Undeva, în pântecul oceanului planetar, molecula Hașdoio suporta, de mii de ani, presiunea hidrostatică a suratelor sale, cărora le fusese dat să fie deasupra ei, și îndura cu stoicism această situație, chiar dacă i se mai permitea să se mai plimbe în stânga și în dreapta, în față și în spate. Simțea că ceva se va întâmpla, că din măruntaiele pământului o forță uriașă o va ajuta să urce la suprafața oceanului și existența ei va căpăta alt sens. Așa se și întâmplă. Un cutremur puternic o propulsă pe creasta unui val uriaș și, după ce apele se liniștiră, se văzu într-o altă lume, o lume mai aerisită cu multă lumină și căldură.
Hașdoio era o moleculă simplă de apă care, până nu demult, locuise într-o zonă întunecoasă și rece unde nu întâlnise decât vietăți cu coadă și tentacule, cărora nu o dată le mângâiase corpul alunecos. Acum era deasupra. Soarele o mângâia și simțea că se întâmplă ceva cu ea.
-O, dar zbor! Am  scăpat de superficialitatea vecinelor mele. Văd un nor deasupra oceanului. Cred că am să mă opresc în el.
De fapt, Hașdoio, sub sărutul fierbinte al soarelui, se evaporase și norul de deasupra o primise ca să călătorească cu el spre uscatul care se zărea în depărtare. Era o moleculă fericită. Pornise să cunoască lumea.
După o vreme, norul, devenit acum mai gros și mai dens, fu străbătut de o mașinărie tare zgomotoasă care semăna cumva cu peștii lăsați în oceanul părăsit. Era un avion ce se îndrepta spre o țintă de pilot cunoscută, dar lui Hașdoio îi veni ideea de a se lipi de unul din hublouri pentru a-și continua călătoria și văzu cum norul rămâne în urmă, avionul străpungând atmosfera cu sute de kilometri pe oră. Era o senzație nouă. Departe de liniștea adâncurilor, suporta acum zgomotul asurzitor al motoarelor în înaltul văzduhului.
Se întâmplă ca avionul să coboare și să treacă printr-un alt nor cu ace de gheață, și Hașdoio se desprinse de hublou, lipsindu-se, de data asta, de un fulg de nea, când alte patru molecule o primiră în asociația lor prin legături hidrogene.
Deodată, simți cum fulgul începe să cadă liber, legănându-se pe verticala locului. Era deasupra unei pârtii, pe marginea căreia străjuiau brazi falnici cu crengile încărcate de omăt. Fulgul de nea poposi pe genele unei fetițe care tocmai se apropia de pârâul din apropiere să-și spele fața cu apă proaspătă. Mâinile fetei, făcute căuș, luară apa curată de munte care, spălând fața, se împreună cu fulgul topit de căldura pleoapei și se prelinse din nou în pârâu.
De acum molecula noastră își continuă călătoria pe alt drum. Era drumul apelor de munte. Noile ei partenere de călătorie veneau vijelios de undeva, de unde izvorul tăiase stânca muntelui. Era ca într-o joacă de copii. Alergau toate peste pietrele spălate și netezite, se mai poticneau de o rădăcină de copac, dar toate se grăbeau la întâlnirea cu alt pârâu de unde se forma râul ce avea să se verse în lacul din aval.
Era spre primăvară aici, unde ajunsese Hașdoio, în locuri binecuvântate de Dumnezeu, unde iarna îți liniștește sufletul albul imaculat al zăpezii, iar primăvara verdele ierburilor și al frunzelor de copaci îți înveselește inima.
Râul în care ajunsese Hașdoio era mai potolit, cu albia ceva mai largă, cu maluri când mai abrupte, când mai line, iar copacii ce ajungeau până aproape de ape se scuturau de ultima zăpadă a anului. Era un spectacol fascinant împreunarea apelor în lacul stăvilit de înaltul baraj durat, de-a curmezișul, de inteligența omului.
Ajunsă în marea familie a lacului, nu atât de mare ca cea a oceanului din care plecase, molecula călătoare exclamă:
-Iată-mă și-n ape dulci! Mult mi-a trebuit să mă purific de sărătura lumii de unde am plecat.
Se simțea bine în epilimnionul (stratul de la suprafață) în care se trezise după lunga călătorie și în care forțele de tensiune superficială o și legară de alte molecule vecine. N-avea prea multă libertate, dar se simțea bine în noul mediu de hidrobionți, în care reușea să facă scurte plimbări pe verticală când simțea rarefierea moleculelor de aer și se reîntorcea de teama unei noi evaporări. Riscul nu era prea mare căci căldura soarelui nu era atât de intensă ca deasupra oceanului din care evadase.
Într-o zi simți că dulcea legănare a apelor încătușate se transformă într-o alunecare urmată de o turbulență printr-o poartă îngustă, o cădere peste ceva metalic care începe să se învârtă și o evadare într-o albie mai largă.
Rămasă în amonte, hidrocentrala, căreia Hașdoio și suratele ei îi dăruiseră energia lor potențială, lumina întreaga vale în care mii de suflete își urmau destinul.
-De acum ce-o să se mai întâmple? Răspunsul veni mai curând decât se aștepta, pentru că o forță le despărți pe ea și pe multe altele de restul râului și ajunseră într-o stație de epurare de unde, purificate fiind, se treziră într-o conductă unde asteptau cuminți să se deschidă robinetul. Sosi și clipa când acesta se roti, lăsând cale liberă moleculelor care se înghesuiau să iasă repede la lumină.
Hașdoio ajunse, împreună cu celelalte, într-o găleată pe care cineva, după ce făcu câțiva pași, o răsturnă într-un cazan de aramă.
-Se botează robul lui Dumnezeu Andrei! În numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt! Amin! Și…bâldâbâc! simțiră cum trupul catifelat al puiului de om le înghesuie spre pereții cazanului. Asta de trei ori, după care țipătul copilului, eliberat din strânsoarea preotului, umplu lăcașul sfânt. Era cea mai nobilă misiune la care participa Hașdoio, aceea de creștinare a unui nou suflet venit într-o familie tânără.
Deodată cazanul se urni din loc și toate fură vărsate la rădăcina unui trandafir de unde, prin capilarele pământului reavăn, străbătură straturi, și alte straturi  și ajunseră la rădăcina unui butuc de viță de vie. Hașdoio urcă prin capilare până la coarda pe care bunica celui pe care îl mângâiase cu 20 de ani în urmă, în cazanul de aramă, o tăia cu foarfeca. Din coarda tăiată se prelinse „lacrima” viței de vie în borcănelul pregătit din vreme. Știa bunica că licoarea adunată astfel poate fi folosită pentru limpezirea ochilor. Și așa ajunse Hașdoio, după zeci de ani de umblat prin lume, în trupul lui Andrei, prin „ferestrele” trupului său odată cu licoarea strânsă. A stat ceva timp acolo, și i-a plăcut căci trupul lui, ca și sufletul, îi era curat. După multă vreme, pe puntea unui vas de croazieră, ce plutea pe apele oceanului din care evadase cu mulți, mulți ani în urmă Hașdoio, tânărul Andrei, plecat din țară pentru studii, privea în zare gândindu-se cu dragoste la cei rămași acasă. O lacrimă i se prelinse pe obraz și, cum stătea aplecat peste bordul navei, aceasta cazu în apele oceanului planetar.
Aventura moleculei de apă se încheiase.

by

Referinţă Bibliografică

AVENTURA UNEI MOLECULE DE APĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 octombrie 2022