Ca să fii prost sau proastă, nu trebuie să faci nicio sarcină de inteligență. Văd fufe și fufi în elicoptere moderne. Fițe de beizadele omorând oameni pe trecerea de pietoni a oamenilor, inclusiv în aer. Urmași de politicieni care își (re)varsă glucotenul în urne electorale de carton asfaltat. Țară de jale mare. Noi, mulțimea, ce să mai zicem? Ne uităm cu neputință la aceste nesimțiri seculare, așa ceva nu prea s-a mai văzut pe aici. Prin anii primi de după găinațul galonat din 1989, scriam că a venit vremea porcilor. De regulă, un porc respectat trăiește de la un Crăciun la celălalt. Porcii noștri românești sunt longevivi. Vă întreb doar atât: are sau nu are Iliescu mutră de porc îmbelgiugat? Eu cred că are. De ceilalți, de turmă, nu mai pomenesc. Mi-aș pierde timpul cu explicații inutile. Poporul român a ajuns la un fel de ”masă critică”, simte că e manipulat și (încă) tot tace. Eu nu prea mai am a spune ceva, sunt o vietate obosită de sisteme. Nu mi-a plăcut comunismul, nu-mi place nici post-comunismul. Sunt un neadaptat, așa se spune în limbajul sociologilor, acești vraci ai crustei de deasupra politicii, pieleni, carevasăzivă! Mă uit la elicoptere. Cerul meu albastru e confiscat de ștrampi albi, vișinii, albaștri, negri etc. Se vede prin tabla farfuriei zburătoare. Fufele zboară între cer și pământ ca niște lăcuste devoratoare de oxigen. Trăiesc într-o lume care nu-mi mai aparține, sunt servit direct în minte, ca la un local unde totul e gratis dacă îți lași sufletul acolo. Un cimitir! Am protestat când n-am putut, acum e vreme de tăcut. Fufe și fițe put în Casa Poporului. Au găoacea plină cu icre lindenoologice. Vorbesc în numele fofoloancelor din dotare, cu dragnea la înaintare. Pe marii bărbați de stat, nu mai e cazul să-i ridicăm dincolo de genunchiul broaștei, nu mai e loc. Niște ”sandalagii” ascunși sub fuste minerale, de la cap până la gioale, au ocupat tot ceea ce ar fi de călcat în picioare. Limba română e ”grapinată” direct în Europa, de o gură cu tunel până jos, la originea nevinovatei nevoi de urinanațiune. În ce țară trăim, se vede, se simte, se percepe, se suferă. Noi nu vom pleca de aici. Să plece guvernoiu, șarlamentul, curtea veche (ca să zic așa), ăi și cei care pretind că ne apără de restul lumii care nu mai aparține lumii de zi cu zi. Vorba unui cântec uitat: ”Tot pe loc, pe loc, să răsară busuioc”! Uneori am senzația tulbure că nu mai sunt cetățean al acestei țări. Doar pentru că nu am epoleți și îngâmfarea de a ”depune” jerbe la diverse zile. O parodie pe bani sictiriți. Cel mai dotat serviciu (in)secret din ro mi-a dat ”foc și poc” la telefon. Un crispat cu scule sofisticate, colon de la colonel, mi-a aprins telefonul în ambient. Un fel de Petrică, din câte am reținut. De aproape 3 decenii, acest cartier morbid al Europei, țara mea și a altora în plus, se află sub ocupația lovituriționarilor înarmați din și după 1989. Totul se execută, nu se discută. Trăim sub o dictatură cazonă camuflată, discretă precum o femeie care își câștigă existența dând din fund și din alte cele. E simplu de tot, la ei, în lumea lor, ei nu vor decât să dea ordine de sus în jos. Niște fufe în elicopter… Cu umeri umerați, numerotați, ajustați, frustrați etc. Să nu uităm că prostul satului a confundat elicopterul cu un taxi de duzină: 7,62. Ultima sa distracție la sol. Doamna mea de lângă mine, ”Paraschiva”, nu mă lasă să scriu curat-murdar. Doamne, ce limbrici am pe limbă! Aș fi vrut să folosesc vorbe de cartier. Nu o pot supăra pe Paraschiva. Din toată această planetă plină cu obiecte vii doar sufletul ei mi-a rămas acasă. La loc telecomanda!
Marin Ifrim, 29.04.2018


