Girel Barbu este unul dintre prietenii mei de-o viață, cum se spune. Recent, la o manifestare literară, am primit cea mai ”proaspătă” carte a sa: ”Zogomul tăcerii”, apărută la Editura ”Rafet” din Râmnicu Sărat, ca să nu spun că, după distinsa doamnă Roxelana Radu, am semnat și eu o prefață a cărții. Citez din cele scrise de doamna Radu: ”Cumva, cartea vorbește despre fiecare din noi, în sensul în care ne regăsim ca prizonieri ai condiției noastre trecătoare în această lume, ca lumânări ce ard la flacăra credinței, ca oameni veșnic îndrăgostiți ce ridică imn de slavă iubirii. Cumva, cartea este o invitație la introspecție și meditație – și de ce n-ar fi, câtă vreme însuși titlul ei te duce cu gândul isihasm (isihie)?”. Versuri, epigrame, pamflete lirice. Girel Barbu reprezintă partea curată și morală a unei literaturi buzoiene(?) aflată oarecum în impas. E un poet și publicist foarte îndrăgit de cei care, cât de cât, au luat contact cu scrisul său, un scris de o spontaneitate excepțională, naturală precum un izvor cu apă minerală, nu plată de prin băltoace nealfabetizate. În postfața volumului, Diana Ciugureanu-Zlatan notează, printre altele: ”Abundența de sublim din universul poetic al autenticului dac, Girel Barbu, face casă fericită cu resemnarea sau conștientizarea metempsihozei shopenhaueriene prin mioritică deschidere spre o eternă casă ancestral percepută ca o chemare și deloc ca o stare de angoasă în fața unei eventuale treceri în altă dimensiune”. Vorbe grele, sofisticate, la care, sincer să fiu, nu prea am ureche literară. Girel Barbu merită laude, e dreptul și meritul scrisului său. Faptul că scriu acum despre cartea sa, e un omagiu sincer. O recunoaștere a unui poet mult mai moral decât și mai puțin orgolios decât noi, cei din fața sa de icoană bizantină pictată în satul Pinu, comuna Brăiești, Buzău. Ferească domnul de ”Zgomotul tăcerii”, e ca și cum ar tuna și fulgera peste conștiințele păcătoșilor de sub cer. Citez: ”Eu și plânsul tău l-am plâns/ Și tot nu mi-a fost de-ajuns./ Aș muri și moartea ta/ Și tot nu m-aș sătura”. E doar un citat. Cartea în sine e de căpătâi, e de citit din scoarță în scoarță, e o lecție de generozitate umană și ceva mai mult decât o lecție de acuratețe literară. Mă bucur pentru ”fratele meu” Girel Barbu (așa ne gratulăm de câteva decenii). Existența acestuia mă onorează și îmi dă puterea de a crede, ca în anii adolescenței, în cuvinte umplute cu idealuri, nu în ”ardei umpluți”. Onor la scriitorul din Pinu(l) Brăieștiului buzoian!
Marin Ifrim, 29.11.2017




![]() |
Referinţă Bibliografică |