Dulcea mireasmă a vârstelor
Cine a spus că ierburile nu se înfioară, la trecerea desculță a femeii tinere printre ele, nu a cunoscut niciodată marea taină a mersului desculț. Cine a spus că stelele nu suspină în visul femeii tinere dinaintea ivirii zorilor nu va ști niciodată ce altă măreață taină învelește universul în tăcerea lui. Cine a spus ce a spus ar fi mai bine să tacă și, în prețul nemăsurat al unui timp drumeț ca însăși viața, să citească 111 cele mai frumoase poezii, volum antologic, Editura SemnE, 2018, al poetei Elena Armenescu, cu o prefață a distinsului critic literar Aureliu Goci.
Cu tot respectul cronicarului de întâmpinare, îmi voi îngădui și eu câteva considerațiuni în urma lecturării acestui volum ce mi-a îmblânzit zarea sufletului o după-amiază întreagă. Iar dacă binecunoscutul critic literar Aureliu Goci a dat întâietate părții, analizând fragmentele alese de autoare ale fiecărei cărți ce au dus la întregul antologat (chestie de meserie temeinic însușită, na), eu voi face referire la întreg fără a pierde totuși din vedere partea, să nu-mi aud vorbe.
În primul rând e de analizat melosul. Unul egal cumva în sonoritatea-i luminos-cristalină ca apele în mers ale unul pârâu de munte răzbind cu uimire înspre oriundele câmpiei, dublat de o cumințenie a trăirii și-a spunerii în centrul unui univers de însușit și respirat sub semnul miracolului: „Sosirea zorilor este cântec neîntrerupt/ Despre viitor și întoarcere/ Sute de voci, mii de glasuri slăvind lumina/ Cu hotarele deschise spre miresme…” (Zori, pag. 23).
Ideea de rezonanță a lucrurilor atinse doar cu privirea, a luminii în care o mână tainică le-a așezat, nu doar să fie, ci mai cu seamă să translateze sunetele închipuite în Logos, pentru o altfel de înțelegere și asumare e darul cel mai de preț al poetei Elena Armenescu, sie însăși făcut mai întâi, apoi cititorului: „Azi am fost din nou/ La nucul de argint.// Așa cum sta, în plină lumină, singur/ în mijlocul câmpiei,/ acoperită de zăpadă/ strălucitoare, orbitoare/ cu crengile proiectate pe cer,/ scriind parcă un fragment/ dintr-o istorie secretă,/ frescă, scheletul unei biografii oculte/ a pământului/ parcă era sufletul meu/ rămuros, filigranat/ spiralat, răsucindu-se/ amestecându-se în ondulațiile cosmice,// insesizabil,/ spre semnul adâncului/ nostalgic îndreptându-se/ spre Inaccesibil.” (Parabolă, pag. 42).
Privirea „înspre” este mereu flămândă, avidă să descopere. Sufletul, un creuzet unde se decantează atent imagini, stări, sentimente, trăiri până la destrămarea de sine a unei existențe sub semnul dumnezeirii este, de altfel, unul din atributele esențiale ale acestei antologii în care poeta se definește până la rugăciune: „În răspântiile lumii/ Cine ține cheile/ Cine este stăpânul/ Genunii?// Numiți-L dacă știți altul/ În afară de/ Unul.” (Enigma cheilor, pag. 67).
Inima Ecleziastului palpită necontenit în gândul și trăirile autoarei, ca într-o necurmată legătură de rudenie până la contopirea cu totul din toate câte sunt: „Statornică-ți voi fi cât universul/ Își va cânta și simfoniile și versul/ Pajiște voi fi cu apă curgătoare/ Și trandafirul tău la cingătoare!” (Iubirea împărătească, 82, pag.115).
Și după ce am dat rotund întregului, revin încă o dată la poemul Superstiție, ce-mi pare a fi diamantul ăl mai strălucitor dintr-o imperială diademă, lăsându-mă copleșit de forța neobișnuită a autoarei în a contura ideea trecerii-petrecerii timpului prin borangicul-certiudine al eu-lui identitar, nemuritor aidoma revelației dintâi a Creatorului. Aici voi cita doar ultimele patru versuri, poemul integral învelindu-l într-o lacrimă ce-mi pârjolește baiera inimii numai mie, în clipa asta: „Vine copilul în piscul sufletului meu/ -mamă, eu sunt paznicul acestei înălțimi/ nici un fulger n-o să sfâșie întinderea sa/ tu ești începutul meu, tu ești dragostea mea!” (Superstiție, pag. 84).
Cine a zis, că femeia trece prin vârstele firii ascunzând în suflet un instrument divin cu ajutorul căruia dulcile note ale iubirii mângâie visul oricărui bărbat îndrăgostit de miracolul înmiresmat care este Ea, bine a zis: „El străbătea pustietăți și negurile întinse/ Din constelații neștiute, Necuprinse,/ În nici o parte a infinitului, pe unde colinda/ nu găsea o alta, mai frumoasă decât Ea” (Iubirea împărătească, 19, pag. 102).
Multe, foarte multe ar mai fi încă de tălmăcit despre această frumoasă antologie. Dar cine sunt eu să le tălmăcesc pe toate? Las, celor aidoma distinsului prefațator și critic literar Aureliu Goci, sarcina descoperirii încă multelor părți componente ale unui întreg „detot” mirabil. Mie, ajungă-mi bucuria unei lecturi aparte ce mi-a îngăduit să descopăr adâncul sufletesc al unei poete de înaltă ţinută morală și intelectuală.
Mihai ANTONESCU
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..