MARIANA PÂȘLEA: UN VOLUM CU ALURĂ DE SINTEZĂ

Eugen Dorcescu a dăruit, în toamna acestui an, 2022, iubitorilor de vers autentic, un minunat volum de „poeme uitate”, publicat la Editura Eurostampa, din Timișoara. Cartea, așa cum ne sugerează chiar titlul, „Leviatanul. Poeme uitate”, adună între copertele ei, poezii mai vechi „uitate”, în aparență, în manuscrisele Poetului, datate însă cu precizie, fiecare dintre ele, și scoase la lumină, prin munca asiduă a Doamnei Conf. univ. dr. Mirela-Ioana Dorcescu, exegetul cunoscut și recunoscut al operei literare dorcesciene, soția Poetului.
Așezat pe coperta a patra, poemul „Edecarul” îi apare cititorului, care deține câteva informații despre poezia „poetului de aur”, drept coloană de rezistență a edificiului numit POEZIE, înălțat cu trudă și talent de binecunoscutul poet timișorean. Nu doar cuprinsul cărții își are punctul de plecare și pe acela de sprijin în acest poem, ci, îndrăznesc să afirm, o mare parte din poezia dorcesciană, o poezie cu adâncime și suplețe de gând, cu mesaj bogat, cu îmbinări lexicale surprinzătoare, care dezvoltă o pletoră semantică originală. Când citești acest poem, nu poți să nu rămâi ore întregi conectat la ideile înalte, ce se desprind din conținutul lui. Împărtășești cu autorul acea neliniște înțeleaptă, care se transformă, cu fiecare recitire, în liniște și împăcare sufletească, rezonând, cu sau fără voie, cu Poetul (alias Bătrânul!), care, în primele versuri, mărturisește:
„Nu cunosc povară mai
mare decât viața,
își zice Bătrânul,
privind – în memorie –
edecarii dintr-un tablou
sublim, ilustrând
(după opinia lui)
exact acest mers chinuit,
cu lațul de gât,
împotriva curentului”.
Poetul identifică „edecarul cel mai greu încercat”, pictorul, artistul – „ființa ce intuiește/ absurditatea oricărui sens,/ ființa ce caută și nu/ poate afla/ noima și menirea absurdului”. Citind nu doar cu ochii și cu mintea, ci și cu inima, cele două secvențe ale poemului, cel care o face se simte solidar cu edecarul, cu poetul și rămâne cu un gust amar, iscat din blânda, dar dureroasa constatare a autorului minunatului poem: „Nu cunosc povară mai/ mare decât viața”.
Subtitlul volumului, „Poeme uitate”, sugerează ideea că aceste bijuterii lirice, cuprinse în carte, au fost făurite și așternute pe hârtie într-un timp îndepărtat, idee acreditată și de faptul că fiecare poem este datat cu precizie. Acestea sunt doar în aparență „uitate”, pentru că Doamna Mirela-Ioana Dorcescu a avut fericita inspirație de a le scoate la lumină și, cu acceptul autorului, de a edita acest supervolum, de a-l încredința unei edituri de prestigiu, iar mai apoi de a dărui multora dintre noi câte un exemplar, făcându-ne un bine, o bucurie… Gestul soților Dorcescu mă duce cu gândul la versuri citite cândva și semnate de nu-mi amintesc, din păcate, care autor: „Binele te-nvață-a-l face/ Ca albina mierea ei”.
Omul de înaltă ținută academică, profesoara respectată și îndrăgită de câteva generații de absolvenți ai Facultății de Litere, din cadrul UVT, soția Poetului Eugen Dorcescu, ne „spune” în deschiderea volumului „Povestea manuscriselor dorcesciene”. Urmărind-o cu atenție, aflăm nu doar că „Eugen Dorcescu a scris foarte mult”, ci, la fel de bine, înțelegem că a făcut-o cu pricepere, cu talent, având conștiința propriei valori în marea aglomerație contemporană a mânuitorilor de condei. A scris mult, dar a publicat relativ puțin. Ceea ce Eugen Dorcescu a încredințat tiparului reprezintă, afirmă  soția, dar și exegeta Domniei Sale, doar „un vârf de aisberg”, însă, continuă dumneaei, puținul care a fost publicat „este suficient pentru a impune un mare scriitor, recunoscut drept mistic profund, abisal, poet metafizic și religios, deopotrivă român și european”. Și așa este, îmi permit eu să susțin în urma relativ puținelor volume din opera lui Eugen Dorcescu, citite în ultimii ani, începând cu 2015. Despre cele scrise înainte de acest an, am mai aflat câte ceva din scrierile unor critici și eseiști literari. La rându-mi, am încercat și eu să aștern pe hârtie, în cronici sau eseuri, „rânduri și gânduri” despre una sau alta dintre cărțile publicate de scriitor în ultimii ani și, spre bucuria mea, aceste comentarii au fost preluate în reviste și ziare online sau print, în volume omagiale etc.
Am citit „ LEVIATANUL. Poeme uitate”, mai întâi în format Pdf, apoi am avut bucuria de a primi cartea, pe care am îmbrățișat-o, ad litteram, știind deja ce mare comoară ascunde între paginile ei. Evident, am recitit-o, ba chiar am luat-o cu mine, știind că, în sejurul pe care îl voi petrece la Băile Herculane, cel puțin doi dintre prietenii mei vor avea curiozitatea și plăcerea de a citi din acest volum. Și am avut dreptate. La o masă comună, prilejuită de sărbătorirea unei vârste frumoase de către unul dintre cei… „opt magnifici”, cum ne-am autointitulat cei din grup, le-am lecturat acestora două poezii din volum și  am constatat, cu satisfacție, că plac. După ce voi pune punct acestui eseu, voi așeza „Leviatanul. Poeme uitate” alături de celelalte cărți dragi, semnate nu numai de soții Dorcescu, ci și de sârguincioșii elevi ai Școlii de literatură „Eugen Dorcescu-80”, cu speranța că nepoatele mele vor avea curiozitatea să le citească, atunci când vor fi absolvit cursurile liceului teoretic.
Volumul „LEVIATANUL. Poeme uitate” este structurat pe patru secvențe (Camelot; Nunc fluens; Nunc stans; De senectute), conținând un număr diferit de poeme, precedate de un prolog, cu titlul „Diacul” și urmate de Epilog 1 – „Leviatanul” și Epilog 2 – „Pavilionul”, la acestea adăugându-se „Povestea manuscriselor dorcesciene”, cu care începe cartea, și o „Laudatio – Eugen Dorcescu”, semnată de profesoara Mariana Anghel și rostită la Filiala din Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România, cu prilejul sărbătoririi Poetului, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Din bibliografia adăugată la finalul volumului, cititorul află (și, firește, apreciază) numărul mare de scrieri ale autorului, referințele critice în volume,  premiile și distincțiile, care au încununat munca și talentul scriitorului.
Minunate, sclipitoare în conținutul lor, poemele îl farmecă pe cititor, îl fac să înțeleagă ceea ce, poate, până în momentul când a luat contact cu acestea, n-a gândit, n-a înțeles, n-a trăit. Prin citirea versurilor acestui volum, simțim că  devenim mai bogați spiritual, puțin mai înțelepți, mai împliniți sufletește, indiferent de vârsta pe care o avem. Fiecare poem, purtând amprenta minții și trăirilor autentice ale poetului, ar merita o dezbatere, o cronică de sine stătătoare, un eseu pornit din suflet, dar acest demers presupune o școală a interpretării textului literar, pe care, din păcate, eu nu am absolvit-o… De aceea, mă voi opri doar asupra câtorva dintre ele, despre care mă hazardez să  afirm câte ceva.
În secvența „Nunc fluens”, la numărul 10, se află poemul intitulat „Trestia frântă”. Poetul, cu o sinceritate debordantă, recunoaște:
„Aș minți dac-aș spune că nu simt
uneori
un cutremur în suflet, un spasm,
o săgeată de dor,
când amintirea, ca-ntr-un caleidoscop sadic
chinuitor,
reînvie
peisaje, și chipuri, și clipe,
din iluzoria-mi copilărie”.
Dar amintirea nu pare a fi tocmai benefică, atâta timp cât îl determină pe poet să concluzioneze:
„Cât câștigi, până la urmă, atât pierzi.
Nu rămâi
cu nimica”.
Din această sumbră constatare, se naște „simțământul absurdului, uimirea și frica”, iar poetul se întreabă retoric:
„Era mai bine atunci și acolo?
E mai bine acum ?
Cum să răspunzi, când chiar drumul
e-o fantasmă de drum?”
Firește că această tulburătoare întrebare devine și a cititorului, după lecturarea poemului, pentru că fiecare ființă ar trebui să conștientizeze că nu s-a născut întru oarba devenire, ci întru cunoașterea drumului cu sens unic:
„E-o singură cale:
Yah Elohim te așteaptă oricând
sub aripile Sale”.
Înălțarea sub aripile Divinității nu este deloc ușoară, ea producându-se „din cădere în cădere”, trupul devenindu-ne „tot mai greu/ pe cât scade și piere”.
Poemul este datat 19. 03. 1994, an în care poetul tocmai împlinise o vârstă puțin peste cincizeci de ani și avea conștiința „marii treceri”, neliniștea marilor întrebări, cărora sunt convinsă că, la optzeci de ani, le-a aflat, măcar parțial, răspunsul.
Ultimul poem din această secvență-capitol, cel cu numărul 25, stârnește în mintea și sufletul cititorului o emoție covârșitoare. Poetul afirmă tranșant  legătura de dincolo de cuvinte, pe care o are cu Dumnezeu, Cel cu Care a tăifăsuit, așa, ca între vecini (Să ne amintim poemul mai vechi În tăcere):
„La ușa-mi a fost Însuși Dumnezeu,
L-am auzit, spre miezul nopții, eu
Și am deschis, iar El a fost intrat
Și-n veghe și în vis m-a mângâiat.
…………………………………………….
A fost azi noapte.  E și-acum. Și nu-i.
Și sunt și eu, biet scrib, la ușa Lui”.
Poetul mistic, plin de credință și aleasă omenie, nu se dezminte. Versurile sale îl fac recognoscibil și de neuitat celui care s-a înfruptat din poezia Domniei Sale. Îl fac pe Eugen Dorcescu un mare „poet  metafizic și religios”, așa cum, pe bună dreptate, s-a afirmat și cum se afirmă și în „Povestea manuscriselor dorcesciene”. Eugen Dorcescu este conștient și, de ce nu, mândru de această calitate care i se atribuie, trăind cu acuitate sublima apartenență la lumea curată a Cuvântului nemăsurat, a Cuvântului de început:
„Abia deslușesc ce anume cuprinde nemăsuratul
Cuvânt
În Care Tu ești. În care eu – zdrobitul,
fericitul ecou – nu mai sunt”.
Pe Eugen Dorcescu, misticul, Omul cu mare credință, l-am cunoscut și recunoscut ca pe un poet de factură spirituală și în alte volume de poezie, dar în LEVIATANUL. Poeme uitate se decriptează și mi se decriptează pe deplin. Întregul volum, unul de înaltă ținută, unul cu alură de sinteză a trăirilor atât de original impregnate în versuri, se situează pe cea mai înaltă treaptă a lirismului dorcescian și are darul de a înălța sufletul celui ce-l citește. Eu așa îl percep și mărturisesc că, prin versurile acestui volum, Poetul a așezat, cu sau fără intenție, o cărămidă în zidirea mea ca ființă cu credință în Dumnezeu. Vă mulțumesc, Maestre!

by

Referinţă Bibliografică

MARIANA PÂȘLEA, UN VOLUM CU ALURĂ DE SINTEZĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 noiembrie 2022