un alt avatar al poetului, înzestrat cu virtuți creștine, vitejie și noblețe, el, „brav oștean al lui Hristos” și „lângă Crucea Domnului străjer ” (Templierul), rememorează bătăliile glorioase de altădată. Solidar cu încercările legendarilor templieri, alături de care „Am fost trecut prin sabie și fier”, poetul și-a construit o existență demnă, întemeiată pe sacrificii: „Au preluat destinul meu postum./ Și iată, peste vremi, sunt iarăși viu.” (Templierul)
O adevărată fenomenologie a tăcerii, care comunică mai mult decât cuvintele, o regăsim în poezia Cel mai mult te-am iubit. Portretul iubitei este aureolat de dimensiunea sacră a tăcerii care-i unește tainic prin cuvântul nerostit, dar prezent:
„În clipa aceea.
erai tu,
numai tu,
nesfâșiată de
la Nu către Da,
de la Da către Nu,
erai tu, numai tu,
cea din adânc…” (Cel mai mult te-am iubit)
Pe aceste piscuri ale tăcerii elocvente, Eugen Dorcescu se întâlnește cu Tudor Arghezi, cu Vasile Voiculescu din Sonetele sale, cu Nichita Stănescu din ale sale Elegii și poeme, dar și cu Mihai Eminescu din lirica filosofică. O întoarcere în timpuri austere, cu bătălii și intervenția iminentă a morții, propune poezia Un luminiș. Imaginile artistice de mare forță vorbesc despre singurătatea poetului:
„Un luminiș pustiu, cu vechi stejari,
Cu iarbă până-n umeri, grea și deasă.
Luna pe cer: thanatică mireasă,
Calm presărându-și crinii funerari.” (Un luminiș)
Și, în această traiectorie a existenței sale, are loc apariția izbăvitoare a iubitei, pe care poetul o cântă în versuri cu rezonanțe psalmice:
„… Și, iată, ai venit,
Ai pus balsam pe răni, ai stăvilit
Durata ce curgea spre Infinit.” (Un luminiș)
Ivirea ei este plină de viață și restauratoare. Interogația retorică din final indică dualitatea morții și posbilitatea învierii prin iubire: „Acolo am murit. Sau n-am murit?/ Acolo chiar, în luminișul criptic.” (Un luminiș)
Universul tematic al poemelor este fascinant prin cheile de lectură interpretativă. Înfățișarea iubitei, „Doamna mea, cu ochi luminători”, se suprapune și unui model biblic, apocrif: „Tu, Lilith, revenind din veșnicii” (În fața casei). Frumusețea ei este cântată în versuri scurte, în ritmuri popular-arhaice, amintind de poetica Vechiului Testament: „ești un lujer de/ spânz/ vișiniu…” (Într-un  mistic pustiu). Farmecul ei trece, adeseori, în registrul spiritual: „Tu,/ floare de foc și de raze,/ cu petale de/ flăcări,/ cu veșminte/ de fum.” (Șăgalnicul drum) Imaginile delicat-viguroase din Șăgalnicul drum transcriu misterul metafizic și luminile celeste ale iubirii: „Între poartă și/ scară,/ e-o cărare de/ ceară./ O cărare de ceară/ cerească,/ precum/ mierea soarelui. (…)/ O cărare/ de nisip ceruit,/ selenar,/ pe care urmele/pașilor tăi/ și răsar,/ și dispar,/ după cum/ îți faci și-ți/ refaci/ înspre mine/ șăgalnicul drum…” (Șăgalnicul drum). În lumea ideilor pure, a poeziei și a spiritualității sacre spre care tinde, Poetul este convins că nu o întâmplare, ci bunăvoința divină este cea care l-a binecuvântat cu această mângâietoare și tandră iubire:

„Pe ceruri – sori. În câmp, același soare.
Și-alături –tu, solar miozotis.
Ce taină! Ce miracol! Ce chemare!
E, oare, un mesaj din Paradis?” (Între canaturi)
Un poem de o copleșitoare frumusețe a imaginilor artistice și de o desăvârșită construcție estetică este Salcâmii sacri, scris în 2018 și dedicat soției. Iubirea este evocată aici în versuri de o insondabilă profunzime. Doamna Mirela-Ioana Dorcescu, soția poetului, recunoaște în Salcâmii sacri „o declarație de dragoste durabilă, de o puritate și de o spiritualitate magnifice.” După ce enumeră o întreagă istorie glorioasă și sacră totodată, poetul se oprește la puritatea unei lumi pe care doar iubirea poate să o instituie: „Și-mi amintesc de Țarigrad, de Râm,/ De-oștiri, și de Scripturi, și de odoare, (…)/ Îmi amintesc și magicul tărâm,/ Al întâlnirii noastre. Știi tu, oare?/ Iubirea-i o pădure de salcâm…” (Salcâmii sacri)
În aceeași notă de armonie pastoral-patriarhală se construiește și poezia În Parcul Botanic, o rememorare a unor vremuri fericite. Eugen Dorcescu ne trimite la o istorie trăită în doi, „Pe-aleile acelea solitare” ale Parcului Botanic, unde s-a plimbat adeseori, pentru a savura „Din loc în loc, răspântii largi de soare./ Din timp în timp, celeste adieri.” Asocierea iubitei cu florile parcului și cu armonia edenică încheie apoteotic poezia: „Edenic parc! Edenică uitare!/ Iubita mea de astăzi și de ieri,/ În zariștea eternei primăveri,/ Ești numai fericire și splendoare…” (În Parcul Botanic)
Conștiința unei alegeri divine, care i-a reunit, este evidentă în Visul sacru. Întâlnirea celor doi a fost și este un dar celest reîntregitor:
„Ce fericiți dansam noi doi în vis!
Ah, visu-acesta El ni l-a trimis,
Din negura și veșnicia Sa,
Spre-a ne redobândi și vindeca!” (Visul sacru)
În acel dans nupțial, din vis, cei doi iubiți sunt încadrați de simplitatea începuturilor și de armonia unui cosmos care încununează fericirea lor:
„Dansam: Tu-mpodobită. Eu – desculț.
Frumoși și puri. Un heruvimic luth
Sacraliza eternul început.” (Visul sacru)
Ultima strofă reia încredințarea divină a alegerii reciproce a celor doi prin refrenul: „Știu: visul sacru Domnul L-a trimis.” Conștient de pronia divină care călăuzește orice făptură, Eugen Dorcescu încheie teologic această teofanie și exprimă lucrarea divino-umană a iubirii dumnezeiești:
„Ne-a reclădit femeie și bărbat.
El m-a rănit. Tot El m-a vindecat.” (Visul sacru)

Poemele închinate ei alternează cu cele în care el, Poetul, se prezintă ca fiind, pe rând, Ioanitul, Templierul, „diacul tomnatic și alumn”, hieraticul scrib, rugătorul care, inspirat de harfa lui David, versifică psalmii biblici și deplânge dramele orașului. Lecturând Diacul, ca pe-un poem întemeietor, acesta seamănă atât cu o „carte a neamului său”, cât și cu un „testament” arghezian, în care „condeiul” moștenit de la înaintași devine, în mâinile Poetului, „cea mai oțelită dintre arme”. Eugen Dorcescu realizează o magistrală incursiune în istoria neamului său de mânuitori ai condeiului, dar și ai sabiei, ai flintei și ai lăncii:
„Bunicul – Dumnezeu să se îndure
De duhul lui – trudea, și el, la scris.
Plimba penița iute pe zapis,
Ca pe-o închipuire de secure.

Străbunii mei, popor întrezărit
În tulburata sângelui oglindă,
S-au sprijinit pe plug. Și, negreșit,
Pe sabie, pe lance sau pe flintă”. (Diacul)
Descendent al unui neam viguros, al unui popor vrednic, de plugari, oieri, arcași și călăreți „înveșmântați în fier”, Eugen Dorcescu, „poet de linie înaltă” (Zenovie Cârlugea), își recunoaște misiunea sa profetică, întemeiată pe valori care transgresează istoria:
„Din începuturi, fiecare-și duce
Destinul către mine, cel de-acum.
Eu însumi sunt fărâmă dintr-un drum,
Cu-aceleași semne: grai, și neam, și cruce.” (Diacul)
Montségur, poezie cu străluminări istorice – aluzie la catarii albigenzi și la fortăreața Montségur din Franța secolului al XIII-lea – dar și cu reflexii erotice, cavalerești, dă titlulului acestui volum de mare forță și noblețe cavalerească. Poezia Montségur, capodoperă a stilului si a construcției poetice, „piatră de hotar” a liricii dorcesciene, este o veritabilă ars poetica. Fortăreața este pentru poet „natalul Montségur,/ Biruitor în orișice înfrângeri.” Asemenea catarilor devotați crezului lor, pentru care au și murit, iubirea evocată în acest poem este una care îi ridică pe îndrăgostiți deasupra mundanului și a materiei: „… Eram atât de puri,/ Încât păream mai îngeri între îngeri.// Desprinși de lume, rupți de elemente,/ De apă, de văzduh și de pământ,/ Ne-am fost iubit aievea-n trup și-n gând.” Asemenea dezastrului istoric de la Montségur, și iubirea îndrăgostiților a ignorat „vrăjmașu-așezământ/ Al omenirii pururea demente”, iar destinul lor a culminat într-o jertfă totală: „Și-am renăscut în două flori de plasmă”. (Montségur).
Poetul deplânge căderea în barbarie și-i sancționează pe contemporani cu verbu-i caustic:
„Barbarii noi, mai răi decât păgânii,
Mutanți siniștri, ghiftuiți de carte,
Dar care-au dat Scripturile deoparte (…)
Slujind idolatriile deșarte,
Își dușmănesc mult mai cumplit bătrânii
Și mult mai iscusit, și mai aparte.” (Barbarii)
În ce-ar putea să stea această „dușmănire a bătrânilor”, a celor neputincioși, care sunt „numai suferință, numai trup”? Găsim răspunsul în Spital pandemic, poezie-strigăt, scrisă în 9 aprilie 2021, generată de dramele pandemiei, de lipsa compasiunii semenilor față de cei greu încercați. Interogațiile retorice au o tonalitate acidă, vecină cu invectiva:
„Cum de-ndrăznești, mai mare peste vraci,
Cum îndrăznești să faci ceea ce faci?”
Sfidarea rânduielilor sfinte și lipsa de respect pentru ființa umană, confruntată cu boala și cu moartea, sunt sinonime, în conștiința poetului, aparținător al unui neam creștin, cu profanarea făpturii zidite de Dumnezeu:
„Ai poruncit ca bieții decedați,
La sânul Celui Veșnic adormiți,
Să fie-n grabă mare înhumați (aluzie la uciderea pruncilor din Betleem, n.n.),
Goi, anonimi, înghesuiți în saci,
Ne-mpărtășiți, neplânși, neprohodiți…
AI PORUNCIT SĂ FIE PROFANAȚI!” (Spital pandemic)
Asemeni unei voci profetice, care dezvăluie public păcatul strigător la cer și imposibilitatea unei dezvinovățiri, poetul îndeamnă la pocăință:
„Vai ție! Te deplâng. Mai bine taci!
Nu știi pe Cine-nfrunți. Nu știi ce faci.” (Spital pandemic)
În Gând miezonoptic, Eugen Dorcescu se revendică pe sine ca poet al stării de veghe. Dăruit cu o acută trezvie duhovnicească, el radiografiază fără menajamente tabloul pestriț și diform al societății în care trăiește:
„ Viază-n lumea celor ce cuvântă
Mulțimi de idolatri și atei.
Destinul lor postum mă înspăimântă.”
Chestiunea teologică a existenței divine, a Ființei absolute, prezente pretudindeni, în însăși evidentă Absența Sa, este dezbătută în termeni apofatici, apodictici, cu un inegalabil talent literar:
„Deci, când deliruri antropocentriste
exultă și ingenui corifei
ai vidului își caută temei
spre-a profera profane acatiste,
eu plâng, înțelegând că, pentru ei,
Cel Veșnic a decis să nu existe.” (Gând miezonoptic)
Finalul poeziei este unul sentențios, amintind de avertismentul paulin: „Și precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. ” (Epistola către Romani, 1, 28) Poetul, bun cunoscător al Scripturilor, actualizează acest răspuns apostolic și zugrăvește singurătatea înspăimântătoare a celor care-L resping pe Dumnezeu:
„Sunt singuri. Și în viață, și în moarte.
Ori i-a uitat. Ori i-a lăsat deoparte.” (Gând miezonoptic)
La răscrucea dintre poem mistic și poem de dragoste se află poezia Miozotis. Profunzimea temei „vieții ca vis” și anvergura ei universală, precum și motivul eminescian al florii albastre, ilustrat în poezie prin floarea de nu-mă-uita (lat. miozotis), construiesc, prin harul inegalabil al poetului, „un poem de incontestabilă altitudine estetică.” (Mirela-Ioana Dorcescu). Hermeneut și semiotician, Mirela-Ioana Dorcescu aplică poeziei o analiză hermeneutică, stilistică și prozodică și concluzionează că, în acest poem, se regăsește sectio aurea, celebra secțiune de aur, atât de rar întâlnită în poezie: „în Miozotis, text profetic, cu fundamente culturale și rafinate vibrații erotice, sunt 68 de silabe neaccentuate și 44 accentuate. Raportul lor este 1, 61904”, adică numărul de aur al lui Euclid, proporția divină, constanta care exprimă perfecțiunea matematică prezentă, aici, în poezie.
„Spunea, cândva, sublimul Calderón
(În care veac, mileniu sau eon?),
Spunea-n viu grai, vedenie sau scris
Că viața omenească-i doar un vis.

L-am fost crezut? Sau nu l-am fost crezut?
Mă-ntreb dinspre sfârșit spre început.

Corabia-mi, trecând din val în val,
Se-apropie, treptat, de cellalt mal,
De țărmurii tărâmului promis. ” (Eugen Dorcescu, Miozotis, 18 martie 2023)
Dacă la Eminescu floarea albastră este evocată din perspectiva unei iubiri pierdute: „Floare-albastră! floare-albastră!/ Totuși este trist în lume!” (M. Eminescu, Floare albastră), în cazul poemului Miozotis, eul liric dorcescian este împăcat, formând cu iubita „un cuplu fizic și metafizic” (Mirela-Ioana Dorcescu), perspectiva morții nefiind una teribilă, prin depărțirea sfâșietoare pe care o presupune, ci este o cale spre unirea eternă cu iubita, pe care o invocă senin în clipa morții: „Ah! Lungul drum n-a fost decât un vis.// Adorm pe brațul tău, Miozotis!” De o mare forță poetică este sugestia erotică, respectiv adormirea pe brațul iubitei, astfel „lungul drum” i se pare ca un vis. Această observație aparține doamnei Mirela-Ioana Dorcescu, muza poetului, poemul în discuție fiindu-i dedicat în totalitate.

Cu cât drumul căutării lui Dumnzeu este mai anevoios, iar „calea mai îngustă”, cu atât bucuria urcușului spiritual și a întâlnirii cu Domnul în Duh este mai mare. Poetul reușește, chiar și în acest vacarm spiritual, să-L regăsească pe Domnul și să se bucure de prezența Lui:
„Chilia mea-i un vechi pavilion,
Deschis în patru zări, spre cer și soare,
Spre-un rai d etrandafiri și spre-o cărare,
Ce duce la altar și la amvon.” (Pavilionul)
O arhi-temă a psalmilor dorcescieni este nostalgia paradisului, care, în versurile acestui volum, este însoțită de imaginea împărăției ce va să vină, fiind asemănată unei primăveri perpetue, paradisiace. Poetul se vede copleșit de iubirea pe care o trăiește: „Trăiesc, prea fericit, de-o bună vreme.” (Ostrovul iubirii) și descrie, rezonând cu Platon, perfecțiunea ideilor pure și a iubirii neatinse de rău, dar ocrotite de harul divin:
„Acolo viețuim de-o bună vreme:
Făpturi întruchipând Ideea clară.
Sub soarele Iubirii ideale,
ce-și află-n transendență arhetipul” (Ostrovul iubirii)
Experiențe greu de cuprins în cuvinte sunt trăite în peisajul mundan din parcul bisericii:
„Aici, în parc, la numai câțiva pași
de casa mea și, totuși, ce departe
de lume, de viață și de moarte,
de n-ar fi fost ca Duhul să mă poarte,
spre lumea celor scriși în Marea carte,
aș fi rămas, pe veci, cu cei rămași.” (Zefirul)
Volumul Montségur se încheie într-o notă a speranței, a primăverii paradisiace. Poeziile din final transmit fie nostalgia tărâmurilor sfinte (Sicomorul), fie frumusețea lumii create (Țărm) și a femininului inocent care-l înconjoară pe poet (Prințesa), totul culminând în refrenul „Iubito, este iarăși primăvară./ Și noi, mai puri, mai tandri ca oricând,/ Redobândim Grădina celui Sfânt.” (Mărțișor) În apărarea iubirii sale, Poetul se definește „… eternul luptător/ al Crucii, în Războiul Nevăzut.” (Fatum)
În La o aniversare, poezie scrisă în Duminica Floriilor, aprilie 2024, anticipând ziua soției, poetul sărbătorește apoteotic iubirea sa, încununând-o cu bucuria Crucii:
„Spre tine vin, în nimb să te-nfășor,
Spre tine urc, prin goticul decor,
Tălăzuindu-mi lanțul greu de fontă
Ce mi-a legat Cel veșnic la picior.” (La o aniversare)
Finalul volumul ni-l înfățișează pe poet în ipostaza de stihuitor care se roagă. Psalmul 69 (70) încheie acest volum, într-o mărturisire deplină a iubirii de Dumnezeu și de aproapele:
„Ajută-mă, Doamne! Tu-mi știi
Lanțul durerilor, ca steiul de greu.
Tu, Ajutorul meu, Tu, Izbăvitorul meu,
Tu, Dumnezeul Meu, nu zăbovi!” (Psalmul 69 /70)
Volumul Montségur recapitulează temele majore ale creației dorcesciene: alteritatea, identificarea cu avatarul, timpul mundan, istoric/ timpul cosmic, trecerea, apele primordiale, negura, curgerea vremii, istoria cu dramele sale, trupul cu toate simțurile sale (ochii, privirea, chipul, carnea, pieptul, sângele), spiritul, vidul, absența/prezența, adâncâmile subconștientului, regnurile, elementele – apa, piatra, granitul și focul. Temele acestei poezii sunt fascinante prin ambiguitatea lor: Maniera de construcție a versurilor, simbolismul imaginilor artistice și substanța metafizică a poemelor indică virtuozitatea poetului aflat la apogeul carierei sale. Acest fapt îl recunoaște Zenovie Cârlugea, atunci când îl numește pe Eugen Dorcescu „un uriaș clasic al poeziei românești”, iar Cornel Ungureanu îl consideră „un scriitor exponențial pentru România începutului de secol”. Poetul Șerban Foarță, în propriu-i stil auto-ironic, contează pe temeinicia dăruirii poetice a lui Eugen Dorcescuși-i mulțumește sfios, „ca unui fără, azi, pereche în poezia românească.” De ce i-ar mulțumi poetului? Tocmai pentru conștiința și onoarea cu care slujește cauza Poeziei. Și citim, în continuare: „Într-un răstimp în care ea (poezia, n.n.) e, mai cu seamă, improvizație anodină sau însăilare de nimicuri, acest poet de primă linie, al modului sever și apodictic, poate să spună, cu François al Franciei, că «totul e pierdut, minus onoarea». Onoarea poeziei, căreia el, maestrul Eugen Dorcescu, îi este unul dintre garanți.” (Șerban Foarță) La aceste minunate ziceri, adăugăm, cu modestie, bucuria și onoarea noastră de a fi contemporani cu un mare poet metafizic, cu un martor onest al vremurilor (a)spirituale pe care le trăim.

by

Referinţă Bibliografică

MARIANA ANGHEL, MONTSÉGUR – SAU DESPRE IUBIREA CARE DĂINUIE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 iulie 2024