MEMORANDUL ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA

– acțiune și represiune

 

Lupta pentru eliberare națională și făurirea statului național unitar român, la 1918, au reprezentat condiții indispensabile pentru evoluția ascendentă a societății românești.

Formarea și apoi, consolidarea conștiinței naționale a românilor din Transilvania, au fost influențate în mod direct de mariile evenimente ale românilor de dincolo de arcul carpatic; m-șa referi aici la unirea principatelor și la dobândirea independenței de stat, după războiul dus alături de Rusia, în Balcani, la 1877-1878.

Încă din momentul constituirii Partidului Național Român, la 1881, în urma Conferinței de la Sibiu, prin unirea celor două partide ale românilor, din Transilvania și Banat, a fost precizată ideea realizării unui Memorial explicativ, care să evidențieze revendicările fundamentale ale românilor. Acțiunea urma să se înscrie în seria cerințelor naționale, statornicită inițial prin mișcarea SUPPLEX-ului de la 1791.

Memorialul alcătuit de George Barițiu la 1882, și tipărit în limbile română, maghiară și germană, urma să aibă ca destinatari personalități politice europene, cancelarii occidentale, precum și sedii de reviste și ziare din Occident, pentru a susține cauza românilor transilvăneni. Memorialul reprezenta de fapt un act de acuzarea la adresa imperiului dualist, a politicii sale de deznaționalizare dusă la adresa popoarelor asuprite. El încheia cu afirmația categorică că, ,,Națiunea română, niciodată și în nicio împrejurare, nu se va putea împăca cu sistema dualistă, ci va insista…….pentru realizarea……programei sale cuprinse în cele nouă puncte ale programului partidului’’[1]. Este vorba de programul partidului adoptat la 1881, care prevedea: revenirea la autonomia Transilvaniei, dreptul de folosire al limbii române în administrație și justiție, în ținuturile locuite de români, precum și numirea în acele ținuturi, de funcționari români sau buni cunoscători ai limbii române; revizuirea legii naționalităților de la 1868 într-un spirit mai favorabil lor; ajutor material pentru școlile și instituțiile culturale românești; reviziuirea legii electorale prin lărgirea dreptului de vot, colaborarea cu cercurile burgheziei maghiare, care aveau tendințe mai liberale în problema naționalităților[2].

Memorialul lui Barițiu nu a găsit din păcate înțelegere în rândul cercurilor guvernante. Ele au continuat să privească cu ostilitate revendicările națiunilor oprimate, iar prin înființarea Societății ,,EMKE’’(1885), să intensifice și mai mult măsurile de maghiarizare.

Toate acestea au determinat o parte a conducerii Partidului Național Român, la propunerea lui Aurel Mureșianu, directorul ,,Gazetei Transilvania’’, să inițieze redactarea și înaintarea unui Memorandum direct împăratului de la Viena, trecând peste guvernul de la Budapesta, ca un semn al nerecunoașterii actului de la 1867. Cu toate că această idee a avut o susținere foarte largă, atât la nivelul ,,Tribunei’’, a ,,Gazetei Transilvaniei’’, a opiniei publice din Transilvania, datorită opunerii lui Vincențiu Babeș, care considera momentul inoportun, negocierile au trenat mai bine de doi ani.

La Conferința Națională de la Sibiu, din 7 mai 1887, în condiția în care majoritatea participanților au fost de acord cu ideea redactării unui Memorand, sarcina redactării acestuia i-a fost încredințată lui Vincențiu Babeș și Iuliu Coroianu. În direcția redactării Memorandului, Ioan Rațiu, susținea că acesta ,,trebuie să combată sistemul și regimul, nu națiunea maghiară….atacul să se restrângă la aristocrați și privilegiați, căci aceștia au fost inamicii noștrii neîmpăcați, pe când poporul lor și al secuilor, au fost iobăgiți deopotrivă cu noi’’[3].

Datorită unor probleme grave de natură familială, Andrei Mureșianu, nu și-a putut realiza propriul text, așa încât Comitetul P.N.R. a trebuit să se mulțumească cu proiectul alcătuit de Iuliu Coroianu (martie 1888), pe care de altfel, la și discutat pe parcursul mai multor ședințe. Cu prilejul unei noi Conferințe Naționale din 27 octombrie 1890, Vasile Lucaciu, a anunțat  că textul Memorandului este gata redactat, însă participanții au decis să nu-l înainteze împăratului datorită opoziției unor lideri de frunte, precum Alexandru Mocioni și Vincențiu Babeș.

În paralel cu acțiunile oamenilor politici, câștiga tot mai mult teren un curent de opinie care ținea trează peste Carpați, năzuința de unire cu ,,Țara’’. Cu toate că erau educați în spiritul și atașamentul față de Imperiul Austro-Ungar, elevii români din Brașov și Sibiu purtau cu mândrie chipiul tricolorului României, în orice împrejurare. Mișcarea națională românească din Transilvania a avut un larg ecou în rândul românilor din Vechiul Regat. Un rol important în consolidarea acestei atitudini, l-a avut ,,Liga pentru unitate culturală a tuturor românilor’’, înființată la 1891, la București, și având initial ca președinte pe Grigore Brătianu, și apoi pe V.A. Urechia.

Situația românilor transilvăneni se complică în 1891, în condițiile în care a fost adoptată de către guvernul maghiar, o lege prin care să se intensifice procesul de maghiarizare, prin intermediul grădinițelor de copii. Politica de maghiarizare a fost criticată, nu numai de către români ci și de către reprezentanții celorlalte națiuni oprimate din Imperiul Austro-Ungar (sârbi, slovaci, cehi și croați). Aceștia, împreună cu românii au susținut în 1893, la Viena, convocarea unui Congres al naționalităților, care s-a ținut până la urmă în anul 1895, la Budapesta. În organizarea și coordonarea acestui congres a fost implicat și viitorul episcop român din Transilvania, Vasile Mangra.

Imediat după promulgarea legii menționate, studenții bucureșteni au redactat un memoriu-protest, la care au răspuns în iulie 1891, printr-un contramemoriu, tinerii maghiari de la Budapesta[4]. Împotriva celui din urmă s-a ridicat Aurel C. Popovici printr-un răspuns categoric, intitulat ,,Replica junimii academice române din Transilvania și Ungaria’’; ,,Replica’’ avea să-i aducă autorului o condamnare de patru ani de închisoare. Acțiunea lui A.C. Popovici a avut o importanță extraordinară în evoluția mișcării naționale,  deoarece preciza în cuvinte clare, necesitatea unirii tuturor românilor din toate provinciile istorice românești.

În condițiile în care acțiunea națională românească a avut ecou și în străinătate, în susținerea Memodandumului, au cerut convocarea unei Conferințe Naționale la Sibiu, în zilele de 21-22 ianuarie 1892, la care au participat 214 delegați. Conferința a fost prezidată de către Ioan Rațiu, datorită lipsei lui Vincețiu Babeș, și a decis înaintarea cât mai devreme a Memorandului;

este vorba de Conferința în urma căreia, Rațiu a devenit președinte al P.N.R., iar Vasile Lucaciu, secretar general.

A urmat o nouă consfătuire în 25-26 martie, pentru a se da o formă finală, actului național, hotărându-se cu această ocazie ca, delegația română să se deplaseze la Viena, la 28 mai, pentru a cere audiență la împărat. Vasile Lucaciu și Eugen Brote au fost delegați pentru a pregăti și organiza sosirea reprezentaților naționali la Viena. Decizia de înaintare neîntârziată a Memorandului a fost luată la acea dată datorită aniversării a 25 de ani de la înfăptuirea statului dualist, și a împlinirii a 100 de ani de la Supplex-ul românesc, românii dorind să facă un bilanț al asupririi naționale pe care au dus-o cercurile conducătoare maghiare.

Memorandumul cuprindea o introducere în care prin argumente de ordin istoric, se arătau cauzele împotrivirii poporului român față de anexarea Transilvaniei la Ungaria, după care urma o critică virulentă la adresa politicii conducătorilor maghiari în problema națională[5]. Erau analizate pe rând legea electorală, legea naționalităților, legile școlare, de presă și agrare. Era evidențiat de asemenea faptul că, aceste legi au fost adoptate fără consulatarea românilor. Legea electorală avea caracter reacționar, în Transilvania, având cel mai ridicat cens; legile naționalităților, presei și învățământului aveau caracte șovin; se condamnau de asemenea nesfârșitele abuzuri săvârșite la adresa foștilor iobagi. Era făcut un  aspru rechizitoriu la adresa politicii școlare. Se pretindeau drepturi echivalente pentru români, concordante cu aportul lor la dezvoltarea social-economică a țării. Memorandul s-a preocupat de asemenea de problema țărănimii, fără a se preciza împărțirea pământurilor moșierești. Erau, de asemenea precizate abuzurile moșierilor și faptul că procesele de proprietate erau rezolvate, pe nedrept, în favoarea marilor proprietari funciari.

Mișcarea memorandistă a căpătat un veritabil caracter de masă, în condițiile în care, la Viena, la sfârșitul lui mai 1892, pe lângă fruntașii P.N.R., s-a prezentat și o delegație de peste 300 de intelectuali, negustori și meseriași din toate zonele Transilvaniei.

Delegația care a însoțit Memorandumul, a fost primită cu multă răceală de cercurile conducătoare vieneze, însă  a fost înconjurată cu multă simpatie de populația orașului, precum și de reprezentanții Partidului Social Creștin austriac. De asemenea, studențimea cehă, croată, sârbă, slovacă, s-a manifestat cu multă afecțiune față de români, solicitând conducătorilor impreului să accepte participarea alături de români, la audiența ce urma să aibă loc la împărat. În această atmosferă, într-un discurs ținut la o întrunire, Vasile Lucaciu a spus printre altele: ,, De vom pieri noi care am venit la Viena…..nația noastră nu va pieri, pentru că acasă mai sunt două milioane două sute douăzeci și nouă de mii de români’’[6].

            Textul Memorandului, scris în limbile română, maghiară și germană, semnat de către Ioan Rațiu, în calitate de președinte al partidului, Gheorghe Pop de Băsești și de Eugen Brute, ca vicepreședinți, Vasile Lucaciu, ca secretar general, Septimiu Albini, ca secretar și Iuliu Coroianu, ca ,,referinte’’, nu a fost citit de către împărat. Franz Joszef a refuzat să-l primescă în audiență pe Ioan Rațiu, iar plicul nedesfăcut cu textul Memorandului, a fost trimis la Budapesta, guvernului maghiar. Acesta a trimis plicul prefectului de Turda, pentru a-l restitui lui Rațiu, însă acesta fiind nevoit să părăsescă casa datorită manifestărilor ostile, plicul a ajuns la prefectul de Sibiu[7].

Parlamentarii maghiari au cerut într-o interpelare adresată guvernului, să-i pedepsească pe toți autorii Memorandului, însă guvernanții au decis să deschidă acțiune numai împotriva lui Brobe, acuzat de difuzarea unor imprimate ,,periculoase’’, pentru siguranța statului. Motivele erau mai multe: între România și Austro-Ungaria, urmau să aibă loc negocieri privind înnoirea tratatului de alianță din 1883, iar opinia publică europeană era solidară în număr mare cu cauza românească, tocmai izbucnise o criză guvernamentală, atât la Viena, cât și la Budapesta.

La 13 mai 1893, guvernul maghiar s-a răzgândit, cerând deschiderea unei acțiuni judiciare împotriva întregului Comitet al P.N.R. și a altor fruntași politici români. Sprijiniți de guvernul României, conducătorii P.N.R. au decis să convoace o Conferință Națională la Sibiu, pentru data de 9 iulie. Conferința s-a ținut în zilele de 23-24 iulie, după ce s-au luat măsuri ca străinii,  inclusiv gazetarii, să nu fie admiși.

Lucrările Conferinței, la care au participat 216 delegați oficiali și peste 3000 de persoane, s-au desfășurat într-o atmosferă entuziastă. Cu această ocazie a fost adoptată în unanimitate o moțiune de solidarizarea cu textul Memodantului, și cu activitatea Comitetului Executiv al P.N.R.

Toți cei prezenți au apreciat la superlativ modul în care memorandiștii s-au implicat în apărarea cauzei românești. Tot atunci s-a precizat dorința sinceră ca, toți cei din Comitetul Executiv al partidului să continue activitatea națională, protestând în același timp împotriva procesului ce le-a fost intentat memorandiștilor. Lucrările Conferinței s-au încheiat într-o mare vibrare națională, cei prezenți cântând pe străzile Sibiului, ,,Deșteaptă-te române’’.

În Vechiul Regat, acțiunea de solidarizare cu cauza românilor transilvăneni, a început să se manifeste în special după ce s-a aflat de refuzul împăratului austro-ungar, de a-i primi pe memorandiști. În acest sens, au avut loc manifestații la București, Brăila, Iași, Ploiești, iar ,,Liga culturală’’ a editat un ziar-manifest intitulat ,,Turda’’, în 25 de mii de exemplare, în care se făcea o paralelă între momentul asasinării lui Mihai Viteazul și evenimentele din 1892.

La începtul lunii iulie 1892, Vasile Lucaciu  a venit în România pentru a-i informa pe fruntașii români în legătură cu situația din Transilvania, și pentru a stabili de comun acord un program de acțiune propagandistică în străinătate pentru cauza românilor aflați în imperiul dualist. Cu această ocazie au existat mai multe mitinguri de solidaritate la București; la statuia lui Mihai Viteazul s-au aflat câteva mii de persoane pentru a asculta cuvântarea părintelui Lucaciu, în timp ce peste 30 de mii de cetățeni ai Capitalei au participat la o manifestație în fața hotelului în care se afla acesta. O acțiune similară pro-transilvăneană, a avut loc și la Ploiești, cu această ocazie, ,,Leului de la Șișești’’ i s-a dat drept cadou un condei de aur, oferindu-i acestuia ,,prilejul să afirme: cu această pană voi iscăli acțiunea de unire a tuturor românilor’’[8].

În a doua jumătate a lunii noiembrie 1892, Vasile Lucaciu, a revenit la București, împreună cu Ioan Rațiu și Iuliu Coroianu. Și de această data a fost primit ca un adevărat erou national. Noua vizită a întărit și mai mult legăturile românilor subjugați cu cei din România. Cu această ocazie, fruntașii P.N.R., au avut discuții cu conducerea politică de la București, inclusiv cu membrii ai guvernului. Conservatorii, care formau atunci guvernul, i-au îndemnat la moderație, în timp ce liberalii, din interese pur personale, le-au cerut să fie mult mai vehemenți.

Socialiștii s-au declarat și ei solidari cu cauza românilor transilvăneni, în condițiile în care era vorba de ,,frați de origine și de limbă’’[9].

Începând cu anul 1893, au apărut noi ziare cu tentă națională, în mai multe localități din Vechiul Regat. Astfel, la Brăila, a apărut Ziarul ,,Lupta națională’’, iar la București ,,Iredenta română’’. Ambele aveau o poziție clar pro-unionistă, exprimându-se categoric, dorința de unire a românilor într-un singur stat national. La data de 18/30 iulie 1893, la Predeal, a avut loc o întâlnire frățească, între studenții români din Transilvania și cei din România, ocazie cu care, aceștia și-au dat mâna în semn de desființare a graniței și construirea unei ,,singure Românii’’. Cu această ocazie au fost rostite jurăminte, susținându-se ideea că nu trebuie slăbită lupta până la realizarea ,,idealului sfânt al poporului român’’[10].

În anul următor (1894), în lunile martie și aprilie manifestările de solidarizare cu cauza românilor ardeleni, s-au intensificat. Au fost tipărite foi volante prin care românii erau încurajați să continue lupta. În data de 23 aprilie, au avut loc mitinguri în 23 de localități din România. Din toate colțurile țării au fost trimise telegrame către rege și primul ministru, cerânduli-se să intervină pe lângă împărații Germaniei și Austro-Ungariei, și pe lângă guvernele acestor țări pentru a susține cauza românilor din imperiul dualist. La 24 aprilie/6 mai cu o zi înaintea începerii procesului memorandist, la București și Iași, au avut loc mitinguri de mare amploare, unde au participat delegați din întreaga țară.[11]

Ziua în care urma să înceapă la Cluj procesul memorandiștilor, era așteptată cu încordare maximă în Transilvania. La începtulul lui martie 1894, imediat după ce a fost eliberat din închisoare,  Vasile Lucaciu i-a trimis lui Gheorghe Pop de Băsești o scrisoare înălțătoare, în care anticipa cu mare clarviziune viitorul românilor. La îndemnul fruntașilor naționali, mulți studenți s-au mobilizat, cutreierând satele Transilvaniei, pentru a-i determina pe țărani să participe în număr cât mai mare la procesul de la Cluj. Au fost difuzate manifeste și apeluri către ,,Poporul român’’, redactat de către stundeții români din Cluj, în colaborare cu cei de la Budapesta, Viena și Graz. Autoritățile maghiare s-au pregătiti intens pentru a contracara avântul național al românilor, mobilizând impresiunante forțe de ordine. Cu toate acestea, au avut loc adunări de protest împotriva politicii represive, și de solidarizare cu memorandiștii, la care au participat mase mari de țărani.

În ziua în care a început procesul la Cluj, tot centrul orașului, până la locul numit ,,Redută’’, unde urmau să aibă loc dezbaterile, o mare de oameni manifesta pentru memorandiști. În zilele ce au urmat, și mai mulți țărani au forțat intrarea în oraș, însă au fost opriți de către autorități, ,,de teama revoluției’’. Procesul memorandist de la Cluj a prilejuit emoționante manifestări de solidaritate, în alte orașe și sate din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, care aveau ca scop, cel puțin după cum susțineau autoritățile, făurirea ,,Daco-României Mari’’[12]. Entuziasmul era atât de mare în acele zile, încât se vorbea, la propriu, de revoluție.

Mișcarea memorandistă și întreaga acțiune care a urmat au fost acte cu consecințe extraordinare. Prin grandoarea lor și mesajele transmise, ele au contribuit la formarea unei solidarități românești capabile să realizeze transformări politice nemaiîntâlnite.

În ciuda tuturor manifestărilor ce au avut loc peste tot în spațiul românesc, la 25 mai 1894, Curtea de Apel de la Cluj, a dat sentințe privative de libertate pentru 14 memorandiști: Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, Teodor Mihali, Iuliu Coroianu ș.a. Cea mai grea pedeapsă a primit-o Vasile Lucaciu – 5 ani de închisoare de stat, fiind motivată prin faptul că în calitate de preot, ,,el a fost autorul intelectual al întregii mișcări’’.

În timpul procesului Memorandumului, solidaritatea românilor de dincolo de Carpați s-a manifestat încă o data cu mare intensitate. Din 16 orașe ale țării au fost trimise pe adresa lui Rațiu, telegrame de solidaritate și îmbărbătare. S-au făcut liste de subscripție pentru cei ce și-au propus să treacă în România, pentru a scăpa de temniță. Astfel, la 24 mai 1894, s-a constituit la București un Comitet Național Studențesc, care, a editat Ziarul ,,Tinerimea Română’’, cu scopul de a demasca opresiunea dualistă asupra românilor, și de solidarizare cu memorandiștii. La această acțiune au colaborat, pe lângă reprezentanți ai studenților, mari personalități politice și culturale ca, Alexandru Vlahuță, Bogdan Petriceiuc Hașdeu, V.A. Urechia ș.a. În aceeși direcție, Academia Română, a adresat tuturor forurilor intelectuale din Europa, apeluri pentru susținerea românilor din Transilvania. Membrii Societății Medicale din București, tot în semn de solidarizare cu românii transilvăneni, au refuzat participarea la un Congres medical, la Budapesta. Cu ocazia unui miting grandios organizat de ,,Liga Culturală’’, la 4 iunie 1894, la București, a fost adresat opiniei publice europene un manifest-apel, semnat de 423.837 de persoane, în care erau dezvăluite acțiunile de deznaționalizare a românilor din Imperiul Austro-Ungar.

Procesul memorandiștilor a avut un larg ecou și în presa europeană. Ziare din Italia și Franța, la care s-a alăturat presa din Belgia și Anglia, au evidențiat caracterul nedrept al măsurilor luate de autoritățile dualiste. S-au afirmat prin grandioase articole de presă, autori precum Emile Flourence, Henry Caidoz, Georges Clemenceau, Roberto Fava, prin punctele lor de vedere condamnând autoritățile maghiare, și arătând o solidarizare nelimitată cu cauza românilor. De asemenea, nouă deputați italieni, l-au interpelat pe prim-ministrul Italiei, în legătură cu măsurile pe care guvernul acestei țări înțelegea să le ia pentru apărarea drepturilor naționale ale popoarelor latine din Austro-Ungaria. Din păcate Italia, făcea parte dintr-o alianță politico-militară cu Austro-Ungaria (,,Tripla Alianță’’), fapt pentru care, primul-ministru Imbriani, a propus ca parlamentul să trimită un cuvânt de îmbărbătare popoarelor care luptau pentru eliberarea lor. Astfel, 227 de parlamentari italieni, au susținut propunerea, trimițând parlamentarilor români, textul unei moțiuni de simpatie.

V.A. Urechia a cuprins în volumul ,,Mărturii latine’’, 147 de telegrame, scrisori și poezii, discursuri și articole, semnate de oameni politici, universitari, scriitori de renume european, ziariști din Franța, Italia, Spania, Belgia și Eleveția.

Mișcarea memorandistă a reprezentat punctul culminant al luptei românilor din Transilvania, de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Problema Transilvaniei a devenit o problema națională, a tuturor românilor, indiferent de provincia în care trăiau, întreaga națiune română regăsindu-se în problematica națională. Granițele politice au dispărut în fața solidarității impresionante a poporului român, mișcarea memorandistă fiind susținută de toate categoriile sociale românești. Creșterea spiritului revoluționar al maselor, solidarizarea opiniei publice din Vechea Românie, atenția sporită a întregii Europe, pentru problema Transilvaniei, au contribuit substanțial la zdruncinarea edificiului Imperiului Austro-Ungar.

 

 

 

Realizat de: prof. BOTIȘ Mircea

 

 

 

[1] Ștefan Pascu – ,,Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, încununarea ideii, a tendințelor și a luptelor de unitate a poporului român’’, Cluj, 1969, pg.146.

[2] Vasile Netea  – ,,Cauzele și importanța istorică a mișcării memorandiste din Transilvania’’, în ,,Analele Institutului de Studii Istorice’’, nr. 3, 1976, pg. 114.

[3] Ioan Gheorghiu, Constantin Nuțu – ,,Adunarea Națională de la Alba-Iulia, 1 decembrie 1918’’, Editura politică, București, 1968, pg. 50.

[4] Ioan Gheorghiu – ,,Prelegeri de istorie modernă a României’’, Fasc. I (1878-1888), Centrul de multiplicare a Universității București, 1972, pg. 50-52.

[5] Valeriu Achim și Aurel Socolan – ,,Dr. Vasile Lucaciu, luptător pentru drepturile românilor și Unirea Transilvaniei cu România’’, Baia Mare, 1968, pg.47.

[6] Apud. Ștefan Pascu op. cit., pg.169.

[7] Ibidem, pg. 170.

[8] Ștefan Pascu, op. cit., pg. 175.

[9] Ștefan Pascu, op. cit., pg. 180.

[10] Apud Valeriu Achim și Aurel Socolan, pg. 61.

[11] Valeriu Achim și Aurel Socolan, op. cit., pg. 64.

[12] Apud Ștefan Pascu, op. cit., pg. 180.

by