Grupul de luptă: „Măi, animalelor!” înarmat până în dinţi cu o nedezminţită răbdare, exemplar demonstrată de-a lungul istoriei, format din pensionari, oameni care, prin definiţie, nu prea mai au ce pierde şi care au îmbrăcat fără să vrea cămaşa morţii, porneşte, de îndată, o crâncenă bătălie. Dar, pentru că în jurul lui nu există nici un motiv de nemulţumire, toate treburile mergând excelent, ţinta luptei este apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale necuvântătoarelor.  Adică acele fiinţe care se deosebesc de noi prin faptul că au, de regulă, patru picioare, necuvântarea nefiind considerată, după cum uşor putem verifica, privind la televizor, o diferenţă nespecifică.

            Uşoarele alunecări ideatice ale textelor programului de acţiune se datorează exclusiv dispariţiei medicamentelor compensate, dar nici aceasta nu este o simptomatologie specifică. Aşadar, pentru început prezentăm situaţia tragică a râsului:

RÂSUL (Lynx lynx)

            Este un fel de cotoi scăpat la smântâna bugetară, prin urmare, plin de fiţe şi figuri. Atacă vehement şi motivat tot ce nu-i place reuşind uneori performanţe de neimaginat. De unde şi respectul anticilor pentru el, ajuns la noi sub formula: ridendo castigat mores, ceea ce dovedeşte forţa sa distrugătoare. Însă, în vremurile cunoscute nouă, în dictatură, râsul a fost prigonit şi chiar omorât de tovarăşi special aleşi dintre cei mai încuiaţi şi mai stupizi. Ei erau perfecţi ca vânători întrucât nu înţelegeau de ce avem noi nevoie de râs când lozinci erau la tot pasul iar construcţia epocii de aur era o treabă serioasă în care nu era nimic de râs. Mai ales că unii indivizi dubioşi, insuficient pregătiţi ideologic, se porneau pe râs spunând, sau ascultând bancuri tâmpite despre tovarăşii din conducere care aveau metode infailibile de a se face de râs. Intolerabil!

            Numai că, după ani şi ani, vremurile s-au mai schimbat şi râsul a crezut că îi venise şi lui vremea să iasă la lumină. Încercările sale penibile au stârnit râsul tuturor pentru că nu era nimic de făcut într-o societate în care tot tovarăşii mai sus pomeniţi făceau glume. Prin urmare, în zilele noastre râsul este de tot plânsul şi pe cale de dispariţie.

            Este adevărat că unele mici grupuri, mai mult clandestine, de umorişti, prepară tot felul de ingrediente pe care le doresc nutritive pentru amărâtul acesta de râs. Însă, de regulă, nu prea reuşesc decât nişte ciorbe slabe, sau tocane atât de indigeste încât nici cel mai hămesit râs nu pune botul. În consecinţă, sloganul nostru este:

             Salvaţi râsul, că altfel ne-a luat dracu’!

CUCUL(Cuculus canorus)

            O nobilă şi prea frumoasă pasăre pomenită în doinele străvechi şi în baladele de cătănie sub apelativul de: cuculeţ cu pana sură, unde i se cer, prioritar, servicii de curierat către diferite mândre care nu au nimic în comun cu legendara Penelopa. Nu prea apucăm să vedem dacă acest simbol al luptei de veacuri a poporului împotriva atârnărilor de tot felul îşi duce misiunea la îndeplinire şi nici nu este cazul să ne ofuscăm pentru asta. Important cu adevărat este că apucăturile sale i-au creat o faimă nepieritoare de băiat descurcăreţ, tipologie preluată integral de o mulţime de oameni care, lipsiţi de simţ moral, nici măcar nu i-au mulţumit cum se cuvine. Doar în antichitate era slăvit sub forma cucuiului (lat. Cuculius) iar mai târziu către evul mediu folosit ca glugă (cucula) de călugării catolici. Bravo lor! Iar noi am folosit din plin această faimă înfiinţând aşezări cu numele de Cucuieţi pe care le-am plasat ba la deal, ba la vale, sau la pădure.

            Însă, deşi îi imităm perfect simpaticul său mod de a exploata fraierii, de a parazita părinţii şi de a se purta mizerabil cu fraţii, nu am reuşit să-l omagiem cu adevărat decât prin folosirea în exces a ceasurilor ruseşti alea care atârnă în fiecare hol de ghiolban. Deşi, nici nu este prea rău, având în vedere că este posibilă apariţia, în curând, a unor ceasuri concurente care să cotcodăcească, să behăie, sau să boncăluiască. Oricum, ştiinţa americană este pregătită  şi pentru acoperirea acestor nevoi, dacă se va demonstra că sunt profitabile!

            Dar, spre norocul nostru, traducerea în act a verbului „a cucăi, adică a moţăi” şi apariţia pe ecranele televizoarelor a înalţilor demnitari care dau sens şi valoare practică acestei acţiuni, în plenul şedinţelor, ne umple de bucurie şi respect. Nu poate exista un mai înalt semn de apreciere pentru această mirabilă vietate. Mai ales că, de multă vreme, rolul ei de vestitor al populaţiei rurale cum că ar fi venit primăvara şi ar cam fi timpul să se apuce de treabă, este deja istorie de mult uitată. Ruralii având acum hipermarket-uri pe pământurile strămoşeşti îşi cam bagă opinca în cântecul cucului. Rămânând totuşi în zona rurală, laptele cucului, sucul lactescent al unei plante din flora spontană este, de cele mai multe ori, o primă şi de neuitat experienţă sexuală pentru majoritatea tinerilor, cu mult înainte de învăţarea obiceiurilor biblice ale lui Onan. Şi acest lucru nu-i deloc de neglijat!

            Comparat cu dropia, de exemplu, cucul poate fi considerat o păsărică şi, pe cale de consecinţă, este profund implicat aserţiunii: „Măi păsărică”, apelativ cu care mitocanii, adică marea majoritate a populaţiei, se adresează genului opus din toate punctele de vedere. Iar sub diminutivul de „cuculeţ” această fiinţă este cunoscută de toţi copii. Are desigur o altă conotaţie şi deşi concurează cu „cocoşel” nu a fost niciodată înlocuit cu, de exemplu: răţuşcă, gâscănel, sau bibiloi. Şi, chiar atunci când copiii mai îmbătrânesc şi ajung oameni de seamă, posibil fireşte şi prim-miniştri, cuculeţul, tot el sărmanul, rămâne semnificativ pentru întreaga lor activitate.

            Dar cum plânge oare poporul nostru nefericirea flăcăului care-o arde prin crâşme dând cu basca de pământ de supărare? Nu spune oare, cu multă compătimire în glas că e „singur cuc”? Şi nu deplângem noi oare, în versuri pline de făţărnicie, singurătatea puiului de cuc cel care îşi zvârle fraţii din cuib pentru a mânca el singur hrana pe care-o cară plini de disperare şi prostească admiraţie faţă de apetitul gămanului sfrijiţii săi părinţi adoptivi?

            Şi ce mai putem spune despre înţelepciunea abisală a sintagmei „cucul şi pupăza” zicere de un subtil erotism cosmic, cea care umple de dramatism parangheliile, mai ales către sfârşit, când nelipsitul rapsod, răguşit şi făcut pulbere, rage cu solemnitate către o cumătră mai ţunţurlie: Lasă-mă mândruţo,/ Lasă-mă să mor/Cu mâna la pupăză, Şi cu cucul gol” … Coucol şî popăzaaaa!

            În consecinţă, pentru a venera cum se cuvine acest produs al inteligenţei divine, aflat desigur în afara pericolului extincţiei, propunem aşezarea efigiei lui pe drapel, ca simbol al milenarei noastre supravieţuiri. Iar dacă nu se poate pune un cuc matur, măcar un cuculeţ, fie el şi al primului-ministru.

CAPRA (Capra hircus)

            Era cam pe vremea când căsnicia dintre Uranos şi Rhea dădea semne clare de degradare. Soţul, deşi divin, era un exemplu tipic de comportament deviant,  copiat fidel apoi de toţi urmaşii săi, devenise cam paranoic şi beţivan, prin urmare, îşi abuza din plin copiii, înghiţindu-i.

            Din disperare, biata nevastă recurge la un truc foarte asemănător cu cele practicate de nevestele din zilele noastre. Profitând de halul de beţie în care se afla divinul soţ, îi dă să înghită un bolovan salvându-şi astfel copilul, pe Zeus, de la părinteasca digestie. Ei, aici intervine subiectul dezbaterii noastre: capra. Doamna mamă ataşează bunei creşteri a fiului năpăstuit o capră, Altheea pe numele ei. Se spune că era însoţită de o nimfă care însă, după cum deducem din fotografia ataşată, nu oferă nici un motiv să ne intereseze.  Însă mitica fiinţă, capra, se achită perfect de toate îndatoririle până la majoratul zeului iar acesta, recunoscător, o face constelaţie şi unul din coarnele sale va fi dăruit omenirii pentru îndeplinirea tuturor dorinţelor (mmm, tentant, nu!) Aşadar, cu această ascendenţă, capra zilelor noastre este o fiinţă cu un tupeu devenit legendar, simpatică totuşi (o vreme), roade tot ce prinde, se caţără şi sare peste orice gard dar, mai presus de orice, ţine tot timpul codiţa ridicată, un semn indubitabil al unei permanente bune dispoziţii.  Ţapul însă, consortul de principiu, nu prea este interesat de această continuă dar mult prea subtilă, pentru el, ofertă, prin urmare capra, prin atitudinea ei foarte prietenoasă, atrage atenţia galantă a altor (generic vorbind) berbeci.

            De altfel, performanţele specifice sunt deja folclor, cunoscută fiind butada: „Capra sare masa, iada sare casa”. Aici intervenind, cu un uriaş potenţial genetic, iada, odrasla caprei, numită mai ales căpriţă. Iar de ce sunt căpriţele în stare nu numai proverbele vorbesc, ci şi, în zilele noastre, toate mijloacele media.

            Fiind atât de admirată capra a devenit, în timp, nu numai obiect, o improvizaţie stupidă pe care se taie lemnele, ci şi, mult mai mult decât atât, temă favorită în cea mai înţeleaptă carte a tuturor timpurilor: Kama Sutra (vezi, obligatoriu, desenul alăturat!).  Această adevărată scriptură reuşeşte ceea ce nici o alta nu a putut să facă. Punerea în practică, cu fervoare am putea spune, a preceptelor prezentate în carte doar teoretic. Iar această practică transcede toate culturile, religiile sau obiceiurile lumii. Nu poate exista un mai mare semn de omagiere a acestei nobile făpturi. Mai ales acum, când aceste sublime învăţături sunt predate, inclusiv copiilor, pe diferite chat-uri sau cu material documentar filmat cine-verite.

            Desigur avem şi situaţia mai puţin cunoscută a caprelor bătrâne, cele ţinute prin curtea omului, doar aşaaa, în virtutea amintirilor. Ele sunt, de regulă, aţoase, behăie ca proastele toată ziua, fac tot felul de mofturi, năpârlesc şi se mai cocoşează dar, nu-şi uită vechiul obicei, cel cu codiţa ridicată. Nu veţi vedea niciodată, spre cinstea întregii specii, vreo capră cu coada între picioare.

            În consecinţă! Nu există nici o primejdie de intrare în extincţie! Dimpotrivă! Trebuie avută în vedere, pe viitor, apariţia unor societăţi formate exclusiv din capre. De orice gen!

TURTURICA (Streptopelia Turtur)

            Această pasăre, banală până la disperare, se bucură de un renume cel puţin ciudat. Este socotită un simbol perfect al fidelităţii, drăgălăşeniei al tandreţei şi al sensibilităţii. Este drept că, de vină pentru această licenţă sunt poeţii arabi timpurii, mai ales cei aflaţi în zona Buharei sau a Samarkandului, la vremea când a cânta vinul nu era un mare păcat. Prin urmare, o parte din mister dispare dacă îi socotim pe aceşti barzi ai iubirii asemenea celor de astăzi, adică foarte capabili să vadă, după vreo beţie, orice altceva decât realitatea. Ca să nu mai vorbim de faptul că o comparaţie între această pasăre şi ciorile, vulturii hoitari, sau coţofenele din fauna acelor grele timpuri, le dădea totuşi câştig de cauză. Oricum, tradiţia folclorică autohtonă valorifică acest registru al sensibilităţii specifice şi combină sentimental turturica, la modul destul de nefiresc, cu alte păsărele pe bază de compatibilităţi destul de bizare. În realitate turturica, în afara faptului că împrumută patronimul, ca nume de familie, unor masculi fără nici o urmă de drăgălăşenie, iar în perioadele de tulburare hormonală bărbaţii le numesc pe iubitele lor: „turturico” pe un ton atât de uleios încât îţi vine să vomiţi, nu prea mai are alte calităţi. Dacă nu socotim calitate faptul că gângureşte toată ziua, nu ştim, nici noi, nici ea, ce, iar când dă de un turturoi suficient de slab de cap pentru a o lua în seamă, se pune pe clocit fără întrerupere, dar şi fără să-şi abandoneze deprinderea de bază, gânguritul. Ceea ce are un efect ciudat! Turturoiul se imbecilizează rapid şi renunţând la orice altă activitate colaterală, cum ar fi la noi oamenii: şpriţul, meciurile, intratul încălţat în dormitor, biliardul la cârciumă, sau salivatul în faţa fetelor care fac gimnastică la bară, munceşte până îşi dă duhul, hrănind conştiincios generaţii întregi de turturei. Iar aceştia, la rândul lor, având bine întipărit în puţina lor memorie comportamentul părinţilor, fac la fel când ajung maturi.

            Doamne, fereşte-ne!

            În consecinţă, dacă oamenii ar cunoaşte turturica şi altfel decât din poeziile de dragoste vehiculate în rural, s-ar feri ca de pensia alimentară de asemenea formule cleioase pentru a-şi dezmierda iubitele.  Cum însă cultura nu este chiar punctul forte al tinerilor îndrăgostiţi, considerăm că-şi merită soarta, identică, în timp, cu a extrem de fericitului turturoi. Este totuşi vizibil faptul că planul divin îngăduie asta, deci orice schimbare poate fi nefastă. Aşadar, nu este cazul să ne facem griji din pricina turturicii. Conform proverbului că vacii fără coadă, Domnul îi ia musca de pe spate, această pasăre va vieţui şi după venirea asteroidului, a cometei, a cutremurelor devastatoare, a încălzirii globale, a deşertificării, a glaciaţiu- nilor a prăbuşirii sistemului bancar, sau a vulcanismului total. Un prost va fi totdeauna gata să se sacrifice pentru ea.

            Bravo, bravo, de trei ori, bravo!

PUPĂZA (Upups Epopa)

            Constatăm cu oarecare surprindere că această pasăre, complet nefolositoare omului, se bucură de o simpatie nelimitată şi de cele mai frumoase aprecieri din partea tuturor. Chiar şi de unde nu te aştepţi, adică de la ruralii din poveştile lui Ion Creangă. Care, deşi îi spun cuc armenesc, nu o lasă predă unei mici lichele care voia să o valorifice pe piaţa cu specific. Se vede treaba că aveau ei o intuiţie a lor care nu dădea greş. Pentru că, după această poveste, biata pupăză intră într-un con de umbră şi nu prea mai aflăm nimic despre ea cam un secol şi jumătate. Timp suficient pentru ca păsărica să-şi schimbe complet look-ul, să se reinventeze cum se spune, şi să invadeze vieţile oamenilor, mai ales prin intermediul micilor ecrane. Acum nu mai pare atât de nefolositoare (foto 2) şi deşi gama de întrebuinţare este destul de redusă, dă o mulţime de bătaie de cap utilizatorilor cu mofturile ei, cu scandalurile în care te bagă şi cu primejdiile care te pasc la tot pasul în teritoriul domestic unde o altă pasăre  dictează (generic, gâscă sau curcă bătrână care cârâie şi ciupeşte de mama focului). Acum pupăza, iniţial o consumatoare de insecte, se hrăneşte numai cu carduri bancare. De preferinţă Gold sau Platin dar, la nevoie şi cu alte genuri însă neapărat cu multă valută în ele. Pentru că, în caz contrar, stă bosumflată şi înfoiată refuzând orice colaborare. De regulă devin lacome şi au tendinţe de îngrăşare aşa că unele mici alergări cu sonorul la maximum le sunt foarte folositoare. Nici acum nu lipsesc din jurul lor lichelele care nu le mai vând în târg ci le negociază prin baruri sau cluburi de fiţe. Duc în general o viaţă bazată pe zburdălnicii şi flecăreli fără nici un rost, bârfesc şi se scuipă, fără răutate, tot timpul. Oglinda este obiectul care le fascinează iar modul de împerechere singura preocupare intelectuală. Trăiesc destul de puţin în centru atenţiei masculilor, care, fie vorba între noi le seamănă foarte mult. Apoi după ce mai îmbătrânesc, umblă apucate să-şi facă un cuib lăudându-se cu virtuţile dar şi cu abilităţile lor. Evident nu le mai nimeni în seamă. Fiindcă, de regulă,  bărbătuşii speciei au acasă tot o pupăză bătrână. Mai intră pe felie, din când în când, câte un papagal bătrân şi idiot care se mai crede cocoş şi este dispus, înainte de a muri, să rupă gura mahalalei cu pupăza lui cea frumos colorată.  Evident toată lumea râde, că doar de aia s-au inventat papagalii.

            Prin urmare, putem aprecia că specia pupezelor prezintă un singur risc. Acela al înmulţirii excesive, datorat în primul rând climatului extrem de favorabil creat de platourile de filmare şi cel al televiziunilor, înmulţite, la rândul lor, fără nici un scop şi fără nici o justificare.

LIPITOAREA (Hirudo medicinalis)

       Neagră, unduitoare, rece  şi foarte perfidă, această fiinţă perfect respingătoare trăia cu ani în urmă prin mlaştini, bălţi şi ochiuri de apă stătute. Dacă aveai ghinionul să treci prin raza ei de acţiune, se lipea de tine şi cu guriţa ei ca un ferăstrău circular te sfredelea şi îţi sugea sângele până pica dar nu lată, ci mult mai umflată şi foarte fericită de ceea ce făcuse. Ca o culme a cinismului secreta o substanţă, hirudinee, cu care îţi anestezia orice durere dar nici rana nu se mai închidea. Ce să mai vorbim, un coşmar!

            Mai locuia  şi în sticlele expuse la vedere de tot felul de spiţeri sadici care le foloseau pentru a vindeca varicele sau durerile de cap. În disperare de cauză şi lipsă de alternative oamenii acceptau şi apoi, ca să nu se facă de râs, spuneau că le-a trecut orice durere. E drept, înlocuită de o spaimă niciodată recunoscută.

            Momentul de triumf al acestor vieţuitoare a venit cumva pe neaşteptate dintr-o direcţie cel puţin bizară. În urmă cu vreo sută şi ceva de ani nişte băieţi deştepţi au băgat în capul proletariatului mondial ideea că o duc prost şi sunt exploataţi crâncen de burghezi: „aceste lipitori care sug sângele şi sudoarea poporului”

            Hopa!! Străvechile spaime au cuprins clasa muncitoare iar sloganul, sprijinit eficient de nişte tancuri sovietice, a schimbat faţa lumii. Proletarii au ajuns la putere şi au intrat într-o stare de fericire care, imediat, i-a tâmpit complet. Era un efect pervers al fericirii şi, prin urmare, după cam cinci decenii de îmbuibare au pus din nou mâna pe lozinci şi au reinstaurat lipitorile la locurile lor iar ei au preferat să intre într-o nouă stare de graţie numită tranziţie, din care, se pare, că nu vor mai ieşi niciodată.

            Da! Dar steaua lipitorilor apusese. Agricultura socialistă a secat toate bălţile şi lacurile ca să producă tot mai mută mâncare pentru popor şi, spre final, poporul chiar se obişnuise cu ideea de a mânca flora spontană de pe fundul fostelor lucii de apă.

            Concomitent şi spiţerilor le-a fost trasă rogojina de sub picioare de către marile concerne farmaceutice care oferă, contra oricărei maladii, vaccinuri, la pachet cu boala respectivă. Vă daţi seama ce succes!? Să iei un hap şi să-ţi treacă durerea fără să mai suporţi viermele acela care se târâia pe pielea ta catifelată.

            Aşadar lipitorile  ar fi trebuit, normal, să intre în extincţie. Însă versatilitatea lor de excepţie le-a adus salvarea. Şi-au transferat apucăturile sângeroase şi obiceiurile vulgare asupra unor bipede, destul de stupide însă mult mai apreciate de omenire. Au creat, aşa cum se spune acum, un avatar. Fie vorba între noi foarte reuşit! (Ex. fig. 2 ). Această nouă fiinţă, că altfel nu-i putem spune, este, precum vedeţi, tot neagră şi chitită să sugă tot ce prinde. Unde mai pui că mimetismul perfid al speciei a creat iată, o iluzie perfectă, aparent aptă să răspundă unor nevoi profunde şi rareori mărturisite ale bărbaţilor. Numai ale lor, fiindcă femeile au, cu unele excepţii desigur, o aversiune totală faţă de aceste exotice creaturi şi emit tot felul de avertismente sonore pe diferite tonuri sau ajutându-se de obiecte numite contondente.

            Dar, cum temeritatea merge mână în mână cu tâmpenia specifică, bărbaţii ignoră temerile însoţite de avertizările ferme ale femeilor şi se declară foarte amatori de a testa abilităţile şi performanţele noilor forme de lipitoare. Ce-i drept, aici intervine din nou viclenia proverbială a fiinţelor.  Nu mai secretă ele  nici un strop de hirudină dar scot nişte sunete onomatopeice şi nişte mârâituri înfundate care blochează complet activitatea cerebrală a masculilor. Cum însă această activitate nu s-a dovedit a fi vreodată punctul lor forte, putem afirma că nu se înregistrează victime directe al folosirii lipitorilor. Iar cele colaterale sunt de domeniul avocaţilor. Aşa că nu ne interesează!

CIOCĂNITOAREA   ( Dendrorocopos minor buturlini)

            O fiinţă  absolut fermecătore, poate puţin cam prea poznaşă şi cam pusă pe farse aşa cum a fost făcută celebră de o surată americană într-un film pentru copii. Ei, da, dar asta numai în mintea copiilor fiindcă adulţii când aud cuvântul fac nişte asociaţii bizare şi încep să respire mai greu să facă tahicardie şi să se gândească la tot felul de prostii făcute cu ciocănitori. Este drept nu dinte acele cu pene colorate care găuresc scoarţa copacilor în căutarea hranei ci a unora precum cea din foto 2 care, tot în căutare de hrană se caţără pe oameni. Ei, bine aceasta este specia care va trece cu bine peste orice dezastru natural şi va supravieţui chiar dacă  toate penatele din lume ar dispărea. Capacitatea lor de adaptare este atât de puternică încât chiar şi la vârste înaintate găsesc suficiente loazbe pline de viermi pe care să se caţere cu succes.

            Din punct de vedere economic sunt nişte calamităţi comparabile doar cu marile uragane. În urma lor rămân case pustiite, averi risipite, masculi şi carduri bancare golite de orice expresie şi funcţionalitate, plus neveste în pragul nebuniei. Chiar dacă unele specimene mai cad victime răzbunărilor de tot felul, numărul exemplarelor este în continuă creştere, dată fiind apetenţa cu care majoritatea mamelor din lumea asta îşi educă fiicele pe această cale a victoriilor incontestabile.

MĂGARUL (Equus asinus)

            Acum câteva milenii, plus ceva secole, marele rege Alexandru,    cunoscut mai ales ca Macedoneanul, dă un ordin care-l introduce în istorie pe acest patruped deosebit de simpatic: „Măgarii şi filozofii, la mijloc!” Aparent banal, acest ordin, îi pune pe aceeaşi treaptă de importanţă şi pe unii şi pe ceilalţi. Nu ştim dacă Alexandru avea umor, sau numai darul previziunii însă pe parcursul vremurilor criteriile sale de ierarhizare nu prea au fost confirmate de filozofi.  Numai măgarul a continuat marşul său victorios spre celebritate purtând-ul în spinare pe un personaj care la momentul respectiv, intrarea în Ierusalim, nici nu bănuia ce-l aşteaptă. Cert este că respectivul asin, unul de împrumut de altfel, a ştiut să evite conflictele în care fusese băgat fără voia lui şi, ceva mai târziu, face vogă în literatura evului mediu evoluând ba pe lângă Nastratin Hogea ba pe lângă mai stupidul Buridan. În epoca modernă se afirmă din nou într-o scriere plină de taine şi înţelesuri greu de desluşit, genială deci, a lui Balzac. Figurează apoi în tot felul de creaţii mediocre, dar de mare succes şi, în sfârşit, joacă rolul vieţii într-un desen animat împreună cu alte fiinţe asemenea lui simpatice, dar neînţelese de oameni: căpcăuni, mâţe sclifosite, vrăjitoare paranoice sau căpcăuniţe sexi, plus regi tâmpiţi (firesc!). Ce să mai vorbim?! Popularitatea fiinţei este pe culmi. Bine meritate însă, nu ca… ştim noi cine… Doar în vremurile noastre vulgare este folosit mai ales în bancuri, glume tâmpite, sau ca jignire. Cu toate acestea, el rămâne modest, muncitor şi, culmea, manifestă o demnitate, o personalitate şi un curaj  exemplar. Asta dacă ar fi să-l raportăm la noi oamenii, deşi este imposibil. Nu putem face aşa ceva fiindcă noi suntem, prin definiţie (dată tot de noi, desigur), fiinţe superioare.

            Oricum, dragul de măgăruş, chiar numit, nu se ştie de ce, Ciuş, de toată suflarea literară, este iubit, din pricini foarte diferite totuşi, de copii şi de femei. Nu şi de bărbaţi, care-l chinuie şi încearcă să-l umilească  ori de câte ori au ocazia precum vedem şi în foto. 2.

            Oare de ce!? Doar pentru că Prea Înaltul, în semn de dragoste, l-a dotat cu atribute masculine care pun în dificultate şi creează cumplite frustrări tuturor masculilor cu două picioare şi cu păr pe piept? (Mă rog, nu este cazul celui din aceeaşi foto 2!) Pentru asta au făcut numele lui de ocară asociind-ul cu păcătoasele lor apucături?

            Păi, de ce se spune că este măgar un filfizon care strică căsnicia unui biet dovleac, ştiut fiind că măgarul, cel patruped desigur, este de o impresionantă fidelitate şi devotament faţă de femela şi puii săi!? Sau de ce se spune despre vreun domn că s-a purtat ca un măgar, beat fiind, a făcut scandal şi şi-a dat jos pantalonii. Ce, aţi văzut vreodată un măgăruş bând altceva decât apă? Iar chestia cu pantalonii, hai să fim sinceri, nu este cazul s-o mai discutăm. Chiar dacă ar purta aşa ceva, măgarul adevărat nu are nevoie să facă gesturi indecente. Ar fi pur şi simplu inutile!

            Sau, spuneţi, vă rog, dacă un om ar fi capabil de atâta demnitate. Să se opună ferm şi definitiv atunci când ipochimenul care-l exploatează fără milă vrea să-l forţeze să facă ceva ce nu este pe voia lui. Deşi ia bătaie cât cuprinde şi riscă să rămână fără hrană inteligentul măgăruş nu se clinteşte din locul unde s-a înţepenit în semn de revoltă. Şi, ce credeţi!? Câştigă detaşat confruntarea cu stăpânul care, din  disperare, ajunge, în final, la o concluzie logică. Îi dă dreptate bietului animal fără ca măcar să se mire de inteligenţa lui. Bine, este totuşi scuzabil, fiindcă stăpânul nici nu este dotat intelectual pentru un asemenea act. Aceasta, lipsa posibilităţilor intelectuale deci, este şi cauza majoră a nedreptăţilor pe care oamenii le fac acestei fiinţe deja legendare.

***

            În concluzie, considerăm că, în lume, concomitent cu extincţia diferitelor specii, proastele lor obiceiuri, reale sau inventate, sunt practicate cu voluptate de specia umană. Dezechilibrul acesta va fi anulat de lupta noastră susţinută cu toate mijloacele la îndemână.    Rezultatele vor fi contabilizate cu maximă eficienţă pe data de 21.12. 2012!

Comandantul escadronului negru de supărare şi verde de foame.

  SS    Indescifrabil

by

Referinţă Bibliografică

MIHAI BATOG BUJENIȚĂ: ALERTĂ! COD ROŞU!/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 februarie 2015