MARIANA ANGHEL

EUGEN DORCESCU, „PSALMI MIEZONOPTICI” – UNIVERSUL TEMATIC”

În această toridă vară a anului 2025, au apărut, la Editura Waldpress din Timișoara, Psalmii miezonoptici, psalmi originali ai poetului Eugen Dorcescu. Volumul, tipărit în condiții grafice excelente, într-o ediție de lux, reunește, după spusele autorului, o colecție de 27 de psalmi. Coperta, în auriu iconic, este, pe cât de austeră, pe atât de distinsă: caracterele sunt în tonuri sângerii, grafia titlului, inspirată din iconografia creștină bizantină și slavă. Pe coperta 1 regăsim lucrarea Comunicare, a sculptorului timișorean Remus Irimescu. Coperta a 4-a prezintă o fotografie, cumva atemporală, a poetului Eugen Dorcescu, străjuind parcul din preajma bisericii (Zona Dacia/Cetate I, Timișoara) și poezia Cândva, cu un titlu sugestiv în ce privește raportul timp istoric/ timp interior, o poezie cu o forță revelatorie uriașă.

Compozițional, volumul reunește, cum am anticipat, 27 de psalmi, despre care citim în Nota autorului: „am conceput și scris, într-o primă formă genuină, cei 25 de Psalmi inediți (2-26) din prezentul volum între finele lunii martie 2025 și debutul lunii mai 2025. (…) Psalmii 1 și 27, de asemenea datați, aparțin unei perioade de creație mult mai vechi (1995), dar i-am adăugat celor recenți fiindcă mi s-a părut că ei deschid și închid adecvat și convingător desfășurarea înțelesurilor” (p. 5). Ce a avut în vedere poetul Eugen Dorcescu în dispunerea acestor psalmi miezonoptici? Răspunsul se află în aceeași notă introductivă a autorului: „am completat criteriul cronologic cu cel semantic, străduindu-mă să asigur, pe cât posibil, cursivitatea semnificațiilor și dialogul lor intratextual” (Eugen Dorcescu, p.5).

Volumul de psalmi debutează cu poemul Fatum, subintitulat Predoslovie, un autoportret aniversar, definitivat în 18 martie 2024, la ceas de bilanț și de reflecție existențială: „Oricine-ai fi, dacă te-ntrebi, afla-vei/ Că sunt și-acum același de oricând” (Fatum, p.7). Răspunsul poetului este demn de o mărturisire de credință; el este: „Cel ce-a slujit, cel ce era luptând/ Sub flamură, la Împăratul slavei”. Acestei interogații retorice, îi corespunde, în oglindă și la altă scară, un răspuns arhetipal: „Eu sunt Cel ce sunt.” (Ieșire 3, 14). În raport cu imuabilitatea și neschimbabilitatea divină, poetul se prezintă pe sine devotat idealului său cavaleresc ipostaziat printr-o serie de avataruri poetice: „Vechi purtător de lance și de scut,/ Rănit ades, ades biruitor,/ Hieratic scrib, psalmist stihuitor…” (Fatum, p.7). Timpul istoric mărginit, în care-și împlinește cu noblețe chemarea, nu-i încovoaie aspirațiile, dar îl lovește cu viclenie și-l umilește pe nobilul cavaler: „Târând ghiuleaua vremii la picior/ Și mușcături de spadă și de cnut”. Tablourile poetice medievale conferă poeziei o aură legendară, iar finalul acesteia, în stilul închinărilor lui François Villon, reiterează imaginea mărturisitoare a cavalerului creștin: „Același sunt, eternul luptător/ Al Crucii, în Războiul Nevăzut” (Fatum).

Cu acest autoportret reflexiv se deschide ciclul celor 25 de psalmi miezonoptici, care au notații numerice în loc de titlu, arar subtitluri, scrise între paranteze. Psalmul 1, subintitulat „Cel de început”, care amintește prin subtitlu de indicațiile tipiconale liturgice, este un „psalm al creației”. Construit în trepte doxologice pe modelul Psalmului 103 al lui David sau pe modelul imnului Te Deum laudamus al lui Niceta de Remesiana, poet străromân din secolul IV, Psalmul 1 al lui Eugen Dorcescu este eminamente o rugăciune de laudă:

„Lăudat să fii, Doamne,/ Pentru lumină și soare, /Lăudat pentru alba ninsoare, /Lăudat pentru ploi, pentru grâne,/ Lăudat pentru luna și stelele ce/ Clipesc primăvara în Râu și-n fântâne”. Fiind un psalm original, inspirat din modelul biblic, dar și desprins de acesta, poetul construiește imagini artistice arhetipale: „alba ninsoare”, sinonim cu idealul purității sădit în om, „paharul de apă”, „bucata de pâine” , echivalente ale proniei divine care ne dă, zi de zi, „panem nostrum cotidianum” (Tatăl nostru/ Rugăciunea Domnească). Această purtare de grijă a Domnului pentru om este evidențiată prin construcții adverbiale cu valoare atemporală: „date mie azi,/ date ieri/ date mâine”. Cosmosul, reconstituit prin imagini poetice de un autentic lirism doxologic, duce lauda la apogeu. Puzderia de stele, ce „clipesc primăvara în Râu și-n fântâne”, amintește de oștile îngerești, dar și de râul primordial din Eden. Vocabula arhaică „fântâne”, alegorie a chipului nemuritor al omului, creat după arhetip divin, sugerează chemarea la viața spirituală, spre asemănarea cu Ziditorul. În continuare, Dumnezeu, încă de la începuturile istoriei, poartă grijă nu doar de om, ci se îngrijește și de întreaga Sa creație, pe care o împodobește până în cele mai mici detalii: „Lăudat pentru înmiresmatele ierburi. Pentru/ frunze și flori”. Alături de imaginea aceasta paradisiacă, a creației, se strecoară discret, insidios, presentimentul efemerului și intuiția morții, care lovesc tăios și dur în finalul poemului: „Lăudat că-n final/ mă omori…”

În rugăciunile de iertare ce se rostesc la căpătăiul celui chemat la Domnul se tâlcuiește și taina aceasta, a morții, care s-a lucrat pentru noi: „Cel ce cu înţelepciunea Ta cea de negrăit ai zidit pe om din ţărână şi întocmindu‑l după chipul şi asemănarea Ta, l‑ai împodobit cu înfăţişare şi frumuseţe, ca pe o cinstită făptură cerească, spre măreţia şi strălucirea slavei şi a împărăţiei Tale; dar el călcând cuvântul poruncii Tale şi nepăzind chipul Tău, de care era învrednicit – pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte – din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinţilor noştri ai poruncit amestecului şi împreunării acesteia şi acestei negrăite legături a Ta – prin vrerea Ta cea dumnezeiască – să se desfacă şi să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şi‑a luat, până la obşteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit” (Molitfelnic).

Eul liric este tulburat de sentimentul unei despărțiri ireparabile. Asemenea biblicului Psalm 130 („Din adâncuri”), poetul, împresurat de spaime si de frig, Îl cheamă pe Domnul: „Am îndrăznit./ Doamne,/ în tulburarea mea, / să Te chem, să/ Te strig” (Psalm 2). Din adâncul angoasei, el „strigă” către Domnul în nenumărate trepte ale rugăciunii: „Te-am strigat la vedere./ Te-am strigat în veghere,/ Te-am strigat în ascuns” (Ps.2). Rugăciunea trece din registrul catafatic în cel apofatic și devine cunoaștere mistică și isihie: „cu ochii ațintiți, în lumină sau/ negură, către /Cel Nepătruns./ Și-acum, tac și, / sub povara zdrobirii,/ mă-nclin” (Ps. 2). Simțindu-se împlinit prin cunoaștere și trăire spirituală, „legănat și/ prea-plin”, eul liric trăiește deopotrivă o stare de apoteoză: „Ah, fericirea acesta,/ mi-e de-ajuns” (Ps. 2) și de cutremur în fața Ființei de dincolo de istorie și de timp: „Mă cutremură gândul/ că Tu/ mi-ai răspuns” (Ps. 2).

Terasa, topos de trecere între mundan și sacru, pridvorul ales din care poetul contemplă lumea și pe Ziditorul ei, este ades amintită în psalmii miezonoptici: „Îmi fac loc pe/ terasa/ de peste abis” (Ps. 3). De aici eul liric contemplă starea de aspiritualitate și de înstrăinare a lumii de Sinele divin care o transcende: „contemplu sinele lumii/ părăsit paraclis, / templul vag/ fără templu” (Ps. 3). Conștientizând dureros această dizlocare a omului din rădăcinile sale divine, Eugen Dorcescu zugrăvește caustic mândria aducătoare de cădere, în versuri cu iz de apostrof: „Cât de sterp,/ cât de vast/ e-acest Nu!/ Câtă nonpenintență!” În fața acestei împietriri, cel care stă „de-un veac, pe terasă” se roagă: „Te chem, Te strig, Te/ rog să-mi/ vorbești/ dar Tu vrei și /nu vrei” (Ps. 4). Rugăciunea lui se întețește când Domnul îl încearcă sau Se îndepărtează de el: „Încotro vrei să/ merg?/ Să mă-ntâmpine/ cine?/ Mă lași singur, aici,/ pe terasă…” (Ps. 20). Spațiu de trecere între două lumi, terasa devine chilie și loc al experiențelor inefabile: „Sunt plin de lumină, aici,/ pe terasă” (Ps. 9) sau: „Aici, pe terasă, între/ văzduh și văzduh/ … Întreaga fire/ este/ vuietul, susurul trecerii Tale/, auzită de David și/ de profetul Ilie” (Ps. 9). În ciuda acestor peregrinări spirituale, poetul este recunoscător pentru grija tainică pe care Domnul, ca altădată lui Ilie sau lui Elisei, i-o poartă: „Carul lui/ mă aduce în/ văzduh și/ mă lasă,/ deasupra marelui/ adânc,/ pe terasă” (Ps. 6).

Psalmii originali din acest volum sunt psalmi ai contemplării tainelor divine, psalmi ai rugăciunilor de slavă, de mulțumire, psalmi de cerere a revelării misterelor, psalmi de comuniune cu Dumnezeu, psalmi ai recunoștinței, dar și psalmi de pocăință și mărturisire. În psalmii reflecției și ai contemplării tainelor divine (Psalmii 3, 4, 5, 6, 11, 17, 18, 23, 24), „bătrânul scrib”, desprins parcă dintr-o efigie medievală sau dintr-un tablou bizantin, având „dinainte pergamentul/… în mâna dreaptă,/ condei” (Ps. 4), veritabile „arme ale luminii” (Epistola către Romani 13, 12), stăruiește „în așteptarea/ minunii” (Ps. 4). Conștient că între om și Dumnezeu, s-a deschis, prin păcat, „genunea genunii”, în toți acești psalmi poetul se roagă cu ardoare, invocă, cere și așteaptă: „Unde ești/ Tu?/ Unde ești?/ Mă părăsești?/ Îmi vorbești?/ Mă primești?” (Ps. 6) sau: „E târziu./ M-ai pierdut, m-ai/ uitat, / în ferecatul/ pustiu?/ Unde ești?/ Stau pe pragul/ chiliei și/ scriu. Și/ Te scriu” (Ps. 17). Ce este genunea? E hăul, e limita, e „pustietatea” (Ps. 7), „prăpastia” (Ps. 12) și zidul despărțitor, e „răceala minții” (Ps. 5), peregrinând prin „țărmuri de hău” (Ps. 12). Nevoia de comuniune și de iubire își are izvorul în filiația divină, în chipul divin care strălucește în fiecare din noi: „Eu? Sunt doar o/ scânteie din/ flacăra Duhului,/ între Tată și Fiu” (Ps. 17).

În psalmii de laudă / laudelor (Ps. 1, 9, 11, 14, 16, 22, 25, 26) Eugen Dorcescu descrie experiența despătimirii „Acum înțeleg/ că de lume m-am/ dezlegat,/ mă dezleg” (Ps. 9) și primește mângâieri cerești: „Sunt fericit!/ Astăzi, în/ zori,/ în chilia cu/ ferestre spre/ răsărit,/ …… Te-am găsit,/ în sfârșit!” (Ps. 14). Poezia comunică intertextual cu Colindul lui Vasile Voiculescu („în coliba-ntunecoasă/ din carne și os lucrată/ a intrat Hristos deodată…”), iar experiența unirii mistice este descrisă în termeni din același registru mistic: „În templul inimii/ mele erai,/ cu sângele ei/ pe icoana/ întregii mele/ făpturi/ zugrăvit” (Ps. 14). Asemenea eroilor din basme, la care face recurs și Vasile Voiculescu, experiența de lumină nu poate fi descrisă în termeni raționali. De aceea, Eugen Dorcescu preferă limbajul alegoric: „Dormeam somn greu./ În bezna beznelor/ călătorit” (Ps. 14). În Psalmul 11, care abundă în termeni metonimici și alegorii, poetul în zugrăvește pe Cel cu multe nume. Astfel, în „amintirile” sale, Domnul Dumnezeu este „izvorul”, „casa”, „drumul”, „muntele”, „plecarea” și „sosirea”, „uitarea și-amintirea”. Domnul îi amintește de neam, de hrana de fiecare zi, dar și de pâinea vieții veșnice: „Tu ești bunicii, părinții/ și frații”, „pâinea și sarea”. „apa și vinul”. Domnul este Cel care i Se descoperă în cele două mari iubiri înspre care se împarte și se dăruiește sufletul său: „Tu ești chipul și/ pașii femeii ce-mi/ însoțește destinul”, precum și „sihăstrie, râvna și votul” (Ps. 11). Analogia cu perihoreza treimică dă profunzime sentimentului de filiație divină: prin aceste construcții suprapuse dogmatic, Eugen Dorcescu uimește cu îndrăzneala expresiilor sale teologice, mărturisitoare: „Tu-mi ești mie/ și Ție./ Tu în mine ești/ totul./ Eu în Tine sunt/ totul” (Ps. 11).

Psalmii de pocăință (7, 8, 10, 12, 13, 17, 19, 20, 21) sunt psalmii durerii și ai angoaselor existențiale în care poetul deplânge căderea în trup: „Trec/ din pustietate/ în pustietate” (Ps. 7) și pierderea nevinovăției originare: „Nu pot desluși,/ în văzduhu-ntomnat,/ urma cocorilor./ Nici, pe lespedea/ scării,/ urma/ șarpelui/ meu fermecat” (Ps. 17). O veritabilă spovedanie, urmând retorica psalmilor biblici, dar și a rugăciunilor de mărturisire din tradiția creștină, întâlnim în Psalmul 19: „Mă bântuie,/ noapte sau/ zi/ memoria/ multelor mele/ nevrednicii”. Regretele, căința sunt exprimate în construcții alegorice cu alăturări inedite de arhaisme și neologisme: „vântoasele/ părerii de/ rău”, „desfătarea/ străină” (cf. Pildele lui Solomon, cap. 14), „tortura remușcării”, toate ilustrând păcatul cel greu: „am întristat,/ ca un nebun,/ Duhul Tău.” (Ps. 19). Durerea capătă ecouri dramatice: „Mă vei pedepsi?…./ Chiar atât de/ cumplit / am trăit?” (Ps. 7). Asemenea fiului risipitor, asemeni lui Manase, poetul se căiește și cere îndurare: „Iartă-mă!/ Vin către Tronul/ harului și-al/ îndurării” (Ps. 19). Cu gândul și la ultima vamă, poetul se roagă Domnului pentru izbăvire: „Când va fi să/ mă iei,/ să-mi arunci, mai/ întâi, în/ neant/ desagii păcatelor,/ grei” (Ps. 21). Tensiunea crește, iar intensitatea rugăciunii sporește și ea: „ Te implor/ să mă scoți din/ lumea aceasta/ ușor,/ ca în somn,/ ca în vis,/ ca în zbor” (Ps. 21). Momentul de maximă încordare este atunci când eul liric forțează discursul rugăciunii: „așa Te/ conjur/ să mă iei”, apelând la motivul iubirii paterne: „Cum l-ai luat cândva,/ demult,/ în iluzia vremii,/ pe tata” (Ps. 21).

Din rațiuni tematice și de analiză hermenutică am împărțit psalmii după dominanta lor teologică: psalmi de laudă, de contemplare a tainelor divine, psalmi de pocăință și de iertare. În construcția semantică însă, poetul Eugen Dorcescu combină cu virtuozitate secvențe doxologice cu psalmii de pocăință sau psalmi de recunoștință cu psalmii în care se contemplă tainele divine și frumusețea creației. De asemenea, psalmii săi „respiră” în simboluri și imagini biblice, în construcții teologice și expresii de o frumusețe stilistică copleșitoare. Familiaritatea poetului cu textul biblic, pe care îl citește constant, pe care l-a și diortosit în urmă cu mulți ani când a colaborat cu mitropolitul Bartolomeu Anania la editarea Bibliei (2000), în ediție jubiliară, îl așază pe Eugen Dorcescu între psalmiștii consacrați ai literaturii române contemporane. Cu o iscusință incredibilă, poetul operează în text aluzii, intertextualități, referiri la texte biblice pe care le reintrepretează poetic. Bunăoară, dacă în Scripturile profeților, Mesia „nu avea nici chip, nici frumusețe” (Isaia 53, 2), în Psalmul 3 dorcescian, „se/ întrupează mereu,/ chipul fără chip/ al misterului”. În continuarea aceleiași idei, dacă, în pericopa evanghelică de la Matei (25, 31-46), sunt enumerate faptele milei sufletești și trupești, pentru care vom fi judecați de Hristos, din Psalmul 26 aflăm că: „Flămândul, însetatul sunt/ eu”. Poetul este, asemenea celui căzut între tâlhari din Pilda samarineanului, pururea dornic de împărtășirea cu tainele mântuitoare și sfințitoare, mărturisind: „Sfintele-Ți Taine!/ Precum/ pâine și-un izvor/ pentru cel flămând/ și-nsetat,/ în pustiu, lângă/ drum… Astăzi, ieri și/ mereu./ Absorb Duhul întreg./ Știu. Și cred…” (Ps. 26). Tainele divine nu suferă ispitire, iar eul liric se înclină în fața misterului lor divin, de nepătruns: „De ce-aș vrea/ să-nțeleg?” (Ps.26). Dumnezeu zguduie cu prezența Sa nu doar creația, ci mai ales inima omului pe care îl cheamă la Sine prin nebănuite căi: „prin durere, omul este mustrat în patul lui şi oasele lui sunt zguduite de un cutremur neîntrerupt” (Iov 33, 19). Cu același simțământ acut că Dumnezeu îi este „dureros de/ aproape”, conștient de limitele și nimicnia sa, poetul-psalmist murmură: „făptura ce sunt,/ pămâneană și/ rea,/ tremură-n/ noapte, sub/ răsufletul Tău” (Ps.23). Motivul așteptării, al vegherii stăruitoare, apare des în psalmii miezonoptici: „Duhul îmi spune că/ Tu ești/ aici, în inima mea,/ fiindcă și eu,/ aidoma Ție,/ aștept/ așteptând” (Ps. 22). Aluzia la textul biblic: „Așteptând am așteptat pe Domnul și S-a plecat spre mine” (Ps 39, 1) este evidentă. Nu lipsesc din psalmii dorcescieni nici referirile la cărțile sapiențiale ale Vechiului Testament prin care poetul valorifică motivul iubirii și al statorniciei în credință: „În Ecclesiastul,/ Tu, Doamne,/ îi spui/ celui care se-ntreabă/ despre părtășia cu/ semenii lui,/ îi spui/ celui care se-ntreabă,/ care întreabă,/ că funia împletită în trei/ nu se rupe degrabă” (Ps. 24). În lipsa acestei binecuvântate armonii și statornicii în credință, se dezlănțuie răul, în toate palierele vieții: „Altfél/ vom trăi fără/ rost, fără țel,/ rătăciți,/ risipiți,/ învrăjbiți,/ sub măcel./ Sub blestem” (Ps. 24). Asemenea Apostolului Petru, care nu se dezlipește de Domnul său, oricâte prilejuri de sminteală ar fi, și-I spune lui Iisus: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68), la fel și poetul Eugen Dorcescu mărturisește, în duh autentic creștin: „Da, Yah Elohim./ Sfântul Tău Nume,/ Hashem,/ este tot ce avem” (Ps. 24).

Volumul de Psalmi miezonoptici se încheie cu Psalmul 27, adnotat „Cel de sfârșit”. Este un psalm apoteotic, de slavă și recunoștință pentru tot ce a reușit să împlinească poetul în această viață, cu darul/ talantul ce i-a fost dat. Într-un limbaj de mare frumusețe a imaginilor artistice și de desăvârșită șlefuire a versului, poetul Eugen Dorcescu mulțumește Domnului pentru toate: „pentru drumul/ prea lung/ pe care-l străbat… presărat cu-al amărăciunilor și-al/ desfătărilor insipid rumeguș”. Metafora drumului plin de încercări și ispite se împletește cu metafora norului, semn al îndoielilor, dar și al veghei divine: „Îți mulțumesc pentru bănuiala/ norului greu”, precum și pentru „norul spre care privirea și/ pașii mi-i port” (Ps. 27). Ca într-un alt îndreptar de spovedanie, poetul este recunoscător pentru „raza spre care/ mă-ndrept”, reușind să se desprindă „de simțuri”, „de… cohorta/de umbre și de nimicnicii”. O imagine care trimite la profetul Moise, cel care a primit Legea din mâinile lui Dumnezeu, este întregită aici de purtarea Crucii : „Îți mulțumesc pentru muntele singur pe/ care, acum,/ ca o flacără, însumi, îl urc și-l/ asum,/ purtându-mi în spate cadavrul și crucea…” (Ps. 27). Finalul psalmului este teribil prin frumusețea experienței mistice la care ne ridică și pe noi, cititorii. Drumul Crucii este mântuitor și aduce înaintea noastră pregustarea Împărăției lui Dumnezeu, în care se sfârșeșc toate nedreptățile și antinomiile acestei lumi: „Îți mulțumesc pentru treapta aceasta, unde/ nu există nici liberi, nici robi, nici/ bătrâni, nici copii”. Ciclul de psalmi miezonoptici se încheie rotund, sferic. Dacă în debutul volumului, Psalmul 1 se sfârșea abrupt și tăios, „Lăudat că-n final/ mă omori..”, psalmul ultim al volumului celebrează nunta mistică și biruința finală, rod al jertfei lui Iisus Hristos: „Îți mulțumesc că-n final/ mă învii” (Ps. 27).

Recitind poezia Cândva de pe coperta a patra, am realizat că ea sintetizează, ca o efigie, esența psalmilor reuniți în acest volum: poezia e un dar, un cod, o revelație. Rod al unei vegheri continue de zi și de noapte, al unei lupte teribile cu gândul, cu fantasmele trecutului și cu poverile senectuți, cartea este o bijuterie literară, fruct al unor îndelungi așteptări ale revelărilor „fiecărui vers trăit”. Și cum „Duhul Domnului suflă unde voiește”, citim cu uimire mărturia acestei minunate descoperiri: „Pe-alee-n faţa mea – un porumbel./ Descins din albăstrimi, ca Sfântul Duh. / Un mesager de raze şi de puf, / Chemându-mă, din lume, către El./ O clipă a durat. Sau nici atât. / S-a revelat o clipă Cel Ascuns./ Dar, cât a fost, a fost îndeajuns / Să-mi smulgă laţul morţii de la gât./ Verdeață-n jur. Copaci. Şi flori. Şi-un cer/ În care urbea-ntreagă se topea./ Sorbeam adânc. Eram. Şi El era./ Şi-aştept să vină iar de nicăieri” (Cândva). Eugen Dorcescu ni se revelează ca fiind un poet autentic creștin, un poet rugător, înzestrat cu darul poeziei și conștient de puterea Cuvântului (Ps. 5). Receptând frumusețea teologică și stilistică a Psalmilor miezonoptici, poetul Gheorghe A. Stroia glosează: „Poezia lui Eugen Dorcescu este mai mult decât esență, este o lirică miracol. Este o rugăciune tainică, o mărturie mistică, un psalm modern în care întâlnirea omului cu divinul, aparent, nu are nimic spectacular, dar este cu atât mai tulburătoare și mai revelatoare. În limbaj simplu, dar adânc, poetul redă o clipă de har cu o limpezime profetică, reamintindu-ne că Dumnezeu poate veni «cândva» , pentru «o clipă» , și totul se poate schimba pentru «totdeauna». Lirica Maestrului are o destinație exactă – pentru cei care cred, dar și pentru cei care încă nu știu că au fost atinși de har. (https://armoniiculturale.ro/maestrul-eugen-dorcescu-psalmi-miezonoptici-ed-waldpress-timisoara/)

by

Referinţă Bibliografică

MARIANA ANGHEL, EUGEN DORCESCU, „PSALMI MIEZONOPTICI” – UNIVERSUL TEMATIC/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 iulie 2025