Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » EVENIMENT » MARICICA STROIA: DORINŢĂ DE CRĂCIUN

MARICICA STROIA: DORINŢĂ DE CRĂCIUN

Sărbătoarea, ce a fost dăruită în întregime copiilor şi copilăriei, o găsea, ca în fiecare an, cu ochii scăldaţi în lacrimile ce i se înnodau în bărbie şi capul ascuns în poala mamei. Ninsese neîntrerupt de trei zile, iar întreg sătucul părea acum un ţinut de basm, îmbrăcat în haina imaculată a iernii, parfumată de sfinţenia sărbătorii ce plutea în aer. Drumul era numai bun, gata pregătit pentru sania Moşului, aşa gândeau toţi copiii ce aşteptau cu emoţie acest moment.

Pe ulicioarele îngustate de bogăţia de zăpadă, înaintau cu greu cetele de colindători, purtând cu ei bucuria sărbătorii, risipită până în zare, departe, de vântul aspru şi geros.

Ozana, o fetiţă de cinci-şase anişori, ştia că nici anul acesta nu va primi vizita mult dorită a Moșului, aşa că îşi căuta alinarea în braţele drăgăstoase ale mamei. Colegii de la școală îi amintiră din nou că moşul nu vine la copiii săraci, aşa ca începu să-i creadă pe cuvânt. Îl aşteptase în fiecare din cei cinci anişori şi niciodată nu a apărut. Printre suspinele prelungi, Ozana îşi întreba mama:

− Mămico, spune-mi, eu am fost cuminte şi bună?

− Desigur, draga mea, tu eşti cel mai bun copil pe care şi l-ar putea dori vreodată un părinte.

− Atunci, pe mine de ce nu m-a vizitat niciodată Moşul?

− Poate nu a avut destul timp sau poate… încerca mama să improvizeze un răspuns care să mulţumească, aşa cum făcuse de atâtea ori. Deşi se abţinea cu greu să-şi ascundă tristeţea, încerca să o consoleze, netezindu-i uşor părul cârlionţat, ce se revărsa cu îndrăzneală, acoperindu-i în întregime faţa îmbujorată.

− Ca să vină, ne trebuie un brad, încercă mama să o liniştească, arătând cu mâna spre locul liber al odăii.

− Dar avem unul! spuse Ozana încrezătoare, arătând spre crenguţa ce o găsise azvârlită la marginea drumului şi pe care o împodobise cu câteva nuci învelite într-un colţ de poleială albastră. Poleiala aceea o primise de la Rada, colega ei de bancă, care-i întinse şi ei câteva bomboane primite de la Moşul în dar. Şi la ea şi la ceilalţi copii, moşul venise deja şi avea să mai vină şi în seara de Ajun, să le umple camera de daruri.

− Bine draga mea, dar nu ştii? Moşului îi trebuie un pahar cu lapte cald şi nişte prăjiturele… iar noi nu mai avem decât o felie de pâine uscată şi ceşcuţa ta cu lapte pentru dimineaţă.

− Nu-i nimic, renunţ la ceşcuţa mea de lapte, iar dacă moşului îi va plăcea, îi ofer cu drag şi felia de pâine, zise Ozana bucuroasă.

Mama lăsă ochii în pământ simţindu-se din ce în ce mai vinovată. Ştia că poate face nimic, să schimbe şirul acela firesc al întâmplărilor. Liniştea se lăsă în odaie, focul din soba micuţă de tuci aproape amuţise şi el. Afară, vântul şuiera cu putere, scoţând un sunet jalnic. Ciotul de lumânare, aprins pe masa trudită de trecerea timpului, pâlpâia dându-şi ultima suflare. Un zgomot puternic se auzi dinspre uşă. O fi vântul poate…

Ozana tresări, iar ochii secaţi de lacrimi îi licăreau de bucurie.

− A venit! Ştiu că a venit! Simt că a venit! Şi, smucindu-se din braţele mamei, se opri în faţa uşii vechi de lemn. În zadar încercă mama să o oprească, nu mai reuşi.

Ozana deschise uşa larg. Vântul rece răscoli toată încăperea, fluturând cu putere perdeaua de la geam. Ochii ei mari şi miraţi cercetară întreaga curte. Nimic…

− Închide uşa cât mai repede! îi spuse mama. Vom pierde toată căldura şi, ştii tu, lemnele…

− Da, ştiu, mamă, lemnele s-au terminat! spuse Ozana, întristată.

− Te rog să mă ierţi!

Dar, când să închidă uşa, privirea îi fu atrasă de cizmuliţele vechi de cauciuc, pe care le mai încălţa atunci când o ajuta pe mama să facă pârtie în fața casei. Una dintre cizmuliţe era trântită la pământ. Ozana se aplecă să o ridice… Rămase încremenită. Simţea cum sângele îi îngheaţă în vene şi… nu era din cauza vântului.

− Hai Ozana, mai repede! strigă mama.

Ozana se întoarse, ţinând şorţuleţul strâns la piept. Lacrimile îi spălau din nou fața.

− Priveşte, mamă, a venit!

Şi desfăcându-şi brațele, lăsă să se vadă un bulgăre pufos de albeaţă. Dacă nu ar fi mieunat prelung şi nu ar fi mișcat ochişorii rotunzi şi albaştri, mama ar fi crezut că e un bulgăraş de zăpadă.

− Uite, mamă, Moşul chiar dacă s-a grăbit şi nu a mai intrat în casă, nu m-a mai uitat în acest an. Mi-a dăruit cel mai frumos cadou. Îl voi numi Norocel și va fi prietenul meu cel mai bun.

Îmbrăţişându-şi cu putere mama şi strângându-l pe Norocel la piept, Ozana simţea că, în sfârşit, sărbătoarea Crăciunului îi aparţine şi ei, copilul sărac, de care Moşul îşi adusese în sfârşit aminte. Sau, poate fusese mult prea grăbit să facă fiecăruia câte o bucurie şi nu-şi mai adusese aminte şi de ea. Oare, cum ar putea cineva să ţină minte numele tuturor copiilor din lume? Cu siguranţă, Moşul însuşi este o minune…

 

Maricica Stroia, din volumul POVEȘTI DIN GRĂDINA VISELOR

 

Facebooktwitterby feather