Eminescu Timpului
Am așteptat de la viață inclusiv lucruri neîntâmplate. Bucuriile și fericirea
Au venit mai mereu cu întârzieri din motive naturale, ba a fost viscol în
Sufletul meu, ba îngerul nu a putut ateriza din cauza ceții, ba cerul a
Intrat brusc în carantină, cu soare, cu tot. Toate au venit ca și cum ar fi
Fost aduse. Inclusiv de mine. Răspund pentru tot. Inclusiv pentru că
Uneori sufletul meu s-a aruncat pe plajă, ca un delfin sinucigaș, ratând
Înnoturi printre stelele de sub pielea oceanelor. Am așteptat de la viață
Inclusiv întâmplări rele, chemate de mine, trimise de alții etc. Azi nu mai
Aștept decât să mai vină măcar o singură dată ziua de ieri, doar ca să
O pun lângă cea de azi și chiar lângă cea de mâine. Doar de dorul timpului,
De amorul Eternității, nu se știe niciodată ce-o fi dincolo de următoarea secundă.
George Bacovia în limba ploii
Stau și privesc cum plouă. Firește, de vină e George Bacovia. Îi simt
Pulsul în picăturile ploii, pe frunte, sub frunte, în neuroni. Ca să vezi
Cât de citit poate fi George Bacovia dincolo de școală, dincoace de
Nori. O să plouă și altădată, ca-n Anglia, și tot cu Bacovia,
În direct, în ”armonii culturale”, în limba plumbului cu pene de
Vultur. George Bacovia scrie definitiv în limba ploii. E fertil.
Nici nu-mi vine să cred că Bacovia s-a întors acasă, în cerul
De deasupra cimitirului său, în ploile sale, în muzica sa funebră.
George Bacovia e mai viu decât noi, toți…poeții. E-n cerneala
Din sângele fiecăruia, în ploile lui Noe, în limba română. Te uită!
Ce-ți e și cu sfinții ăștia anonimi
Ce-ți e și cu sfinții ăștia anonimi. E sărbătoare. Sunt sărbători.
Fiecare furnică în cozonacul ei. Eu mă gândesc la tatăl meu fără
Să fiu trist. Mă gândesc la el ca la o sărbătoare. Cred că știe. Mă simt
Mângâiat pe frunte de un liliac cu flori albe. E mâna lui, direct
Din cimitir. Acolo nu mai e orb. De acolo vede cerul mai clar decât
Lucian Blaga. Și e tatăl meu. Și sunt mândru de el. Privește precum
Saul. Și-mi crește inima, în numele celor șapte ani de acasă
Și-n numele celor șapte ani de orbire lumească. Fără vedere,
Mi-a pipăit pe frunte copilul Valeriu. I-a plăcut cum amprentele
Sale, vârful buricelor, îi continua neamul. Se uita în gol cu
Mâinile pline. De sărbători. Ce-ți e și cu sfinții ăștia anonimi.
Și lăcrima precum o icoană. Plângea din întuneric. A lumânare!…
Marin Ifrim
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..