Țara asta ne-a înțărcat. Care încotro, în sufletul ei de mamă vitregă

Ce fac ăștia din cuvinte, în cămările lor de mâncat rahat pe felii de sticlă?

Cum de ne mai îndură ochii și urechile propria noastră prostie de telespectatori?

Cum de ne tot împușcă în direct fix în fundul inimii, e tare greu să cred că

Nu sunt ei cu ei împotriva tuturora. Ei, analfabeții istoriei, surferii din

Paharul cu apă stricată, ei, cu tălpile lor, pe umerii noștri. Toți, mâncători

De oameni.  Canibali pur și simplu. Buze de motani. Gheare de motani. Mâncători

De porumbei albi, violeți, cenușii, aripoși din vremuri biblice, cu cioc de pace.

Motani de colo până dincolo. Ce ușor se minte când minți, ce dureros e când

Trebuie să nu poți minți, când spui cuiva că-l iubești sau că îl urăști. Aceleași

Cuvinte, alte grupe sangvine, minți strălucite, nu minți ca să mintă. Eu nu sunt

Un interes străin față de cei pe care-i iubesc, dimpotrivă, văd în toate cuvintele

Mici cutremure, inundații, incendii și fel de fel de cele cu voia Celui de Sus.

Și mă uit la pițifelnicii ăștia, care mai de care mai împărat, mai rege, mai sictir.

Aceasta e lumea din care nu vreau să plec. Nu sunt laș. Mor cu ei citindu-i

Zi și noapte, în ciuda faptului că uneori telecomanda TV o ia pe alte canale.

Prin Venețiile iubitei. Prin același cârcotaș W. Shakespeare. Nu ca ăștia din

Cuvinte. Onorată instanță a cititorului, nu mai am nimic de zis, de citit, de văzut.

Acum câteva minute m-a sunat poetul Nistor Tănăsescu, singurul meu ”adversar”

Al metaforelor, încă de când eram tot mai mici decât acum. Și el se dă cu capul de

Cer. Nu mai înțelege ce e cu noi, cei trecuți prin iadul anonimatului, cernuți

Precum mălaiul. Nu am avut un răspuns pentru Nistor. I-am spus că sunt la fel

De împușcat ca și el. Nu-mi curge sânge de nicăieri, nu am gloanțe în mine. Mă dor

Doar cei din jurul meu. E simplu de tot. Țara asta ne-a înțărcat. Care încotro, în

Sufletul ei de mamă vitregă. Ce fac ăștia din cuvinte, în cămările lor…nu mai e țară.

Irinucile singurătății

Din când în când sunt singur. Am în fața ochilor un fel de pluton al cititorilor.

Scriitori și ei. Ca și pretinsul. Să fiu împușcat acum cu virgule, nu are rost.

Merg până dincolo de timp, ne plictisim împreună. Sunt epuizat de trecut.

Neamul meu e doldora de analfabeți. Până pe la Ion Creangă, tractoristul

Satului. Un sat plin de-alde Creangă, toți cu motoare în curte. Unul dintre

Ei vorbește cimitireștește cu tata toată eternitatea. Sunt vecini, cot la cot.

Cruce lângă cruce. S-au înțeles perfect și când erau bătuți în cuie.

Din când în când sunt singur. Numai bun de împușcat de mugurii primăverii.

Am pe mine o viață ca și o piele de mioriță sacrificată, Irinucile lui

Creangă nu sunt povești. Măcar din când în când. Merg până dincolo de

Timp. Am văzut Pustiul, am mâncat nisip, am ronțăit apă striată.

Nu vreau decât din când în când să fiu singur. Știu că nu se poate. Nici măcar

Dacă m-aș mai naște o dată. Ce matematică. Ce lipsă de lipsă. Sunt aici…

Uneori văd cum mergi peste pământ fără să strivești nici măcar o furnică

Cum poți picta gândurile unei femei, dacă nu cumva dinăuntru, din placentă

Mai mereu viitorul nostru doarme în mame simple, în femei cu suferințe

Zilnice, în cele ce pot suporta inclusiv totul. Doamne, ce te iubesc, și ce știu

Nu o să tac. Tu ai mame cât capre, lungi icoane pe nisip, frumuseți greu de

Înțeles fără culoarea sângelui. Ești peste tot. Uneori văd cum mergi peste

Pământ fără să strivești nici măcar o furnică. E talpa ta, nu talta Iadului. Și mai

Văd cum taci fără să tuni în cutremure cu milă, limitate ca la Judecata de Apoi.

Mă întreb ce caut în aceste cuvinte. Nu am încotro. E ca și cum mi-aș ispăși

Niște gânduri grele. Tot aprind lumânări. Uneori flacăra acestora capătă

Chipul celor pierduți. Din vârful unei forme ieșite din ceară mă privește

Mama, cerul de sub fruntea ei cu toate anotimpurile la locul lor. O icoană.

Ca și tata, ca și ceilalți, ca orice pleacă pe drumul Tău profund, fără promisiuni

Fără martori mincinoși, fără timp. Doar cu facerea lumii în brațe. Ca și cum

Lumea era mai necesară decât Tine. Ai muncit. Ai făcut tot ceea ce eu nu

Pot să duc până la capăt, lumea. Cum poți picta gândurile unei femei, dacă nu

Cumva dinăuntru, din placenta acesteia, din lacrimi de mame simple?

MARIN IFRIM

by

Referinţă Bibliografică

MARIN IFRIM: POEME (4)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 ianuarie 2017