Cimitirul din satul meu și bunica Stanca Barbu
Bunica mea, o sfântă de nepot obraznic, a împărțit pâmânt cu întreg satul de morți, locuind
În bună voie cu ceilalți săteni, într-un cimitir mai viu decât viața din sicriu.
Și-a lăsat pământul ei fără cruci, doar bun de muncă, la copii și la nepoți până se vor
Duce toți, la umbra crucilor cu liliac de nu le mai poți număra nici dac-ai fi Pitagora.
Un cimitir plin de profesii, de la țărani la avocați, de la soldați și colonei la mici copii
Plecați la îngeri. Bunica mea era o croitoreasă de lux local, cosea și norii dar și ciurul
Din mălaiul morii. Pe pat de moarte, stând cuminte, când mama o-ntreba dacă dorește
Ceva, a cerut o portocală, ceva de vis și poftă grea, atunci când Gheorghiu-Dej
Avea, dar nu și lumea bunicii mele. O rudă mai comercioasă s-a dus la Râmnicu Sărat
S-aducă portocala-n sat, pentru mamaia mea cea bună. Eram la școală, la etaj, în timpul
Unei ore oarecare, când, de la vreo 300 de metri depărtare mi-a sunat clopotu-n timpane
Era numai pentru ea acel sunet dedicat și de-atuncea cred în morți, într-un rai cât cimitirul
Și-ntr-un iad doar cât chimirul. Portocala de la Râmnic a venit târziu la ea. I-au pus-o în buzunar
Într-un taior de ea făcut, la un ”Singer” personal, care, atunci, era mai scump
Decât un Mercedes și decât mersul pe jos, mersu-acela sănătos. Culmea e că a plecat
În aceeași zi cu Dej, ca să vezi cum Dumnezeu are niște ceasuri pline cu cifre și cu destine.
Îngropați în cimitir sunt de mii de ori mai mulți, decât cei de azi în viață trăind fără de busolă,
Fără credință curată, fără ascultări de sfaturi în Biserica ce-o văd doar când nu mai pot să
Simtă nici măcar firul de iarbă, din care și-au scos copiii și trecutul lor precis, depărtat de
Paradis. Am plecat din sat demult, vreo 50 de ani aproape, timpul nostru nu-i nimic, văd doar
Cum îmi caut rost, într-un loc unde Bunica, e în liniște divină, iar eu mă simt un străin,
Favoritul ei total, nu mai am decât atât, să ascult de vocea ei, care încă face iarbă ridicată
Înspre soare, în lumina nemurită a Domnului din ursită. Bunica mea încă e vie, e-n mintea
Mea prea sigilată, drept pentru care fac din lacrimi scuze, că nu i-am dat onor și, cine știe din
Ce patimi, la scrisul meu despre cei buni, dinspre ai mei înspre ai noștri, că ne trăim viața ca
Proștii. Acum în sat altfel parcă ar fi, spre Dumnezeu se-nclină mulți, iar cimitirul are preot,
Mai cult și mai disciplinat decât preoții din copilăria mea și alte obiceiuri celea. Prin Biserica din tata, mama și alte rude ale mele au luat tâmâia norilor spre ceruri… Doamne, ai grijă de ei
și de cei ce sunt la Tine și de cei ce sunt pe drum, că doar tu ai rămas Bun…
Marin Ifrim, 05.06.2018


